Poveste de Crăciun: Ochii din umbra sinelui

24.12.13 by

@001-pictorul-si-desenele-nepoatei-foto-Mihai-Aftanache

„Dăruieşte-le celor dragi:
aripi pentru a zbura,
rădăcini pentru a se întoarce şi
motive pentru a rămâne. „
Dalai Lama
Trecuseră mai bine de zece ani de când am aflat despre pictorul francez din Ostrov. Trestian, prieten, medic şi artist fotograf, cu rădăcini în Banat, îmi povestise despre el.
La o vârstă când alţii se gândesc la pensie, omul acesta s-a stabilit într-un sat uitat de pe malul stâng al Mureşului, croindu-şi o viaţă nouă. Izbutise chiar, îmi spunea Trestian, să determine o parte din săteni să păstreze arhitectura veche a caselor, să nu se mai lepede de obicieiurile vechi.
Suna cumva, a poveste… O poveste frumoasă. Mai cunoaşteam cazuri de străini care se mutaseră în România. Priviţi ca nişte ciudaţi, ei nu reuşiseră să influenţeze spre bine soarta comunităţilor în care căutau să prindă rădăcini. Pictorul din Ostrov părea să fie o excepţie notabilă. Grijuliu, mi-am trecut în agendă numele Alfred Hamm şi câteva detalii despre satul Ostrov, aflat în judeţul Arad, cel mai vechi din comuna Birchiş, atestat documentar încă din 1169. Mi le-am notat şi aşa au rămas vreo zece ani. Până într-o zi…

Rezonanţă

Eram în tren, de la Arad către Bucureşti, când am intrat în vorbă cu un medic tânăr care plecase în Franţa şi hotărâse, după mai bine de zece ani cât lucrase acolo, să se întoarcă în România…
– Ce necazuri aveţi acolo unde sunteţi?
– Nici unul. Lucrez, îmi merge bine, sunt plătit decent, sunt respectat, am tot ce-mi trebuie…
– Şi totuşi, l-am întrebat eu, ce nu merge?
Mai discutasem şi cu doctori plecaţi din ţară, definitiv cei mai mulţi, şi cu unii, puţini, care se întorseseră… Dorul de ţară şi de părinţi, imposibilitatea adaptării la alt ritm de viaţă şi alte norme erau răspunsurile uzuale… Răspunsul medicului din tren suna însă altfel… Era o nepotrivire între acel „îmi merge bine” şi decizia de a se reîntoarce. Plecase cu gândul să rămână acolo toată viaţa…
– Francezii au pierdut de mult legătura cu pământul, cu tradiţiile… Ei nu mai pot recupera nimic…
– Şi ce „legătură” are cu activitatea unui medic? Acolo sau aici, nu-i totuna?!…
– Nu, mi-a zis el. Acolo mă simt ca un robot. Că sunt eu ori altul, nu are nici o importanţă… Aici, ştiu, o simt, pot schimba ceva în satul sau oraşul în care voi lucra… Pot opri un proces de degradare… Nu ţine doar de profesie, în cazul meu de medicină, este mult mai complex, ţine de toate laturile vieţii… „Nu ştiu alţii cum sunt”, vorba lui Creangă, dar eu nu pot fi mulţumit, dacă nu trăiesc acest sentiment că am un rol în viaţa unei comunităţi, că ceilalţi – şi cei pe care-i ajuţi când sunt bolnavi şi rudele lor şi copiii te privesc cu alţi ochi… Un doctor, un preot, un dascăl, un scriitor… „leagă” oamenii. Îi… „logodeşte”! Sunt precum arborii cu multe rădăcini, care ţin pământul… să nu-l ia viiturile… Am înţeles asta abia în Franţa…
Când mi-a spus aceste cuvinte, trenul ajunsese aproape de Săvârşin… Mi-am amintit dintr-o dată că pe malul stâng al Mureşului, de partea opusă Casei regale, într-un sătuc ameninţat să dispară, precum multe altele, mă aştepta un posibil subiect de film sau de roman: un pictor venit din Franţa şi căsătorit cu o învăţătoare din Ostrov… „ţine” o mână de localnici, învăţându-i să-şi păstreze tradiţiile, casele, pământul… Ceva, nu ştiu ce anume, poate un cuvânt sau o idee, m-a făcut să intru în rezonanţă cu cele două poveşti.

