Poezie şi anluminură

01.05.11 by

Petru Urscahe

Prin sensibilitate şi prin univers imagistic, poezia lui Paul Aretzu nu este din lumea aceasta. Poate titlul, Cartea cu anluminură ( Editura „Pămîntul”, Piteşti, 2010 ), să indice o cale de înţeles, vizînd miniaturile măiestrite şi colorate ale cărţilor medievale. Nu ştiu dacă s-au mai încercat la noi asemenea transpuneri de forme, din pictură în versificaţie. Muzica religioasă cere, în repertoriul cultic, mici stihiri de laudă şi vestitoare de lumină apropiată a Aurorei, strecurate discret, dar percutant, în slujba de utrenie, ca să dea sens miracolului dimineţii. Artele se apropie în registrele lor, ca departele să devină familiar, iar diversul să se transforme în asemănare, cum pictura „mută” capătă glas sau arhitectura, aparent, se orînduieşte cuminte în judecata de valorizare, după regula silabelor accentuate şi neaccentuate într–un vers clasic. Nu este vorba doar de transpunere a unui canon artistic în cîmpul altuia, învecinat, ci de predispoziţii care apropie formele sensibile, întărind unitatea dintre arte.

Se pare că Paul Aretzu îşi doreşte să fie meşteşugar, înainte de toate, asemenea iconarilor din vechime, dăruitţii cu privire bună, pătrunzătoare şi mînă sigură. Nu–l obsedează modelele geniale, faima capodoperelor. Imaginea pictorului „de subţire”, lucrînd în tihna unui schit modest de mănăstire îl stimulează după dorinţă. O anluminură ne poartă prin reliefuri vii şi cromatice: „Un azil alb, din hîrtie, în raiurile cuvintelor./ scuturatu – s- a duhul, cu miresme, ca ploaia/ în lînă. punînd pămînt peste pămînt. aur şi argint./ lemn şi ferestre. ne amestecăm viii cu morţii înviaţi./ unora le era foame. unora le era sete./ iar bătrînilor vorbind limba de bătrîni. zicînd/ picioarelor gîndiţi voi. zicînd minţii umblă./ aşteptînd să vină maica să ne ia în sine” ( p. 46 ). Lăsînd la o parte înţelesul mai special religios, al aşteptării ultime şi resemnate, să reţinem aglomerarea de  imagini încetinite, statice, fără elemente discursive, epice. În altă parte, spaţiul poemului este cuprins de materialitate densă: „Eram mulţi.nu-ncăpeam pe cîmpul minat/ cu boabe de grîu, cu seminţe/ de floarea soarelui ori de dovleac./ luam pîinea blîndă cu mîini de gunoier./ şi scriam pe/ ea ca pe o hîrtie poroasă” ( p. 14 ). Este o mostră a lumii văzutelor. (Cu cele nevăzute, situaţia e mai complicată, cum vom vedea ). Sau un început de poezie care şochează retina, ca atunci cînd un tablou este privit prima oară: „Era un car plin cu ochi şi a trecut/ pe lîngă cuvintele mele şi- am început/ să vorbesc/ despre cele văzute şi nevăzute” ( p. 13 ). Pictograma „un car plin cu ochi” se înscrie în simbolismul religios ca să întărească ideea de cunoaştere. Întîmplarea fericită dăruieşte vorbire, nu vorbe, şi facultatea de a pătrunde din lumea văzutelor în cea a nevăzutelor. Are cîştig de cauză vorbirea înţeleaptă, cuminte, aleasă.

Pictorul „de subţire”, pornind la lucru,  a înţeles că fiinţei îi este dată „clipa cea repede”. Existenţa este o aşteptare, fiecare îngrijindu–se de călătoria ce urmează s–o facă: „Moartea cea bună curgînd în sus. pe scaune/ şedeau pînă la ziuă bătrînii, ca nişte lemne/ de vie pe rod. locuind pînă la vărsatul de ziuă şi pînă/ la căderea nopţii în fumul cădelniţelor şi la lumina/ din lumînări, afară, prigorii zburau tot timpul,/ hrănindu–se cu albine./ avva îşi vedea de moartea lui. făcuse clopote, şi/ slujiri. iar acum abia duce o lumînare, ca o corabie/ singură pe apele mării. în jurul capului i se iveşte un/ soare mic. plînsul de sine topind trupul” ( p. 7 ). Sunt stihiri de utrenie, încă înceţoşate, dar străbătute de scînteieri pormiţătoare: „moartea cea bună”, în rolul nou, de însoţitor afectuos, asociată cu prigorii vesele; în sfîrşit, nimbul care se aşază pe fruntea călugărului, semn bun că deja e stăpînit de lumina cea apropiată. Aici poetul exersează în atelierul decoratorului. El însuşi îşi aşteaptă rîndul să pornească în călătoria cea mare, învăluit în anluminură: „Eram şi eu ascuns în sihăstrie. venise o ploaie/ mare. stam în prispa chiliei. privind cum apa/ umflată căra tot soiul de lucruri. citeam în Psaltirea/ picată cu ceară. ploaia aceea neîncetată. ia să mai/ răbdăm un pic/ mi – am zis. oameni uzi, grăbiţi prin ploaie,/ alergau fără ţintă./ iar în Psaltire, Domnul iubitor al slavei” ( p. 7 ).

