Postmodernismul

10.02.11 by

Postmodernisnul în antropologie reprezinta un curent care reuseste sa internationalizeze câteva cauze tipice culturii americane, de unde si gradul diferit de integrare, acceptare sau rejectare ideologica în ariile epistemice nationale, în special, europene si, mai ales, est-europene. Daca, din punct de vedere fenomenologic, traiectul sau american este pertinent, substantial si logic, difuziunea sa extra-americana acopera o plaja foarte vasta de necesitati, de la integrarea într-o criza filosofica a receptarii ce survine structuralismului, de la conjugarea cu globalizarea, pâna la moda sau snobismul intelectual.
Anii ’80 produc schimbari notabile la nivelul antropologiei americane: divortul de structuralism si de structuro-functionalism, obsesia interdisciplinaritatii, transformarea studiilor literare în studii culturale din nevoia unor noi debuseuri epistemice si, mai ales, încarcarea acestora cu evidente conotatii politice, explozia feminismului, rediscutarea raporturilor culturale dintre civilizatiile vestice si cele estice.
Despartirea de structuralism este provocata nu doar de ineficienta modelului abstract, propus de Lévi-Strauss de a alimenta o paradigma astfel încât aceasta sa coaguleze interesul stiintific al contemporanilor si sa orienteze proiectele savantilor ci si de autoeroziunea modelului, autoeroziune generata de o marca esentiala a sa; stilul.
Geertz subliniaza fara dubiu ca toate conceptele straussiene „Whatever becomes of circulating women, mythemes, binary reason, or the science of the concrete, the sense of intellectual importance that structuralism brought to anthropology, and most especially to ethnography-in which Lévi-Strauss once declared he had found nothing less than the principle of all research-will not soon disappear.”1
Dar, pe de alta parte, faptul de a fi poate cel mai „autor” în sensul originalitatii scrierii sale si a literaturitatii operei a contribuit la epuizarea modelului propus de Cl.Lévi-Strauss, model care, pur si simplu, implozeaza sub presiunea minutiozitatii culturale, dublata de un stil foarte pretios. Geertz însusi este cel care impune înlocuirea modelului structuralist cu unul interpretativ, bazat pe creativitate si originalitatea scrierii. Dar Geertz desavârseste un proces început de Leach, criticul contemporan al lui Strauss, si continuat de Evans-Prichard.
În cartea citata anterior, analizând lucrarile unor Lévi-Strauss (The World in a Text), Evans-Prichard (Slide Show), Malinowski (I-Witnessing), Benedict (Us/Not-Us) si stabilind dubla perspectiva, a lui a fi acolo si a lui a fi aici, Geertz avanseaza ideea ca antropologia nu este altceva decât a kind of writing, poate primul semn al postmodernismului în antropologie, semn care face din el un precursor al miscarii.
Aceasta criza a antropologiei structuraliste, pe care Geertz o rezolva propunând o paradigma interpretativa, este o manifestare particulara a unei crize intelectuale mult mai ample, o criza a reprezentarii, o criza a filosofiei metafizice si a institutiei universitare promotoare2 sau, cum o numeste Lyotard, neîncrederea în metanaratiuni3, întelegând prin acestea, marile teorii. O astfel de criza pare a fi cauzata de contradictia dintre nivelul de dezvoltare al stiintei si cel al societatii. Lyotard considera ca în momentul în care societatea intra într-o noua era, cea post-industriala, iar cultura într-o noua faza, cea post-moderna, statutul cunoasterii este supus unei schimbari radicale4. Foucault, Rorty raspund provocarii noilor paradigme si devin vocile cele mai autorizate ale momentului, demonstrând cum rupturile nu continuitate, cum singularitatile nu compactul, cum subiectivitatea nu obiectivitatea pot deveni subiecte si instrumente de abordare a istoriei. Foucault, cel mai invocat filosof de catre postmoderni, se apleaca asupra multitudinii de istorii (a sexualitatii, a nebuniei, a bolii, a detentiei) si nu asupra Istoriei, asupra realitatii microscopice si nu holistice. De la el învata postmodernii logica subtila a felului cum ceva minor, neînsemnat pentru scara istorica se transforma în eveniment, tot de la el preiau conceptul de discurs, vazut ca sinteza între gândire si actiune.