Dragoste la prima vedere

Mi-au plăcut şi casa şi locul imediat ce am intrat în curte… Mi-a plăcut şi pictorul, nici n-am băgat de seamă că era desculţ… Îmi zburaseră privirile către o umflătură de pe tâmplă, peste care pusese o bucată dintr-o frunză de varză, fixată cu două benzi de leucoplast…
– Ce-ai păţit la frunte?!…
– Aaa, nimic grav…. M-am lovit… Şi am strivit uşor o frunză de varză, pe care am pus-o pe acel cucui… Deja e mai mic decât era… Bătrânii din Ostrov îşi tratează aşa loviturile, înfăşoară zona cu frunze de varză…
Bucuria de a ne avea oaspeţi i se citea pe chip, în priviri, în gesturi… Îl prevenisem cu o zi înainte că nu voi veni singur…
Cu faţa spre drum, lăsând loc pentru curte – fântâna, flori, câteva lucrări de artă, unele încropite din te miri ce – se afla casa cea nouă. La intrare, un fel de prispă joasă, izolată către grădina din faţa casei cu un perete subţire, care să creeze un spaţiu de trecere, ne aştepta să ne întâmpine, Nica (Domnica, învăţătoarea din Ostrov), soţia pictorului… În dreapta noastră, perpendicular pe drum, era aşezată casa veche, micuţă, păstrată aşa cum a fost… cândva, folosită drept atelier.
Prezentările fuseseră deja făcute – Ea este Nica, Doamna mea, eu sunt Alfred… Câinele, aveam să-l vedem mai târziu, dăduse deja alarma doar ce ne apropiasem de portiţă… Intrasem în casa cea nouă… Am fost poftiţi să ne aşezăm, care, pe unde doreşte…
Cum mi se stricase aparatul foto, l-am rugat pe Mihai Aftanache, care-şi luase deja în primare rolul de fotoreporter, să facă el necesarele fotografii. Nu i-am dat indicaţii ce şi cum să pozeze, deşi tare mă îmboldeau fel şi fel de idei… Creativitatea şi bucuria creaţiei şi rezultatele, mai ales rezultatele, ţin şi de libertatea de aţi folosi nestânjenit propriile valenţe… Sfaturile altora, chiar şi când sunt bune, mai mult te încurcă… Şi-apoi, universul locuit de Nica şi Alfred era realmente inedit… Nici nu ştiam la ce să ne uităm mai întâi… Camera de primire de la parter, unde ne aflam cu toţii, se deschidea către bucătărie şi dormitor, şi, pe o latură, către grădina din faţă şi drum, pe cealaltă către grădina din spate, ferestrele erau gândite în aşa fel încât să ai sentimentul continuităţii între înăuntru şi afară… Oriunde ai fi privit, alte şi alte planuri îţi furau gândurile, trezeau dorinţe, puteau să nască poveşti… În vatra sobei/căminului ardeau lemne, lemne adevărate, o căldură plăcută se răpândise în toate ungherele, învăluindu-ne… Grinzile vechi, înnegrite de trecerea timpului, mirosul acelei încăperi, obiecte şi lucrări de artă, flori uscate şi păpuşi te făceau să crezi că ai intrat într-o atmosferă de basm… Şi parcă mă aşteptam ca dintr-o clipă în alta, de după scara circulară cu trepte de lemn natur, care ducea spre mansardă şi terasă sau de după un perete ce mergea doar până la mijlocul acelui spaţiu sau de după sobă, de oriunde, să apară bunicii şi copiii cu care mă jucam şi eu fiind copil acasă…

