Povara identității românești

11.10.17 by

Povara identității românești

Scriu aceste rânduri cu durere în suflet, în urma unei călătorii în Serbia și Bulgaria. Acolo sunt mii de români, care-și pierd identitatea cu fiecare zi ce trece. Poartă în suflet povara unei cruci lăsate din moși-strămoși, aceea de a se numi vlahi. O poartă cu mândrie, o afirmă ori de câte ori este nevoie, iar autoritățile de acolo chiar se bucură de aceasta. Limba curată românească pe care o vorbesc și portul popular sunt cartea lor de identitate, care spune lumii întregi că fac parte dintr-un popor mare, poporul românesc, trăitor în spațiul carpato-dunărean de mii de ani. În toată Europa de Sud-Est, dar mai ales în Peninsula Balcanică, sunt risipiți românii, dar, din păcate se definesc sub alte denumiri: vlahi, vlași, aromâni etc.
Dintre popoarele Peninsulei Balcanice, doar românii, macedonenii și grecii sunt cele mai vechi, popoare stabile, sedentare. Bulgarii și sârbii, urmașii slavilor, au venit târziu, în secolul al șaptelea. La fel și ceilalți vecini ai noștri. Ungurii, urmașii hunilor, au venit în secolul al X-lea; la fel rușii, iar ucrainenii, urmașii cazacilor de odinioară, sunt populații venite târziu. Nu mai vorbim de turci și tătari, popoare migratoare, care au venit în părțile noastre ,,de-au cerut pământ și apă”, vorba lui Eminescu.
Fiind popor sedentar, stabil, poporul român, s-a ocupat cu agricultura, cu păstoritul, cultivarea pământului, creșterea albinelor, pescuitul, mineritul, meșteșugurile bazate pe prelucrarea lemnului, lânii, inului, cânepei, cărnii, cerealelor, metalelor. Fiind mari crescători de animale, românii au călătorit cu turmele lor în căutare de hrană și de climă mai blândă în spațiul carpato-balcanic ca la ei acasă. În toate zonele de munte din Europa găsim sate românești sau populație vorbitoare de limbă română, indiferent cum se numește pe plan local. Românii și-au muncit pământul cu conștiința că el este al lui Dumnezeu, iar după organizarea statală, al domnului țării. Proprietarii sunt călători pe pământ; bate vântul și nu li se mai știe numele și urma. Au dat nume locurilor în care au trăit după numele strămoșilor, după numele apelor, munților, chiar ocupațiilor mai răspândite din zonă, format triburi, apoi cnezate și voievodate, pe care le-au numit după întemeietorii lor. Ca să se deosebească între ei, și-au spus olteni, moldoveni, transilvăneni, bihoreni, maramureșeni, bucovineni, vlahi, dobrogeni. Nu erau popoare deosebite, ci unul și același popor răspândit în locuri diferite. Aveau conștiința că aparțin aceluiași popor, iar limba, portul, muzica, dansul, religia, datinile și obiceiurile erau garanția că fac parte din același trunchi etnic și lingvistic. Barierele naturale, cum au fost Dunărea sau Carpații, nu au fost niciodată adevărate granițe între români, chiar dacă uneori stăpânirile politice străine, vremelnice, s-au făcut luntre și punte să-i despartă pentru totdeauna pe români. Când au venit străinii să ne răpească plaiurile, românii s-au unit între ei, indiferent în ce regiuni sau ,,țări” au fost locuitori și au le-au ținut piept. Pământul locuit azi de români este udat de sângele moșilor și strămoșilor noștri, luptători pentru libertate și independență. Străinii au încercat prin toate mijloacele și metodele să-i maghiarizeze, să-i rusifice, să-i sârbizeze și să-i bulgărească pe românii pe care au reușit să-i subjuge. Cei rămași liberi au făcut tot ce le-a stat în putință ca să-i apere pe aceștia de deznaționalizare. Pe poteci de munte numai de ei știute, românii din Țara Românească treceau noaptea granița în Transilvania cu sacii cu cărți românești, pe care le răspândeau în satele și orașele de acolo, pentru ca fraților să aibă pe ce citi, pe ce cânta și pe ce se ruga în limba mamei. Sute de ani ne-au stăpânit ungurii și austriecii în Transilvania, rușii în Basarabia și Bucovina, dar n-au reușit să distrugă fibra noastră românească și conștiința de neam.
Este profund regretabil că azi țări prietene, precum Serbia, cu care avem atâtea legături, în plin secol XXI, nu acceptă ca etnicilor români din Serbia să li se predea în școală în limba română, să li se țină slujbele în limba română, să li se permită să publice cărți, reviste și ziare în limba română. Noi nu avem în România vlahi și de aceea, în baza dreptului internațional, nu putem să pretindem să li se acorde aceste drepturi, așa cum pretinde Ungaria pentru ungurii din România. Diplomația noastră ar trebui să lucreze mai mult pe această latură. Istoria și toponimia ar putea să-i slujească ca bază de discuție. Aș sugera faptul că Oltenia este numită în istorie Valahia Mică, iar Țara Românească Ungrovlahia, adică Vlahia dinspre Ungaria. Biserica Ortodoxă Română are și azi prima sa mitropolie, Mitropolia Ungrovlahiei, al cărei conducător este însuși patriarhul țării. Așa i-au numit bizantinii pe românii din Peninsula Balcanică, vlahi. De la aceste adevăruri istorice ar trebui să se plece și să se pretindă autorităților din Serbia și Bulgaria să respecte etnia românească din țările respective, așa cum și noi respectăm și acordăm drepturi etnicilor sârbi și bulgari din țara noastră. Măcar pe principiul reciprocității să se pledeze și tot ar fi ceva. Nu pretindem teritorii, ci doar ca românii de acolo să fie respectați ca români, săli se respecte limba și identitatea lor etnică.
Urmărim cu bucurie demersurile președintelui nostru, ale guvernului și parlamentului român pe lângă autoritățile ucrainene pentru păstrarea limbii române în școlile din Ucraina. Sunt îndreptățite, conform dreptului internațional al minorităților. Numai că acolo sunt români recunoscuți oficial ca români. În 1990, cu prilejul unei vizite la Cernăuți, am cumpărat un album, în care se făcea distincție netă între românii din România și bucovinenii de acolo. S-a făcut un pas mare între timp. Același lucru s-ar putea face și cu vlahii din Serbia și Bulgaria.
E datoria profesională și patriotică a diplomaților și politicienilor români să rezolve această problemă, fiindcă este o cerință majoră a veacului nostru.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*