Într-un astfel de context al regândirii conceptelor si, mai ales, a perspectivelor, apare o tema majora, ce va modela noua directie postmoderna în antropologie si, anume, raportul dintre orient si occident, dintre orientalism si occidentalism, vazut dintr-o perspectiva stricta, cea a puterii. Cel care a produs termenii dezbaterii a fost Edward Said prin intermediul lucrarii sale din 1978, Orientalism, un adevarat examen critic al gândirii occidentale despre exotic5.
Pe un ton polemic, el reproseaza culturii occidentale, civilizatiilor vestice faptul ca a inventat orientul pentru a-l stapâni, exploata prin intermediul comertului, colonialismului, evanghelizarii. Concluzia lui este aceea ca vestul are practic nevoie de tot ce numeste est pentru a se defini ca vest, în sensul ca tot ce nu este est este vest. Dezbaterea deschide drumul dezvoltarii studiilor culturale, a interculturalitatii si a comparatismului dintr-o perspectiva non-pozitivista.
Interculturalitatea devine o adevarata obsesie si antropologia postmoderna se deschide, plecând de la ideea ca ea însasi este un fenomen interdisciplinar emergent6 catre toate acele domenii care conflueaza în doua alte domenii si mai generoase: cultura si critica. Gasim aici, enumerate de Clifford, în articolul deja citat, etnografia istorica, reprezentata de Emanuel Le Roy Ladurie, Natalie Davis, Carlo Ginzburg, poetica culturala, reprezentata de Stephen Greenblatt, critica culturala, reprezentata de Hayden White, Edward Said, Frederic Jameson, analiza cunoasterii si a practicilor cotidianului, reprezentata de Pierre Bourdieu si Michel de Certeau, critica structurilor hegemonice ale sentimentului, reprezentata de Raymond Williams, studiul comunitatilor stiintifice, reprezentata de succesorii lui Thomas Kuhn si semiotica lumilor exotice si a spatiilor fantastice, reprezentata de Tzvetan Todorov si Louis Marin7.
Se contureaza astfel o orientare contestatara, care critica tot ce înseamna întelegere moderna, de unde si denumirea de post-modernism, care refuza orice teorie importanta, care impune relativismul receptarii si imperiul liber al interpretarii ca pe o dogma, considerând ca orice descriere etnografica este incompleta, daca nu este facuta din perspectiva culturala, continând, astfel, într-o maniera implicita, dar, de cele mai multe ori, si explicita, critica autoritatii antropologice, a holismului, ca perspectiva metodologica esentiala a antropologiei si a monologismului, prin regândirea ideii de subiect în cercetarea de teren.
Ea se manifesta initial în domeniul artelor figurative (1950), ca o rejectare a tot ce înseamna principiu formal în constituirea stilului, si, destul de târziu, în domeniul stiintelor sociale (1979, raportul lui Lyotard, intitulat La condition postmoderne, adresat guvernului din Quebec). În antropologie, primul „text” postmodern, de fapt, o culegere de studii, dorite cu caracter programatic, este intitulat Writing Culture (1986).
De publicarea acestei culegeri s-au îngrijit James Clifford si George E. Marcus, doi antropologi din noul val american. Studiile cuprinse în acest volum au rezultat în urma dezbaterilor organizate, timp de o saptamâna, în aprilie 1984, de School of American Research din Santa Fe, New Mexico. La aceste seminarii au participat zece persoane (participare limitata de organizatori!), care, pe baza unor texte distribuite anterior, au abordat tema construirii textului etnografic (vezi antropologic!), a felului în care se contureaza viitorul antropologiei în raport de acumularile trecutului recent. Din cele zece personalitati, opt erau antropologi, jumatate din ei, cu un renume verificat de inovatori ai antropologiei, unul, literat si ultimul, istoric, într-un fel, chiar al antropologiei. În felul acesta, seminarul capata un evident aspect interdisciplinar. Cei zece participanti, voci academice autorizate, reprezinta importante universitati americane.