Casa cea nouă …o poveste

– Era grajd aici, a început Alfred. Era exact aşa de mare cât e şi casa acum… Bătrânii de la care am cumpărat locuiau în casa mică, le era de ajuns… Am păstrat-o aşa cum era, am atelierul acolo… Construcţia nouă am făcut-o noi, aşa cum am dorit. Am făcut un plan, apoi o machetă, am chemat oameni din sat să ne ajute şi am lucrat cot la cot cu ei. Am dat jos tot, nu mai ţinea nimic… Am recuperat ţigle, cărămizi, lemn, vedeţi grinzile care susţin tavanul, le-am refolosit pe toate… Sigur, am mai cumpărat şi noi… ce era nevoie… Se poate spune că e o casă născută …într-un grajd…
– Şi Iisus s-a născut într-un grajd!… am adăugat eu.
Alfred a zâmbit… Aş fi vrut să ştiu ce ascunde zâmbetul lui. S-a aşezat pe vatra sobei, aflată la distanţă de sol, ancorată într-o parte în perete, cu celălalt capăt, sprijinită pe un trunchi de lemn.
– Casa aceasta vă seamănă… e un fel de autoportret… Şi adaug, după o scurtă pauză, anume lăsată: Curios lucru, seamănă şi cu mine… Şi dacă visul mai vechi se va concretiza vreodată o să vă iau ca model…

@005-Nica-foto-Mihai-Aftanache

Nica a adus cafea – deja pregătită – a adus şi ceaiul… şi a întârziat câteva clipe lângă omul ei, cu priviri ocrotitoare, ce ne învăluiau şi pe noi… M-au trecut fiori… Aşa cum erau, alături, el aşezat şi ea în picioare, mi se părea că sunt, împreună, o singură fiinţă. Şi focul acela, leme arzând pe vatră, şi spaţiile deschise spre bucătărie, etaj, şi peretele interior, mergând de la intrare până spre jumătatea acelei camere de zi, şi ferestrele spre grădină îmi creaseră sentimentul că acea casă este vie şi, mai mult chiar, că făceam parte din acel univers… Ca şi cum chiar eu mi-aş fi dorit-o şi aş fi contribuit pas cu pas la demolarea vechiului grajd şi la ridicarea construcţiei… Rar, foarte rar, mi s-a întâmplat să mă simt undeva, într-un loc văzut pentru prima dată, că aş fi acasă… N-am răgaz să-mi analizez gânduri, mă las cuprins de ele şi de aroma caldă a cafelei aburinde, rimând, prin culoare, cu grinzile de lemn recuperate din fostul grajd… „Casa aceasta e un poem”, mă suprind gândind…
– Mai doriţi zahăr?…
Îl privesc pe Alfred… Abia atunci văd că e desculţ… Şi vede şi el privirile mele şi-mi răspunde înainte să întreb…
– Merg desculţ din primăvară devreme până-n iarnă aproape, când dă zăpada…
Este plăcut surprinzătoare această atenţie la gesturi ale celorlalţi… Mi se întâmplă când sunt într-o conversaţie sau interviu, ca interlocutorul să nu perceapă nici măcar întrebări formulate limpede… Pictorul pare să fie din alt aluat. Absoarbe ca un burete tot ce ţine de lumea satului, se bucură când are prilejul să fie invitat, chemat să ajute… Chiar şi când îl cheamă la cimitir să scrie numele câte unui răposat pe cruce sau pe coşciug…
– Trebuie să locuieşti în lumea lor, să trăieşti la fel cu ei ca să-i poţi înţelege…
În acelaşi timp, şi eu şi el, începusem acelaşi gând… Descoperisem cu un alt prilej că dacă nu-mi era limpede ce mesaj poartă un anumit gest/postură (din recuzita nonverbală), nu aveam decât să imit acel gest şi, simpla imitaţie mă ajuta să simt eu însumi starea care, altfel, îmi rămânea inaccesibilă… Era un fel de a mă pune în locul celuilalt… Venind în România şi alegând să trăiască la fel precum ţăranii noştri de-altădată, Alfred se aşezase deja într-un mod de a fi asemănător lor… O întoarcere în timp, ghidată de o serie de atitudini, obiceiuri… Mersul desculţ prin casă şi prin grădină, folosirea frunzelor de varză pentru oblojirea unor lovituri ori a materialelor şi metodelor de construcţie de altădată… erau tot atâtea metode de „a se pune în locul celorlalţi”, vizând, şi în acest fel, comunicarea profundă, dincolo de cuvinte… De altfel şi limbajul artelor plastice este dincolo de cuvinte… „Casa-poveste” se născuse din povestea omului şi povestea omului continua încă să se nască… Era – eram, şi ea-povestea şi eu – în chinurile facerii… Intrasem în rezonanţă…