Strădania de a desluşi rostul cuvîntului, întemeietor de fiinţă şi de lume este aventura cutezătoare şi grea a lui Paul Aretzu şi –l situează pe o cale sigură şi proprie în orizontul poeziei. În demersul său, poetul înţelege să pornească din punctul cel mai ferm şi roditor, anume de la relaţia omului, ca fiinţă creaturată, cu cuvîntul genezic. Un anume vers dintr–o anluminură poate fi luat drept principiu director, asumat cu toată răspunderea: „Stau chiar în mijlocul cuvîntului”. Nu este o metaforă, ci transcrierea ingenioasă a adevărului biblic: „La început a fost cuvîntul”, din care „toate s- au făcut”. Cuvîntul cuprinde, încă din  primordium, creaţia în devenire. Aşadar, este corectă spusa „a fi în mijlocul cuvîntului”. Versul continuă, ca Eul să se întrevadă pe sine cum devine întru fiinţă, de la promisiunea începutului, etapă cu etapă: „ … şi cresc încet/ şi simt cum mi se formează picioarele,/ mîinile, coşul pieptului, şi inima/ şi sprincenele şi ochii şi buzele/ care vorbesc ( p. 67 ). Numai semnul vorbirii înnobilează.

Cartea de anluminură ( i –am putea spune: „cu vorbe înţelepte”, care decurg din „mijlocul cuvîntului” genezic ) se compune dintr–o suită de mici grupuri de versuri separate şi eliberate de titluri tematice. Este şi statutul versetelor chemate să intervină, secvenţial, în anumite momente ale serviciului religios, la utrenie ca şi la alte slujbe. Intră în dialog, cum s- ar spune, cu alte forme ale limbajului canonic şi se integrază cu necesitate în ansamblu. Piesele lui Paul Aretzu par sortite aşteptării. Doar lectorul dacă le raportează, imaginativ şi în cunoştinţă de cauză, la unele secvenţe, în mişcare, ale serviciului religios. Dacă jocul nu se realizează, partea „penetrantă” rămîne rezervată elementului de învăţătură care constituie marca fiecărui segment în parte. S- a văzut deja din exemplele de mai sus. Marca, însă, o putem recunoaşte şi în multe altele: „Sunt o umbră a ei, credinciosul./ atingîndu–i mîna cu buzele, lovindu–i mintea cu/ inima, mergînd dincolo de ea. lîngă copilul ei./ postind în corpul ei sclipitor. maică fecioară” ( p. 26 ). Sau o profesiune de credinţă: „am ajuns la scrisul care conţine cartea. în/ interiorul literelor. în creierul ideilor. unde/ cerneala îşi dă sîngele. privind neclintit cu ochi mari/ în sus./ căci Tu eşti izvor de peşti. de biserici în sunet/ luminos./ cum eu mă odihnesc în ţărîna mamei mele./ aşa şi scrisul” ( p. 35 ). Şi încă: „Mă poţi învia oricînd. chiar dacă n- am murit./ mă poţi găsi în cimitirul viilor,/ lucrînd anluminură./ vrabie singură pe cîmpul cu brume” ( p. 57 ).

