Poezie cu steauă-n hiat de-un sfert de secol

20.02.14 by

Poezie cu steauă-n hiat de-un sfert de secol

Patru sunt volumele de versuri publicate de Ana Pop-Sârbu (îi scriem numele
cu cratimă, ca pe coperta primului său volum, evident, din „motiv de fişierbibliotecă“)
– e drept, cu multă parcimonie – din 1987 şi până în prezent: Primăvara
casei (Timişoara, Ed. Facla, 1987), Îngerul din zid (Timişoara, Ed. Brumar, 2011),
Exod interior (Ed. Brumar, 2012) şi cel ce se află în „radiografierea“ noastră de
astăzi, Morfologia nopţii (2013)*.
Înaintea debutului său „însingurat-editorial-făcliu“, din 1987, a fost prezentă –
cu interesante cicluri de poeme – în două „volume colective“ („volumul prin concurs“
/ „debutul colectiv“ era o invenţie editorială de „triaj“ / „cenzură-mascată“, „la modă“
după cumplitele „teze“ ceauşiste de inspiraţie corean-kim-ir-sen-istă, din iulie 1971“):
Popas printre poeţii tineri (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1975) şi Timp interior
(Editura Facla, 1984).
Se observă imediat că poeta Ana Pop-Sârbu n-a cunoscut 7777m23b583ff„autorlâcita“ (că nu
despre vreo cenzură mai poate fi vorba din 1989 încoace), „autorlâcită“ extrem de
păguboasă pentru întreaga stare a sănătăţii literaturii din România Postdecembristă’-
89, un soi de „cancer al literelor“ de pe mai toate ogoarele de spirit ale nemuritoarei
Dacii Nord-Dunărene, ogoare lăsate pradă sufocantelor buruienişuri de toate soiurile;
şi-a impus „tăcerea întru maturitatea Cuvântului Poetic“, traversând un temporal
hiatus de-aproape două decenii şi jumătate (1987 – 2011).
Şi în acest sens evidenţiem la poeta Ana Pop-Sârbu (în faţa „droaiei
autorlâcitane“) lucrarea sănătoasei sale autocenzuri (ca „timp interior“) care îşi arată
de trei ani încoace buna, matur-întomnata şi solara traiectorie valoric-estetică.
Pentru Distinsul Nostru Receptor de Poezie, spre a compara şi spre a-i facilita
să se convingă că avem de-a face cu o „poetă născută, nu făcută“, aşa cu fost-a în
urmă cu aproape un sfert de secol, tot aşa fiind şi astăzi, punem faţă în faţă –– două
„radiografii lirice“: prima* este Fereastra înaltă a poeziei (recenzie la Primăvara
casei, de Ana Pop-Sîrbu, placheta cu care a debutat în 1987, recenzie publicată în
revista Luceafărul, din Bucureşti, anul XXX, nr. 44 / 1329, de sâmbătă, 31 octombrie
2
1987, p. 2 – infra); a doua este Somnul ca „jucărie“ într-o porumbişte-ntomnată,
recenzie la cel mai recent volum al Anei Pop-Sârbu, Morfologia nopţii (2013)**
*
* * *
*
Fereastra înaltă a poeziei. «Jocul fiinţei», al doilea ciclu poematic din prima
plachetă tipărită până în prezent de Ana Pop-Sârbu, Primăvara casei (1987)*, are, „în
deschidere“, un interesant poem al uimirii de a fi, izvorât din adâncimi de simţire a
mătcii: «Când se face primăvară şi te-ntorci în sat / şi ai ceva nesigur în tine,
stânjenitor ca u umbră / pe pieptul pământului şi vrei acolo să faci literatură, / să
răbufneşti printre obloanele copilăriei şi umbrele din tine / tresar, oprite de scândura
dimineţii pe care ai vrea s-o tai / şi să te reazemi pe trupu-i, dar ea se îndoaie / ca o
cărare împinsă de trecut şi umblii în continuare pe uliţi / şi asta înseamnă că te
cuprinde tăcere şi intră prin tine / ca printr-o fereastră înaltă şi-ai vrea să te mângâi
singură / şi să simţi sub palme surâsul luminii scăzute, / dar stai nemişcată şi gesturile
coboară din tine / şi-ţi lasă dâre pe faţă şi se risipesc prin toţi porii / ca şi cum ai lua în
poală chipul blând al uimirii de-a fi» (Fereastra înaltă a dimineţii).