Nu de ajutor aveau oamenii nevoie

Întâlnirea între Domnica, învăţătoarea din Ostrov, şi Alfred, pictorul venit din Franţa a fost – şi este – o poveste, alta…
– Venisem întâi cu ajutoare pentru copii, a fost entuziasmul acela de după revoluţie, înfrăţirile… Coletele erau date doar către unii, care aveau aici o poziţie, în fine… Nu ajungea nici unul unde ar fi fost nevoie să ajungă… Şi-atunci, la următoarele veniri, am organizat noi tabere pentru copii, noi îi chemam, nominal, eram aici, mergeam cu ei în excursii, noi făceam pachetele şi le ofeream… Nu s-a mai întâmplat ca la primul transport… Am făcut o tabără … în 1991…. cu copiii, Nica era învăţătoare şiii …ne-am legat. Şi am făcut altă tabără în 1992 şi ne-am legat şi mai mult, alta în 1993… Atunci am văzut că românii nu aveau nevoie de ajutor…
– Eu nici n-am vrut să merg atunci la şcoală, povesteşte Domnica… Nu ştiu ce aveam, eram pe-acasă, dincolo, locuiam cu părinţii… Mi-a zis directorul de la şcoală să merg şi eu şi nu m-am dus, a trimis pe altcineva să mă convingă: „Hai, tu, … vin nişte francezi!…”
– De ce aveau nevoie românii, dacă nu de ajutoare?! l-am întrebat pe Alfred.
– Aveau – şi au – nevoie să fie recunoscuţi…

„Trecând zăreşte omul păduri-păduri de semne
Ce-ncep prieteneşte din ochi a-l cântări;”1