Pe trunchiul acestor miniaturi compoziţionale, pe temei scripturistic, înfloresc forme imagistice la fel de încîntătoare: „De la fereastră sfinţii privesc./ steaua pe cer merge ca o sobă dogorind”; „oasele trupului/ i le simţeam boltindu – se ca un paraclis”; „lîngă mare i- am desenat în palmă, cu unghia, o/ corabie plină cu credincioşi”; „m–am învelit /în giulgiul unui limbaj, ca un nou născut în plîns”; „am venit în lume/ cu două lespezi în loc de mîini”; „scriu, în carnet este umezeală şi întuneric”; „a nins toată ziua, pîinea cea spre fiinţă s- a copt”; „inima mea nu este decît cutremur de pămînt/ osteneală a dragostei”; „vorbesc cu ochiul care deschide cartea”; „dimineaţa/ zilei de Crăciun cînd lumea întreagă se transformă în cuvinte”; „Rodul fusese ridicat degrabă în pomul/ Sfintei Cruci”; „Ca un miner al cuvîntului cobor în adîncimile/ cititului şi scrisului”; „Scrie, Doamne, numele nostru în cuvîntul Tău”; „Lucrul pămîntului este lucrarea omului asupra sa”; „cu o creangă de scaiete albastru/ am desenat pe nisip o bisericuţă luminată”. Sunt probe de grai scoase la iveală cu mare trudă din bazinele aurifere ale scripturisticii şi puse în pagină cu aceeaşi iscusinţă tehnică a miniaturistului din vechime: să se apropie departele, tainele să dezvăluie „nevăzutul” în chip de lumină şi de speranţă. Poezia lui Paul Aretzu îşi însuşeşte podoabele misticii creştine, sporindu–le în înţeles şi în strălucire.

Activităţi de sihăstrie ca cititul, scrierea, contemplarea literelor, în fapt, insemne ale văzutelor şi nevăzutelor, fac parte din canonul muncii de cunoaştere. O însemnată categorie de compoziţii mărturiseşte această grea îndeletnicire. Se reţine mai întîi o schiţă de destin propriu: „Ca orice începător în citit/ am orbit de la lumina literelor dintîi./ fiind tratat competent de domnul cronicar/( în vreme ce cuviosul Antonie se retrăsese în peştera/ sa. în timp ce cuviosul Teodosie zidea mănăstirea)./ orbecăiam după ştergerea completă a feţei./ ca un învăţăcel. eram martor la luarea vieţii prin citit./ la înălţarea la cer prin citit./ la încolţirea ochiului./ la a doua venire a vederii. amin” ( p. 32 ). Aceasta ar fi o treaptă de înălţare după modelul  din idealitate al „îngerului cu cartea în mînă”.  După ce „domnul cronicar” a recunoscut „competenţa”, ca să procedăm didactic în receptarea textelor din Cartea cu anluminură, pare să urmeze alta, mai grea: lucrul asupra cuvîntului, cel care vine de departe şi care, în fapt, se află în noi, prin actul zidirii celei dintîi. Este, ca să ne amintim şi de bătrînul Parmenide, îndemnul atît de îndrăgit de adepţii Ideii „autonome”şi ai antropocentrismului: „Cunoaşte–te pe tine însuţi”. Paul Aretzu optează pentru varianta teocentristă, care se întemeiază pe cuvîntul rostit prima dată în necuprinsul existenţei. Cunoaştere nu înseamnă doar contemplare pasivă, laudă adusă creaţiei divine. Cuvîntul ziditor şi existent deja în sinele omului prevede şi postura de slujitor al creaţiei, potrivit cu investitura dăruită printr- un cunoscut verset din Cartea Genezei. Omul capătă virtutea cunoaşterii, mai mult, devine stăpîn asupra sinelui, cu măsură în comportare, grijuliu faţă de semeni şi creator de valori în toate planurile existenţei. Parmenide rămîne departe, în urmă; ţelul final al cunoaşterii fiind Estele lui Tudor Arghezi.