Aici, la matcă, este deschisă cartea spre a fi adăugate „noile semne“ pentru
„glasul zeiesc“, la „adăpostul metaforei“ – ars poetica în «sudoarea trufaşă [ce] curge
din rânduri» spre a se închega jurîmprejurul Demiurgului-Poet ce «adoarme singur, cu
scripeţii nopţii pe umeri», după truda cioplirii cuvintelor (cuantelor) pentru «lumina
poemului nou», întrucât «dovezi de puteri are umbra plăpândele grinzi / astupate cu
aşchii, ale cuvintelor, deci, / valea nedezlegatelor răni…» (Aşchiile cuvintelor).
Tot la matcă, desigur, „lumina visează“, tropotele cailor «se înfig în timpul
fărâmat de amurg», «lucrurile din nou strălucesc» şi «vulturi cu limbi de neînţeles tot
cară picături de apă / nesupus azur aruncat între cuvinte» (O depărtare de pânze),
poate dintr-o „privelişte a Fiinţei“ (relevată prin Phaidros de Platon), printr-un „tril
unic“, printr-un «bun rămas celor ce mă aruncă în faţa ochilor mei, / acolo unde se
deschide acoperişul lumii» – inducţie semantic-sincretică a ritualului trimiterii
mesagerului celest la Samosh („Soarele-Moş“).
Angajarea „lyro[< Lyra]-dialogurilor“ Anei Pop-Sârbu priveşte «globul fierbinte al trecutului», posibilitatea diminuării umbrei pe măsură ce timpul devine literă întru lumina nemuritoarelor cuvinte: «şi umbra să nu mai fie, şi timpul să devină o literă / adâncită în albia altei lumini / [...] / şi cuvintele ei să devină fără de moarte» (Ca o întâmplare). Terifiantă este priveliştea în care femeia (în simbologia textului, sâmbure al genezelor de frumos etc.) cu alb trup acoperit de corbi („oximoronizare“ tragică prin clasicism) lustruieşte «coiful de aur al întâmplării» pe o pajişte a reificării, a veştejirii de suflet. Tabloul se constituie într-o somaţie a celui ce – dintr-o adâncă istorie – mai stă de gardă la „microscopicul“ nucleu de puritate al luminii ameninţate de autodistrugere, somaţie dinspre candori şi geneze de frumos – pentru că, în „ultima instanţă a atâtor milenii“, salvarea purităţii vieţii din ghearele thanaticului (chiar dacă pajiştea este „sala de reanimare“ şi «umbra ei se mai clatină» – încă un semn că „încremenirea“ nu s-a instalat, încă un semn „prometeic“, dar cu vulturii transformaţi în corbi) exclude instaurarea „definitivă“ a imperiului cu „cenuşa nesfârşitei singurătăţi“, face „jocul fiinţei“ să se perpetueze. În grădina cu mărgăritare a limbii române, Ana Pop-Sârbu – cu încă puţină atenţie – ar putea dărui cititorului de poezie texte „pure“, limpide, neatinse de vreo „maladie“ (cum cele ale majorităţii reprezentanţilor „primului val“ al 3 refluxgeneraţiei din care face parte în ciuda tardivului „debut editorial“), ca, de pildă, „spray-ligamentita“ etc.(«...albă, / Şi...»; «...iarbă. / Sînt...» – p. 8; «...vorbe şi ele...» – p. 59; ori ligamente de alt soi: «...plânsul ei...» – p. 42; «...trupul ei alb...» – p. 52; etc.). Indiscutabil, la Ana Pop-Sârbu din „primăvara casei“, «un copac în amurg» (cum sună şi titlul-metaforă al primului ciclu poematic din plachetă) a dat, dă şi continuă să dea rodul de aur. ipt1_html_4dcdb66Ion Pachia-Tatomirescu, Fereastra înaltă a poeziei, în revista Luceafărul (Bucureşti),
anul XXX, nr. 44 (1329), sâmbătă, 31 octombrie 1987, p. 2.