James Clifford, de la Univeristy of California, Santa Cruz, unde preda antropologie, este interesat de raporturile dintre calatorie si cultura. Cartea sa cea mai reprezentativa, The Predicament of Culture. Twentieth-Century Ethnography, Literature, and Art (1988), este una dintre notabilele produse ale discutiilor de la Santa Fe, care rezuma, într-o sinteza tematica, întreaga problematica abordata la Santa Fe si, implicit, întreaga problematica a postmodernismului antropologic, raportul dintre putere si antropologie, autoritatea antropologica si problema subiectului în antropologie, modelarea antropologica a eului, orientalismul, raportul dintre cultura si calatorie.
Preluând un vers dintr-o poezie a lui William Carlos Williams, „Fructele pure ale Americii/Au înebunit…”, pe care îl transforma în titlul primului capitol al volumului amintit (traducatorul italian si editura Boringhieri au gasit de cuviinta sa dea acest nume chiar volumului!), Clifford constata ca ne aflam în miezul unor traditii culturale dezagregate, ca forma a modernitatii etnografice, dar ca, ceea ce pare la prima vedere o pierdere catastrofala a puritatii si autenticitatii, poate fi reconstituit, prin scriitura, în structuri resemantizate. Antropologia ca discurs social, în care se regasesc vocile celor chestionati, notele de calatorie ale celui ce chestioneaza, distrugerea monologismului stilistic, sunt instrumentele intelectuale ale constituirii constiintei postmodernitatii occidentale.
Clifford are în Writing Culture doua studii, Introducere, adevaruri partiale (trad.nstra) si Despre alegoria etnografica (trad.nstra). În primul, întâlnim doua atitudini, critica holismului antropologiei si, implicit, a partialitatii exprimarii etnografice si antropologia ca scriitura, ca text. Pretextul sau este o fotografie a lui Steve Tyler într-o campanie de cercetare în India, în 1963, fotografie care, spre deosebire de altele, ale unor predecesori, precum Margaret Mead sau Malinowski, ne arata o mâna care scrie, nu o realitate interpretabila, semnificativa, deci, nici o etnografie nu este un act de participare observanta, ci un act de scriere, o scriitura, un text. Clifford nu merge, însa, pâna acolo încât sa substituie scriitura oricarui demers obiectiv, evitând de a transforma textul antropologic într-un fel de poezie care concureaza realitatea obiectiva.
Al doilea studiu, cu un evident caracter literar, se axeaza pe caracterul narativ al reprezentarilor culturale. Înca de la începutul studiului sau, el afirma:”…etnografia este înteleasa ca o practica definita, caracterizata de naratiuni. Incorporate în rezumate scrise, naratiunile descriu evenimente culturale reale si furnizeaza afirmatii morale, ideologice si cosmologice. Scriitura etnografica este alegorica prin continut (cel ce spune ceva despre culturi si despre istoriile lor) si prin forma (modul de construire a textului)8.
George E. Marcus este profesor la Rice University si este interesat de raporturile antropologiei cu societatea, cu tehnologia, de rolul pe care îl joaca elitele în constituirea discursului social. La fel ca si Clifford, Marcus reia, împreuna cu Fischer, subiectele abordate la Santa Fe într-o carte ulterioara, Anthropology as Cultural Critique. An Experimental Moment in the Human Sciences (1986), prin care încearca sa explice, chiar sa justifice caracterul critic-experimental al noii scriituri antropologice.
În volumul colectiv, el este prezent cu un studiu intitulat Etnografia în sistemul mondial (trad.nstra), în care analizeaza teoriile lumii ca sistem global pentru a a arata autoritatea ca fata a subiectivitatii autorilor. El este de parere ca orice antropologie s-a dezvoltat într-un context specific de schimbare istorica, numai ca antropologii, interesati, mai curând, de semnificatiile culturale ale realitatii descrise decât de actiunile sociale, au fost incapabili sa insereze descrierile micilor lor universuri în sisteme mai mari si impersonale, de aceea nu s-a studiat rolul jucat de aceste realitati, lumi studiate în istorie, caci detaliul etnografic a jucat, mai curând, un rol ilustrativ. El conchide: „Lumea sitemelor si evenimentelor globale este vazuta mai curând ca o forta care preseaza asupra micilor lumi circumscrise local, nu ca o parte integranta a lor.”9 Printr-o astfel de opinie el subliniaza faptul ca orice conceptie structurala trebuie înteleasa plecând de la punctul de vedere al autorului, nu al realitatii abordate.
