Poveste despre un Pustnic

21.12.12 by

Există un început şi un sfîrşit în toate: sau poate că nu.
Există cuvinte rostite înlăuntrul şi în afara noastră şi astfel se înalţă şi se prăbuşeşte întruna totul în noi şi dincolo de noi de cînd e lumea; sau poate că nu.
Există în fiecare dintre noi Cuvîntul Acela…; sau poate…
A fost odată ca niciodată, că de n‑ar fi nu s‑ar povesti…
Trăia deci, pe la sfîrşitul secolului XX după Christos, undeva (ei bine, da, oriunde vreţi…) un om. Un bărbat între două vîrste. Omul nostru – cu familie, copii şi aşa mai departe – trăia ca alte miliarde de oameni în societate, complet dependent de legi, taxe, maşini, computere, avioane, vize, politicieni, talk‑show‑uri televizate, ziare, fotbal, tratate internaţionale, schisme religioase, concedii, medici, contabili, ulei, carne, lapte şi pîine, cu alte cuvinte, trăia complet dependent de societate.
Dar, omul nostru – ca atîţia mulţi, ce mai, practic ca toţi oamenii – îşi dorea să fie independent. Măcar aşa, un strop. Bineînţeles, fiecare încearcă asta – cum poate (în funcţie de ce are, de la culoarea ochilor pînă la contul din bancă, sau altfel).
Omul nostru aflase şi el de spusele unuia – care prin găselniţa asta devenise celebru; mulţi erau convinşi că, deh, uite ce baftă au unii, scoţi două‑trei vorbe şi gata, eşti trecut în dicţionare –, vorbe care i se întipăriseră adînc în cuget: „Secolul XXI va fi religios ori nu va fi deloc”.
Ei bine, spre deosebire de mulţi alţii, nenumăraţi, omul nostru chiar a vrut să afle ce Sfîntul Duh înseamnă chestia asta.
Fireşte, nu vă aşteptaţi ca serialele de televiziune mondiale, cum ar fi „X‑Files” sau „Millennium” ori rubricile de astrologie din orice publicaţie de oriunde, ori cărţile despre sfinţi şi magi, ori slujbele şi mesele rotunde ale popilor, ori…, ce s‑o mai lungim, părerile prietenilor să‑l fi lămurit în vreun fel. Însă, trebuie să recunoaşteţi, efortul omului nostru era merituos, chiar lăudabil.
Pînă la urmă, după vreo doi‑trei ani, omul nostru, vrînd‑nevrînd, aşa, mai pe tăcute – gura lumii, gura lumii… –, aşadar, omul nostru şi‑a făcut rost de o Biblie şi s‑a pus pe citit. Cu reală rîvnă.
Lectura asta i‑a cam luat ceva timp. Şi a făcut‑o ca pe o facultate la fără frecvenţă. Adică destui ani, că, deh, familia cere, pensia e bună şi ea la ceva, iar Biblia nu e Biblie dacă nu te ajuţi cu fel şi fel de dicţionare, fel şi fel de cărţi, de comentarii şi, uite aşa, parcă e o carte pentru veşnicie.
Toate bune şi la locul lor, iar omul nostru dospea în el aluatul erudiţiei. Da, da, viaţa şi lumea îşi urmau cursul.
Şi, periodic sau mai puţin periodic, omul nostru revenea cu gîndul – căruia îi zicea, acum, meditaţie – la vorbele acelea de la care începuse totul.
Normal, pînă la urmă a venit şi ziua în care a lăsat totul, dar totul deoparte şi a început să se gîndească la Dumnezeu. Bineînţeles, mai ales după ce a constatat că frumosul cozonac al erudiţiei are gust de mucegai.
Gîndindu‑se mai întîi din cînd în cînd şi pînă ce s‑a trezit că face asta zilnic, gîndindu‑se şi iarăşi gîndindu‑se la Dumnezeu, omul nostru a ajuns să se roage, să pună întrebări, să aibă dorinţe, să spună rugăciuni.
Şi totuşi, problema lui – acele vorbe de la care începuse totul şi pe care, doar pe acestea nu le putuse uita – nu era cîtuşi de puţin rezolvată.
Într‑un amurg de viaţă s‑a decis să‑şi părăsească familia, nepoţii, prietenii, adică societatea, şi să pribegească prin lume – desigur, ca modest turist – doar, doar va afla răspunsul dorit. Deja nu mai conta pentru el cît de bun sau cît de rău va fi răspunsul, conta doar atît: să fie.
Şi se înţelege de la sine că îi vorbea întruna Lui Dumnezeu. Fireşte, sigur că da, nu ca un habotnic, nu ca un sectant, nu ca un misionar, nu ca un pocăit, nu, nu; Îi vorbea Lui Dumnezeu ca un om obişnuit şi puţin necăjit.
Pribegia sau turismul planetar – spuneţi‑i cum vreţi – s‑a dovedit pînă la urmă a fi fără de folos.
Dar omul nostru n‑a încetat să‑I vorbească Lui Dumnezeu nici cînd, întors acasă şi, la doi paşi de sfîrşitul vieţii sale, a constatat – de ce să nu recu­noaştem, cu destulă seninătate – că unii îl părăsiseră, alţii îl uitaseră şi că familia îi cerea, într‑un fel sau altul, să‑şi facă testamentul.
Da, a venit şi ziua aceea cînd omul nostru, singur‑singurel în odaia lui sărăcăcioasă precum o chilie, a rostit rar şi oarecum disperat:
– Spune‑mi Doamne, Dumnezeul meu, spune‑mi Te rog!
Şi, după o tăcere ca de piatră, a auzit rostit şi nerostit, înlăuntrul şi în afara sa, fără început şi fără sfîrşit, dar înţeles cam aşa:
– Dar omule, lasă‑Mă să‑ţi vorbesc! Lasă‑Mă măcar o dată să‑ţi vorbesc!
Şi, cîte zile a mai trăit, omul nostru a tăcut şi a ascultat.
Şi a aflat. Mai mult decît îşi dorea să afle.

www.omniscop.ro

Leave a Comment

*