Urcăm pe o scară de lemn, în spirală. Parcă aş fi într-un vis. La mansardă, un spaţiu deschis asemănător celui de la parter, dă într-o latură către o cameră pentru oaspeţi cu grup sanitar propriu, care să asigure intimatea celui găzduit şi în cealaltă parte, către dormitor. Din acelaşi spaţiu se poate ieşi spre o terasă, cu deschidere spre grădina din spatele casei. Coborâm pe o scară exterioară, mergem pe pajişte, ne oprim în faţa unui moşmon cu moşmoane, e prima dată când văd un asemenea pom, ne întoarcem, trecem iar prin curtea din faţă.
– Să intrăm în atelier, propune Alfred.
– Am impresia că toată casa şi grădina şi satul sunt atelier…
– Am păstrat casa bătrânească aşa cum am cumpărat-o, aşa cum era altădată…
Privesc cu nesaţ obiectele din jur …şevalet, culori, desene şi schiţe, câteva lucrări de pictură ale lui Alfred, stivuite în vechea ramă a patului, o lampă de gaz, flori uscate, sticle vechi cu dopuri mucegăite… M-am scufundat în „subconştient”… Un alt timp… Parcă sunt în casa bunicilor…
– Şi desenele acestea?
– Sunt desene ale nepoatei… „Face şi ea ce face şi bunicul”, povesteşte Alfred cu mândrie… Am fost la Arad, mă invitaseră la teatrul din Arad în nu ştiu ce juriu şi le-am spus că merg, dar nu ca să stau, ci ca să fac ceva acolo… Şi aşa au luat naştere atelierele… Am făcut şi expoziţii… Şi-acolo am mers împreună cu nepoata, şi-am dat interviu, şi am fost fotografiaţi de reporteri şi fotografiile – nepoata împreună cu mine – au apărut în ziar… Imaginaţi-vă bucuria ei când şi-a văzut fotografia în ziar… Era bucuroasă că a apărut „ea cu …pictorul”! Pentru copii e importantă să aibă cu cine se mândri… Şi să te mândreşti „cu pictorul” e altceva… Personalitatea ei se structurează altfel…
*
Ca să-şi potolească setea – nevoia de recunoaştere – copiii au nevoie de cineva concret alături de ei: mama şi tata, bunicul, unchiul… Dacă stai să asculţi copiii, i-auzi: „Bunicul meu a făcut nu ştiu ce…” Poate fi orice: bunicul a făcut o casă, a plantat un pom, a ajutat un pacient, dacă e doctor, a pregătit nu ştiu ce plăcintă nemaipomenită… şi i-a plăcut…. A te mândri cu tata, cu mama, cu unchiul sau bunicul este o cale de a obţine acea recunoştere… Toţi avem nevoie să fim recunoscuţi… aşa cum avem nevoie de aer, de poveşti, de apă….
Altfel, cu cine să te mândreşti?!… Domnitorii români au fost adeseori batjocoriţi… În loc de a promova mândria şi demnitatea, posturile naţionale de televiziune şi jurnalişti mercenari au promovat „ruşinea de a fi român”… Eminescu a fost şi el batjocorit de un anumit segment al intelectualilor, cică în numele demitizării, vezi Doamne, la modă… Clădiri importante pentru istoria şi cultura românească au fost lăsate în paragină… Am văzut în Dorohoi – o construcţie superbă, ce aparţinuse cândva garnizoanei din zonă… Doar că nu-i furaseră pereţii… Şi pe frontonul clădirii cu geamurile sparte şi tocurile smulse se vedeau de departe, în relief, cuvintele: PATRIE ŞI ONOARE! Ce urme lasă această asociere?! Copii şi tineri şi adulţi, care cresc şi trăiesc acolo şi merg către şcoală şi către biserică şi către spital, văd zi de zi batjocura… Li se întipăreşte în suflet, în minte… Sunt la modă pe internet imagini şi filme şi videoclipuri demotivante… Unele, cele cu efecte negative, sunt interzise, şterse… Noi nu facem nici un gest. Alţii reacţionează pe drept, când văd că le-au fost batjocorite mormintele, numele… neamul… Noi, românii, nu…
„Pictorul?!… Da, mai mergeţi, are casa pe dreapta, pe casa bătrânească o să vedeţi nişte picturi… Localnicii nu-l ştiu după nume, îl recunosc după profesie…
Şi oare noi, românii, după ce/prin ce suntem recunoscuţi? Nu este vorba doar de recunoaştere dincolo de graniţe, importantă pentru unii, sau în interiorul ţării, importantă pentru un alt segment de populaţie… Este vorba şi de nevoia noastră intimă de a ne recunoaşte pe noi înşine, de a ne defini propriile valori, repere… Şi aceasta nu se poate face decât prin mijlocirea celor din jur: părinţi, fraţi şi surori, rude, prieteni, educatori şi profesori, maeştri, colegi… medici… Şi fără să ne fi propus anume ajungem la Educaţie şi Învăţământ, la Sănătate… Dar, vai!… Sănătatea şi Învăţământul, ca şi Cultura au fost distruse… Exemple pozitive sunt rare… Ce puncte de sprijin ne mai rămân? În ce categorie ar putea intra AHamm?…