Talal Asad profesor la John Hopkins University s-a ocupat cu studierea raporturilor dintre antropologie si colonialism, de diversele ideologii si de teorii ale religiei. Preocuparile lui s-au concretizat editorial în volumul, Genealogies of Religion: Discipline and Reason of Power in Christianity and Islam, (1993). El este unul dintre cei care, paralel cu Said, ridica problema raportului dintre est si vest în antropologie, a felului cum este receptat orientul în antropologia occidentala. Participarea lui în cadrul volumului se circumscrie acestei problematici, a „traducerii” unei civilizatii de catre antropolog, Conceptul de traducere a unei culturi în antropologia sociala britanica. El face diferenta între traducerea culturala (semantizare lingvistica) si traducerea unei culturi (fel de a gândi), aceasta din urma fiind specifica raportului dintre antropolog si lumea pe care vrea sa o descrie. O etnografie este de fapt o traducere. Este consecinta faptului ca, desi cultura este o „…suma de capacitati si obiceiuri deprinse de om în calitatea sa de membru al unei societati”, dupa cum o definea Tylor, aceste capacitati si obiceiuri au devenit text, un discurs scris, în virtutea faptului ca notiune de limba este o conditie a continuitatii istorice si a învatarii sociale. Asad analizeaza un text canonic al antropologiei britanice, Concepts and Society (1970), al lui Ernest Gellner, „traducându-l”.
Vincent Crapanzano este profesor de antropologie si literatura comparata la City University din New York, interesat de civilizatiile africane (Maroc si Africa de Sud) si de problema interpretarii. Lucrarea lui, Herme’s Dilemma and Hamlet’s Desire: On the Epistemology of Interpretation, (1992) se circumscrie aceleiasi problematici abordate de Asad, cea a traducerii unei culturi, si dezvolta punctul de vedere exprimat în studiul integrat în Writing Culture si intitulat: Dilema lui Hermes: ocultarea subversiunii în textul etnografic. Spre deosebire de Asad, el pune în paralel trei texte, unul din secolul al XVIII-lea, Calatoria în Italia, a lui Goethe, altul din secolul al XIX-lea si descrierea luptei dintre cocosi de catre Geertz în monografia lui dedicata civilizatiei traditionale balinese. El face din Hermes o metafora a antropologului, care este mesagerul culturii pe care o traduce, o clarifica, înainte.
Michael J. Fischer este profesor la Massachussets Institute of Technology si se ocupa de procesele de internationalizare a stiintei. A realizat cercetari de teren în Iran, care s-au concretizat cu publicarea a doua volume, Iran: From Religious Dispute to Revolution si Debating Muslims, ambele în 1990. În volumul de la Santa Fe, el publica studiul Etnicitatea si artele postmoderne ale memoriei în care sustine teza conform careia etnicitatea este un concept dinamic si ca ea ar trebui inventata de fiecare generatie. Pentru aceasta, el abordeaza doua fenomene etnografice ale anilor’70, ’80, explozia autobiografiilor etnice si dezbaterea privind sensurile termenilor ascuns (Benjamin), ocult (Tyler), colegii lui de dezbatere, si diferit (Derrida).
Mary Louise Pratt este profesoara de spaniola si portugheza la Stanford University. Este interesata, pe de o parte, de teoria actelor lingvistice si de analiza discursului, iar, pe de alta parte, de retorica si implicatiile politice ale povestirilor de calatorie. De altfel, lucrarea sa cea mai cunoscuta se circumscrie unei astfel de tematici, Imperial Eyes: Travel Writing and Transculturation, (1992). În studiul pe care îl propune în urma seminariilor de la Santa Fe, Cercetarea de teren în locuri familiare, ea sustine ideea reconcilierii subiectivitatii cu abordarea obiectiva, sau, asa cum propune Clifford, de a combina practici obiective cu altele subiective în cercetarea de teren, prin regândirea aportului studiilor istorice si al efectelor genurilor literare, cu alte cuvinte, evaluarea antropologiei ca text în raport de alte texte, în vederea legitimarii ei în raport de legitimitatea altor tipuri de scriitura.