*
* * *
*
Somnul ca „jucărie“ într-o porumbişte-ntomnată. Volumul Morfologia
nopţii (2013)**, de Ana Pop-Sârbu, îşi relevă o „pentaciclică“ structurare – (I)
Chenar pe suflet, (II) Porumbişte uitată, (III) Balans, (IV) Anii ca stuful şi (V)
4
Seminţii de poeme –, încercând a sugera, mai mult ca sigur, că fiecare grupaj
poematic este un soi de „retrovizoare oglindă“ („secţiune“) în corespondenţă liricosemantic-
sincretică fiecărui „lustru“ din „hiatul-sfert-de-veac“ (la care ne-am referit
„în deschidere“).
În primul ciclu, Chenar pe suflet, eul liric / eroina poematică îşi re-cunoaşte
„căderea“ / „căţărarea“ cuvintelor în «hohotul iertător al îngerilor» (Flacăra / Ring, p.
13 / 17), «legiunile întâmplării, / pagina interioară a cercului» (Bătăliile discrete, p.
14), «obiect[ul] de ceaţă, / ce se lipeşte încet / de spinare» (Obiect de ceaţă, p. 16),
«cutia gândurilor / răsturnate» (Seară de seară, p. 18), înnoptarea „tinerelor comete“
(p. 19), ori „tinereţea subţire“ (p. 20), sunetul „clopotelor de aur“ (p. 21), «flacăra
gâtuită» (Ecoul, p. 22), şarpele dintre pietrele de moară ce «acoperă marginea»
(Deasupra aripei, p. 23), neîndoielnic, a Raiului nemăcinat, dar şi proprietăţi ale
trupului fricii («…trupul neted» – p. 24). Prin porii pielii acestui trup „neted-fricoidal“,
bacovian se aude, nu „plânsul“, ci «zaţul materiei» (Frica, p. 24) din „fierbătorul“ de
cafea al galaxiei, utilizat de stelele ghicitoare de viitor, ori, poate, de lângă
«ceasornicul jilav» (p.31), sau de lângă «lucrurile [ce] / îşi strigă / încercuite /
numele» (Semn, p. 32). Ici-colo, mai re-cunoaşte atât biblice personaje (cf. Chipul lui
Abel, p. 37), cât şi dintre cele „moromeţiene“ / „lilieciste“ (< „La Lilieci“, de Marin Sorescu): odihnită pe deal, umbra-sac a «bătrânului Axinte umblă prin sat / cu câinele după el», un câine asemenea unei «movile de pământ aspru» (p. 33); neîncărunţitul tată Vasile se plimbă „agale“ prin sat «cu ultimul război mondial pe tălpi» (Dincolo râdea moartea, p. 34); etc. În secundul ciclu, Porumbişte uitată, eul liric / eroina poematică observă – ca într-un trisalm valah, nu cum într-un haiku din Arhipelagul Nipon – şi negustorii bănăţeni de frunte, departe de lucruri comune, desigur, ţinând într-o mână, de aripa policromă, păunii iubiţi de soare, iar în cealaltă, cu totul ieşită din comună, a Banatului «margine de câmpie» (p. 45), câmpia cu extraplata piramidă de orz, ori de cucuruz, în centru. Mai face şi alte remarci extraordinare: (mai întâi, pastelat) cum «duminica unei pustietăţi / îşi ridică oblonul» (Pastel, p. 46); (apoi) cum un Narcis îşi amână înnegurarea de chip («Un chip frumos surâdea / într-o fântână. / Va amâna serbarea de noapte» – Vântul, p. 47), cum «galbenul se deschide» (Prea departe, p. 48), bineînţeles, «când somnul devine jucărie / într-o porumbişte uitată» (p. 50); etc. În ciclul al treilea, Balans, eul liric / eroina poematică simte «un poem ce arde pe craniul lumii», dar şi «fachiri îngheţaţi în propriu[l] balans» (p. 55), dar şi „întregui“ – «lumânare / crescută înspre miez» (p. 56), «ca o călătorie alburie» (p. 