Între motivaţie şi nevoia de recunoaştere: drama românilor şi a României

– De ce ai nevoie de atât de mult timp ca să scrii reportajul acesta? mă întrebase cineva apropiat; mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu.
– E un pariu… Al doilea drum la Ostrov l-am făcut împreună cu fata, ginerele şi cu nepotul… Nu pot să-i dezamăgesc!…
– Nu poţi să-i dezamăgeşti?!… Ştii ce cred? Ai nevoie şi tu de recunoaştere din partea lor… Nu contează recunoaşterea socială – ai un statut deja: membru al Uniunii Scriitorilor din România, cărţi publicate, ca jurnalist ai bătut toată ţara şi ai o căruţă de reportaje publicate … Pentru tine (şi pentru tine, Omule!) importantă este recunoaşterea din partea copiilor tăi, a nepotului… Aşa cum şi ei au nevoie de recunoaştere. Şi tu eşti un punct de sprijin pentru nevoia lor de recunoaştere. Tu eşti pentru ei, nepot, fată, ginere… cum este pictorul pentru nepoată, cel care-i asigură sentimentul de mândrie: „…nepoata se mândreşte că i-a apărut fotografia în ziar alături de pictorul din Franţa… e cineva şi ea… creşte cu această imagine”! Abia recunoaşterea fixează oamenii de un anumit loc, de pământul lor. (…) Oferă-le suport copiilor tăi. N-aş vrea să fiu în locul celui/celor care ar face (sau a/au făcut deja) prostia să te îndepărteze de ei… Observaţia pictorului venit din Franţa şi stabilit într-un cătun lepădat uitării, aceea că românii n-au nevoie de „ajutoare” ci de recunoaştere, este genială… Ca să se întoarcă acasă, oamenii au nevoie de recunoaştere. Ca să-şi păstreze obiceiurile, casele vechi, modul de viaţă este nevoie să-i înţelegi, să le cultivi motivaţiile, să recunoşti şi să le respecţi opţiunile. Şi care-i calea mai simplă de a recunoaşte pe cineva decât folosind tu însuţi ceea ce ei au avut şi au folosit odată… Prin alegerile lui, pictorul tău a pus diagnosticul potrivit bolii… El nu vine să-ţi spună să faci aşa sau altfel. El face… Ai scris sute de interviuri şi reportaje despre „România bolnavă” şi despre „sate care mor”… Le ştiu, le-am citit. Unele în Viaţa medicală, altele risipite prin celelalte publicaţii centrale de după 1990. Tot dezastrul nostru al românilor şi al României se află între motivaţie şi nevoia de recunoaştere… El, pictorul Alfred Hamm, a pus degetul pe rană. Nici un interlocutor al tău – şi ai avut destui! – nu ţi-a dat acest răspuns. Dacă politicienii noştri ar fi cu adevărat ai noştri, români, vreau să spun, i-ar oferi acestui om – căci este OM şi român înainte să fie artist – cea mai mare distincţie a României. Aşa cum a primit pe vremuri generalul Henri Berthelot.