Paul Rabinow este profesor de antropologie la Berkeley University, iar preocuparile lui converg spre studierea efectelor planificarii demografice urbane în coloniile franceze. A efectuat cercetari de teren în Maroc si s-a evidentiat ca unul dintre exegetii americani ai lui Michel Foucault, despre care a scris si o monografie, împreuna cu H. Dreyfus. Studiul publicat în Writing… este intitulat Reprezentarile sunt fapte sociale. Modernitate si postmodernitate în antropologie, în care, bazânu-se pe antropologia interpretativa a lui Geertz si pe antropologia meta-textuala a lui Clifford, amândoua cuplate la spiritul lui Rorty si Foucault privind epistemologia, încearca sa demonstreze afirmatia cuprinsa în titlul studiuluiamintit. Rezultatul este una dintre lucrarile cu un profund caracter programatic, poate cele mai solide produse în urma seminariilor de la Santa Fe.
Renato Rosaldo preda antropologia la Stanford. Preocuparile lui vizeaza raporturile istoriei cu antropologia si culturile maya si chicano. Studiul sau, intitulat Privind dincolo de perdea: etnograful si inchizitorul, abordeaza problematica autoritatii în doua texte etnografice, clasicul Nuer al lui Evans-Prichard si Montaillou, sat occitan al lui Le Roy Ladurie, analizând „anatomia retoricii etnografice explorând forme de autoritate si reprezentare…”10.
Stephen Tyler preda antropologia la Rice University. Este interesat de raporturile dintre oralitate si scripturalitate si de felul în care particularitatile manifestarii acestui raport pot scoate în evidenta limitele teoriilor postmoderne. Studiul sau, Etnografia post-moderna: de la documentul despre ocultism la documentul ocult, ni-l arata ca cel mai decis dintre cercetatorii participanti la seminariile de la Santa Fe în a impune antropologia postmoderna. El este considerat de catre cei mai multi cercetatori ai domeniului drept vocea cea mai tare a curentului. Comparând etnografia postmoderna cu poezia în efectul sau etic, estetic si terapeutic, Tyler este un campion al relativului, caci el sustine ca textul etnografic se construieste prin intermediul dialogului, al cooperarii dintre etnograf si lector dar si dintre etnograf si subiectii cercetati, forta sa sta în caracterul sau imperfect. În prelungirea acestei idei, Tyler este unul dintre cei mai aspri critici ai monologului etnografic, al vocii etnografului ca instanta unica si are curajul sa spuna: „Nu, nu exista exemple de etnografie post-moderna, chiar daca orice etnografie este în realitate post-moderna”11.
Studiul se încheie cu o postfata, semnata de George Marcus si intitulata Scriitura etnografica si cariera antropologica, în care apreciaza pe scurt (doar sase pagini!) ce au adus nou disciplinei seminariile de la Santa Fe.
Peste un deceniu, traducerea în italiana a culegerii îi prilejuieste lui Marcus sa reia abordarea conclusiva, de data aceasta într-o prefata, intitulata provocator Acea carte data dracului (conform unui citat al lui David Schneider).
El analizeaza posteritatea scrierilor adunate în Writing…, constatând, înca de la început, actualitatea caracterului lor critic fata de productiile academice americane si capacitatea lor de a influenta dezbaterile intelectuale, dar, mai ales, faptul ca, în toata aceasta perioada de sfârsit de secol, nu a aparut nici un alt „ism” , cu alte cuvinte, postmodernismul impus de ei reprezinta ultimul curent al mileniului în antropologie.
Enumera reprosurile aduse gruparii în acest rastimp de un deceniu: insuficienta radicalitate fata de critica reprezentarii, insuficienta reflexivitate fata de propria pozitie, insuficienta abordare a feminismului, subordonarea lor fata de literatura si hermeneutica12. Toate aceste constatari sunt suficiente pentru a oferi o concluzie pe care el o construieste ca pe o înlantuire logica a patru contributii ale curentului.