58), până într-o expresionistă „clasicizare“ (prinzând şi „Eros“, la ligament, şi „abis“ în expansiune, nu „pleonasmită“): «Iubite, / Clopotul / E ros, / Steaua târzie / E pe jos. // Bulgări / De umbre, / Prima oară, / Muşcă abisul / Care / Coboară.» (Umbre, p. 60). În ciclul al patrulea, Anii ca stuful, eul liric / eroina poematică, „tangentă de-o clipă“ la luntrea romanică şi încărcată (nici pomeneală de nuferi de lac), grea de semnificanţi-semnificaţi, uniform accelerându-se, chiar cu frică şerpuitoare / balauroasă, uită de sublimul „motiv“ al nufărului ce vine din mlaştinile Mahābhāratei, luând seama numai la anii-de-stuf, la stuf-anii-cu-tăioase-lănci, nu ştirbe: «Zvonurile taie pielea nopţii. / Împrejur e luntrea cuvintelor. / Acelaşi întuneric / Îngropat în linia mâinii mele. / Anii ca stuful şuieră.» (p. 65). În ciclul al cincilea, Seminţii de poeme, eul liric / eroina poematică se convinge că – în anotimpul poemului – către adevăr «ridici ochii, şi nu-l mai vezi», însă «glasuri cenuşii umplu camera, / din umeri îţi cresc litere» şi, ca în argheziana celulă cu „flori de mucigai“ – ars poetica, dar cu altă capsulă cosmică –, procesul de liricizare a lumii continuă – «Scrii cu unghiile, / Sfârtecându-ţi propriul nume» (Adevărul, p. 75) – pentru că «eşti tu la îndemâna poemului» (Literele, p. 85), până la stropii „ultimului strigăt“, până când îţi devorezi manuscrisul cu «gust acrişor» şi cu «literele – corozive metale». Al nostru Avizat / Distins Receptor de Poezie, comparând „străvechea“ noastră radiografie lirică, Fereastra înaltă a Poeziei (făcută volumului de debut, Primăvara casei, din 1987), şi „prezenta“ (de la al patrulea volum, Morfologia nopţii, din 2013), poate constata lejer – de dincolo de acuitatea percepţiei thanaticului întâlnită la poeta Ana Pop-Sârbu din actualul anotimp – că glasul de „zurgălău“, din debutu-i editorial de pe linia de orizont a anului 1987, a devenit, într-un sfert de secol, glas de clopot de Biserică a Sfintei Limbi Valahe, ori dangăt de harâng al Catedralei Mântuirii Pelasgimii > Valahimii, reverberând „măştile“ Timpului (cea de „cocoaşă“
thanatică – v. Iată fotografia corbului de duminică, p. 35 –, ori cea de «porumbiţă
[de] / la temelia fiinţei» – Carceră numită creier, p. 67 –, cea a „trecerii“ «în cătuşe
de gol» – Icoane, p. 68 –, cea de «copită» – Lampa de curaţ, p. 69 – etc.),
revernerând şi reliefurile-circumvoluţiuni spaţiale întru iluminarea, ori, mai bine spus,
întru „wolframizare“ de morfologii cosmic-genunoase.
(1 făurar, 2014, la piramida extraplată a Timişoarei)
____________________
* Ion Pachia-Tatomirescu, Fereastra înaltă a poeziei, recenzie – la volumul de versuri, Primăvara
casei, de Ana Pop-Sîrbu (Timişoara, Editura Facla, 1987) – publicată în revista Luceafărul (Bucureşti),
anul XXX, nr. 44 (1329), sâmbătă, 31 octombrie 1987, p. 2.
** Ion Pachia-Tatomirescu, Somnul ca „jucărie“ într-o porumbişte-ntomnată, recenzie – la volumul
de poeme al Anei Pop-Sârbu, Morfologia nopţii, Timişoara, David Press Print, 2013 (1 februarie 2014).
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*