Întâlnirile între oameni nu sunt întâmplătoare…

Mă uitam, cu grijă să nu fiu observat, la nepot, la fată, la ginere… Fiecare dintre ei vedea altceva, îşi găsea în acel spaţiu prietenos, deschis, locuri ale lui, întâlniri cu propriile dorinţe, aşteptări… Poate şi mai discret decât mine, cu bucuria celui care a dat viaţă unui vis, îi observa şi pictorul…
Mirarea, surpriza, bucuria exprimate pe feţele noastre erau pentru el tot atâtea confirmări… „Şi faţa lui se-nfloare, se-nlumină…”, îmi răsare un gând, îngânat apoi de-o vorbă a mamei, de demult: „Te privesc cum mănânci şi mă satur şi eu…” Mi se părea că văd pe chipul pictorului expresia de odinioară a mamei… Intrasem într-o stare o rezonanţă. Nu cu totul… Alunecam pentru o clipă sau câteva, îmi reveneam, mergeam în alt loc al casei, urcam la mansardă şi de acolo ieşeam pe terasa largă, deschisă spre bolta de viţă de vie şi grădina din spatele casei, ne îndepărtam din acea stare şi-apoi… iarăşi, precum o muzică a locului, vibraţiile… Pe undeva şi întâlnirea cu pictorul din Ostrov, mijlocită de prieteni comuni, se insinuase dintr-o întreagă serie de potriviri, rezonanţe sufleteşti… Ochii din umbra sinelui…
– Acesta ce-i? întrebasem toţi de-odată, se nimerise să fim pe-aproape… nepotul, fiică-mea, Alfred…
– Un scaun african: două scânduri, îmbinate într-un anumit unghi…
Nici nu-şi terminase bine vorba, nepotul meu se şi aşezase pe el…
– Nici nu bănuieşti cât de bine te simţi să stai pe el, mă încurajează pictorul…
– Hai, încearcă şi tu, să vezi cum e! îmi zice Adrian, ridicându-se…
– Încearcă-l, mă îndeamnă şi fiică-mea…
Privesc iarăşi mai atent către neobişnuitul obiect, despre care acum ştiu că este „un scaun african”… Mi se părea că-i prea jos, că spătarul e prea lăsat… însă nu mă puteam face de ruşine… M-am aşezat… Unghiul făcut de spătar cu solul, mai mic decât de obicei, contactul direct cu lemnul pe aproape toată suprafaţa făceau ca greutatea coloanei să nu se mai simtă, fiind preluată de spătar…
– La ce te gândeşti? mă întreabă fiică-mea.
– Mi-am amintit, la zeci de ani distanţă, de regulile descompunerii vectoriale din fizică…
*
Alfred privea departe, zâmbind cine ştie căror amintiri.
– Cred că s-a inserat pe undeva în ideea de Moş Crăciun al locului, observase fiică-mea. Ca şi tine… Cu excursia de astăzi şi tu eşti un fel de Moş Crăciun…
Aşezat pe scaunul african de pe terasă, mă gândeam la moşmonul din grădină şi la gustul dulce-acrişor al poamelor acelea ciudate, „moşmoane”, semănând ca formă cu moşmoandele (boscoanele) pregătite de vrăjitoarele de altădată.
Câteva minute au avut efectul unei şedinţe de relaxare…
Nepotul descoperise deja strugurii de boltă, copţi, răscopţi de dulci şi îşi împărţea boabele de pe un ciorchine cu câteva vrăbii, probabil obişnuite cu cei din casa – operă de artă – a pictorului…

Fotografii de Mihai AFTANACHE: 001, 002, 003, 004, 05, 008, 009 şi dr. Trestian Găvănescu: 006 şi 007

Explicaţii fotografii:

001: interior cu …desenele nepoatei;
002:„cel ce gândeste singur si scormone lumina…”*, în cazul acesta chiar pictorul, a născocit şi a realizat apoi o ingenioasă scară interioară, ce face trecerea către mansardă, unde se află, într-o cameră spaţioasă, asemeni celei de jos, dormitorul, o cameră de oaspeţi, şi ieşirea spre o terasă semideschisă…
(*Tudor Arghezi, citat din „Cel ce gândeşte singur”, poem care se încheie cu îndemnul: „E timpul, slugă veche şi robul celui rău, / Tu, omule şi frate, să-ţi fii stăpânul tău.”)
003: o ingenioasă scară exterioară. Concepută şi realizată de Alfred, face trecerea de pe terasă (aflată la mansardă) şi grădina din spatele casei…
004: Atelier…
005: soţia pictorului din Ostrov… sau despre „…cine ştie cum se naşte o poveste?!…”
006: Alter-ego…
007: Maestrul…
008: Fără cuvinte!
009: „Trecând zăreşte omul păduri-păduri de semne/Ce-ncep prieteneşte din ochi a-l cântări;” Charles Baudelaire, Corespondenţe, în traducerea lui Octavian Soviany.
@008-foto-Mihai-Aftanache@007-Maestrul-foto-Trestian-Gavanescu,-AFIAP@006-Alter-ego-foto-Trestian-Gavanescu,-AFIAP@004-atelier-foto-Mihai-Aftanache@003-scara-exterioara-foto-MIhai-Aftanache@002-scara-catre-mansarda-si-terasa-foto-Mihai-Aftanache@009-foto-Mihai-Aftanache-semne-de-altadata

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*