1. Studiile adunate în Writing… devin un adevarat model de critica retorica eficienta, pentru ca a propus discutarea unor practici si conventii consolidate ale antropologiei, care s-au soldat cu noi întrebari si, mai ales, cu noi tipuri de abordare si de analiza a problematicii.
2. Ele au propus o metodologie de cercetare noua, bazata pe interdisciplinaritate, ce deriva din caracterul colectiv si cooperativ al grupului de la Santa Fe.
3. Antropologia capata un aspect progresist în urma aliantei ei cu domeniul studiilor culturale, care îi permite regândirea critica si chiar autocritica a doua din obiectele sale majore de studiu, primitivul si salbaticul.
4. Prin profundul sau caracter interdisciplinar si critic, antropologia dobâneste un real caracter atractiv.13
Marcus considera ca gruparea nu a însemnat doar o ruptura fata de proiectele stiintifice ale antropologiei anterioare, ci a oferit posibilitatea realizarii unor varii experimente capabile sa inoveze disciplina, astfel încât cadrul teoretic al antropologilor actuali s-a schimbat profund, dar recunoaste ca urmarile acestor schimbari asupra scriituriii si a cercetarii de teren sunt minime.
În sensul acestor constatari, el tine sa sublinieze ca „Writing Culture nu vorbeste pur si simplu despre scriitura ci de procesul activ care conduce de la cercetarea de teren la text”14 si ca urmarea acestei realitati face ca antropologia sa devina, pe de o parte, „…un fel de masina de produs scriitura ca multe altele: evenimentele, actiunile si comportamentele, care sunt în mod obisnuit subiectele de studiu ale antropologiei, trebuie sa devina ele însele mediate, reprezentate, incorporate si scrise”15, iar antropologii, care au depasit modelul ingenuu de scriitura, „sa fie ei însisi implicati în alte tipuri de masina de produs scriituri, nu doar ca o functie secundara a muncii intelectuale, ci chiar ca parte integranta a acesteia.”16
Posteritatea curentului, privita din exterior, poate fi sintetizata, identificând urmatoarea succesiune de evenimente:
1. o parte din participantii la seminariile de la Santa Fe au dezvoltat afirmatiile, teoriile sustinute în lucrari ample si edificatoare (Clifford, Marcus; Fischer, Rabinow), care au contribuit la consolidarea ideologica a curentului.
2. Au existat critici, care, pe de o parte, au aratat limitele curentului, dar, care, pe de alta parte, au scos în evidenta caracterul sau novator. Una dintre cele mai pertinente îi apartine filosofului si antropologului englez Ernest Gellner, care considera ca postmodernismul este principala manifestare a relativismului actual, ca, din punct de vedere ideologic, este un amestec de pozitivism si hermeneutica, amestec ce subliniaza lipsa de originalitate la scara dialecticii ideologice. Gellner vede fenomenologia postmodernismului ca o replica a criticii romantice de acum doua secole adresata structurilor clasice si ideologiei luministe si îi reproseaza relativismul exagerat, subiectivitatea fara sens, critica antropologiei moderne nelalocul ei. În afara criticii substantiale a lui Gellner (1992), mai trebuie considerate si cricile punctuale care reproseaza curentului evitarea tratarii unor teme precum feminismul, dar, mai ales, excesul de literaturizare a contributiilor postmodernistilor, pâna la contestarea statutului de antropologi al unora (ex. James Clifford).
3. Postmodernismul este acceptat drept model de gândire. Marylin Straten în Marea Britanie, Marc Augé în Franta, Carla Pasquinelli în Italia sunt numele cele mai sonore ale unei astfel de posteritati. Un alt aspect al posteritatii curentului este asa-zisul postmodernism soft, amalgamat cu interpretativismul geertzian si cu socio-ecologia, care caracterizeaza antropologia americana a începutului de mileniu si care reechilibreaza balanta dintre cultura si societate, act si interpretare, subiectiv si obiectiv printr-un evident recurs la clasicii antropologiei.