Evident, unele dintre aceste constatări se deduc doar din lectura poeziilor lui Paul Aretzu, iar tentaţia preluării şi prelungirii ideilor generoase se accentuează pe măsură ce autorul insistă asupra virtuţilor magice ale cuvîntului în general, atunci cînd este pus în lucrare de atelier. O probă în plus o constituie grupul de microtexte vizînd invenţia poemului şi destinul creatorului. Aici, munca pură, de atelier, este în elementul ei: „acopeream literele cu insecte şi aveam poemul/ insectar: lăcustă, coropişniţă, vaca Domnului,/ libelulă, cîrcîiac, rusalie, călugăriţă, leul furnicilor,/buburuză, cărăbuş auriu, licurici…” ( p. 57 ). Dacă aici se relevă poemul insectar, ca o lume constituită, să ne imaginăm şi un poem  păsări, un poem arbori, un poem plante; aşadar, părţi distincte de zidire sau „fragmente cosmice”, cum ar zice Mircea Eliade, pe care poetul le recompune în laboratorul lui magic. Este o anamneză, un tip de a imita gestica primordială a demiurgului, autorul sperînd să se re- integreze în cuvînt, ca a doua naştere, în trezvie şi în preajma sursei divine. Alcătuirea poemului om este mai dramatică decît toate celelalte: „Poemul era om întins pe jeratic. deschidea gura./ clipea ca şi cum ar fi vrut să spună ceva. şi/ cineva, nu ştim cine anume, aruncase nada să–l/ prindă. şi poemul se zvîrcolea cu omul în el,/ înălţîndu–şi capul, cu dungile pe frunte cît degetul./ cu braţele desfăcute” ( p. 56 ). Nu se mai poate face distincţie între poem şi om, dar se simte fantoma şarpelui ivită în Eden cu gîndul pervers să sfîşie fiinţa şi opera.

Şi Dumnezeu este Om  – şi Poet înainte de toate – pentru că a inventat lumea rostind cuvîntul ca un inspirat. Nouă ni se relevă opera Sa, în ansamblu ca şi pe „fragmente”, o refacem ca imitatori şi devenim poeţi, chiar „dumnezei”. În orice caz, fiecare poem, în versantul său ( păsări, plante, forme de relief etc. ) se adună în marea carte „cu aluminură”, tot pentru a fi dăruită cititorului, învăţată şi rescrisă , adică trăită şi „îmbunătăţită”. Cam asta îşi propune şi ceteţul Paul Aretzu: „această carte/ cu foile ca lumina ochilor./ fiete care să o/ citească./ ci scriu cu poruncă. rugăciuni umilicioase,/ ce se zic în picioare, la Ceasuri. după grăunţii/ metaniei./ pentru cei adormiţi în credinţă./ scriu cu o cerneală de sînge. ca şi cum aş ara/ cu trei degete” ( p. 33 ).

Sunt cuvinte, să spunem, de dicţionar, dar mutate spre un înţeles mai înalt, încît rămîn străine neiniţiatului, legat de limbajul cotidian: lectură, scriere, poem, carte etc. Ele par să se re-constituie într- o artă poetică specială; în exerciţiul de anluminură, fiecare termen citat poate să însemne, pe rînd, lumină, re–naştere, autocunoaştere, euharistie. Într–un poem, autorul închipuie faptul banal al aşezării la masa de scris, cum spuneam, în limbajul de toate zilele, astfel: „Să vă spun cum învăţ eu pretutindeni, mereu/ cum scot cărţile, cum întind hîrtia de scris./ cum prepar cernelurile şi încerc peniţele. cu trupul/ ca izvorul, cu gîndul ca inima Fecioarei  „ ( p. 59 ). Pînă aici, nimic nou faţă de ce ştiam. Doar o comparaţie-două să deştepte amintiri religioase. Însă peste cîteva versuri, poemul, rostit în aceeaşi tonalitate, ia un curs neaşteptat: „cum îngenunchi/ la sfînta masă de scris, printre cucernici. luaţi/ mîncaţi dintru această carte pînă nu se transformă/ în praf. beţi dintru această cerneală… „. Şi, în final: „astfel pregătesc / cina învierii pentru fraţi”. Aşadar, nu este vorba de masa de scris, cum părea la început. Cuvintele se reorientează după cele cîteva semne regente, astfel că „hîrtia” părăseşte sensul din dicţionar, ca şi „cerneala”, „masa”, „cartea”. Nu mai ştim nici cine ni se adresează, Iisus sau Poetul care participă, ca „ucenic”, la Cina cea de taină. De la Radu Gyr, As’ noapte Iisus, poetul religios, asumîndu–şi rolul de „fiu al lui Dumnezeu”, cum s–a mai spus, participă la muncile Calvarului: se lasă captivat de nemernici, îndură umilinţe, poartă Crucea, aşteptînd cu încredere viaţa nouă ce va să vie.

Am apelat la mulţime de exemple din nevoia unui exerciţiu de lectură, în nume propriu. Este vorba de o poezie cu deschideri şi luminişuri ispititoare în diverse direcţii. Un pas greşit şi încercarea trebuie reluată. Dar Paul Aretzu este generos. Stă în aşteptare, ajutîndu–i pe con–fraţi să nu întîrzie la „cina învierii”.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*