Antropologia româneasca, cu marile ei probleme de reinstitutionalizare curriculara, în plin efort de recuperare a proiectelor stiintifice si de legitimare a identitatii stiintifice, de detasare de folcloristica dominanta si de etnologia ambigua, pare a ignora aportul acestui curent aproape contemporan. Cu toate acestea, putem insista asupra a doua fenomene: aparitia în 2006 a lucrarii lui Gabriel Troc, Postmodernismul în antropologia culturala, o serioasa abordare a fenomenului american, care vine însa din zona filosofiei, ceea ce confirma teza noastra privind antropologii români ca produse stiintifice derivate. Lucrarea trece relativ neobservata în lumea antropoetnologilor, semn suficient al lipsei de interes pentru proiectele postmoderne în antropologie. Al doilea fenomen traduce confuzia dintre teme ce apartin unor directii, domenii ale antropologiei, cum ar fi antropologia urbanului, este advarat, si ea de avangarda la noi, si ideologia postmoderna.
Semnele acestei timiditati de sincronizare vorbesc, mai curând, credem noi, despre o anume incapacitate ontologica a antropologiei nationale, decât de lipsa apetentei tinerei generatii de cercetatori pentru modele avangardiste. Cu extrem de multe proiecte nefinalizate, cu un statut epistemic relativ incert, antropologia româneasca nu cred ca are acea forta interna capabila sa faca experiente stilistice, caci considera mult mai importanta rezolvarea realei crize de crestere cu care se confrunta, decât pe cea a unei ipotetice crize de reflectare.

1 Geertz, Clifford, Works and Lives. The Anthropologist as Author, Stanford University Press, Stanford, California, 1988, p.25
2 Jean-François Lyotard, La condition postmoderne, Editions de Minuit, Paris, 1979, (trad it. La condizione postmoderna. Rapporto sul sapere, Feltrinelli, Milano, 1985, p.6)
3 ibidem
4 Idem, p.9
5 James Clifford, I frutti puri impazziscono. Etnografia, letteratura e arte nel secolo XX, Universale Bollati Boringhieri, Torino, 2010, p. 294
6 James Clifford, Introduzione, verita parziali, in Writing Culture. Poetics and Politics of Ethnography, University of California Press, 1986 (trad. It. Scrivere le culture. Poetiche e politiche in etnografia, Milano, Meltemi, 1997, p.25)
7 ibidem
8 James Clifford, Sull’allegoria etnografica, in Writing Culture. Poetics and Politics of Ethnography, University of California Press, 1986 (trad. It. Scrivere le culture. Poetiche e politiche in etnografia, Milano, Meltemi, 1997, p.135), trad. nstra
9George E. Marcus, L’etnografia nel sistema-mondo, in Writing Culture. Poetics and Politics of Ethnography, University of California Press, 1986 (trad. It. Scrivere le culture. Poetiche e politiche in etnografia, Milano, Meltemi, 1997, p.211), trad. nstra
10 Renato Rosaldo, Guardando fuori dalla tenda:l’etnografo e l’inquisitore, in Writing Culture. Poetics and Politics of Ethnography, University of California Press, 1986 (trad. It. Scrivere le culture. Poetiche e politiche in etnografia, Milano, Meltemi, 1997, p.111), trad. nstra
11Stephen Tyler, L’etnografia post-moderna: dal documento dell occulto al documento occulto in Writing Culture. Poetics and Politics of Ethnography, University of California Press, 1986 (trad. It. Scrivere le culture. Poetiche e politiche in etnografia, Milano, Meltemi, 1997, p.179), trad. nstra

12 George Marcus, Prefazione all’edizione italiana „Quel dannato libro” in Writing Culture. Poetics and Politics of Ethnography, University of California Press, 1986 (trad. It. Scrivere le culture. Poetiche e politiche in etnografia, Milano, Meltemi, 1997, p.9), trad. nstra

13 Idem, pp.10-12
14 Idem, p.15 (trad.nstra)
15 Idem, p.16 (trad.nstra)
16 ibidem
17 L’etnografia post-moderna: dal documento dell occulto al documento occulto(Trad.it) in Writing Culture. Poetics and Politics of Ethnography, University of California Press, 1986 (trad. It. Scrivere le culture. Poetiche e politiche in etnografia

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*