Poezia „mărului“ între „pufoasa legalitate“ şi „ideal“

13.01.15 by

Poezia „mărului“ între „pufoasa legalitate“ şi „ideal“

Poet, traducător, publicist şi eseist, redactor-şef al revistelor Albanezul / Shqiptari şi Kosova, Baki Ymeri s-a născut în zodia Leului, la 1 august 1949, în familia tinerei valahe, Aurelia Graur (originară din Dacia de Nord, provincia Arutela > Ardeal, judeţul Marisia > Mureş, comuna Band, adică, în România cea ivită între roţile dinţate ale celor trei imperii de la Dunăre / Carpaţi: Otoman, Austro-ungar şi Rus), şi a tânărului albanez, Ajvaz Ymeri Voka (originar din Dacia Sud-Dunăreană, provincia Dardania-Aureliana, din localitatea Şipcoviţa, ţinutul natal al celui mai mare traducător din literatura dacoromână / valahă în literatura albaneză şi invers).
Între anii 1969 şi 1973, îl aflăm pe Baki Ymeri student şi absolvent al Facultăţii de Filosofie – secţia de Limba şi Literatura Albaneză – de la Universitatea din Priştina (Republika e Kosovës).

aa1

Baki Ymeri în 1974, eminent student albanez al prof. univ. dr. Vasile Şerban, Gastprofessor la Universitatea din Viena, cercetând atent sistemul celor şapte vocale ale limbii mamei sale, Aurelia Graur, din Ardealul Daciei.

În anul 1974 – tot după datele confirmate nouă, telefonic, de autorul Poemelor pufoase –, Baki Ymeri a fost student la Universitatea din Viena, unde a frecventat şi cursurile profesorului univ. dr. Vasile Şerban, de la Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, Gastprofessor (între anii 1972 – 1974) al Catedrei de limbi romanice (de la celebra instituţie de învăţământ superior vienez). În anul următor, 1975, Baki Ymeri continuă, aprofundează studiile-i de Limba şi Literatura Valahă, la Facultatea de Litere de la Universitatea din Bucureşti. Din 1993 – spune cu mult umor poetul Baki Ymeri – a devenit doctorand „veşnic“ al Universităţii din Bucureşti, cu o teză despre istoria relaţiilor culturale dacoromâno-albaneze.
Încă din primul an al mileniului al III-lea s-a stabilit în capitala României, unde-l aflăm în prezent ca redactor-şef al importantului periodic, Albanezul / Shqiptari (ISSN 1221-6925).
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Scriitorilor din Kosova.
„Gura Capitalei“ spune că Baki Ymeri este – în spaţiul valahofon – un „poliedric“ (poet, eseist, publicist, traducător etc.) ce „stăpâneşte“ comunicarea, aproape cantemirian-enciclopedic, în şapte limbi ale Europei: «albaneză, „macedoneană“, franceză, germană, italiană, sârbo-croată şi română (adică pelasgă / dacoromână)». Desigur, am „ghilimelat“ (pe lista „urechistică a euro-gurii“, supra), aşa-zisa „limbă macedoneană / macedoromână (armână, etc.)“, care-i în realitate un conglomerat lingvistic ivit la interferenţa limbii-mume / pivot, pelasga > valaha, cu limbile popoarelor ce şi-au aflat arie de întemeiere între anticele hotare ale Daciei / Traciei (în ordine cronologică: greacă, albaneză, bulgară, sârbă, turcă etc.), o mulţime de dialecte ale îmburuienatei limbi pelasge > valahe dunăreano-anatoliene („îmburuienată“ pelasgă > valahă – pentru că n-a fost şi nu este nici astăzi cultivată prin „şcoli de stat“, doar cu două efemere excepţii: prima, în vremea Şcolii Iluministe Valahe Sud-Dunărene de la Moscopole, din orizontul anului 1740, cu caracter anti-imperial-otoman; şi a doua, cea dintre anul 1864, când domnul / regele României, Al. Ioan Cuza, înfiinţează Şcola Valahă de la Târnova-Macedonia, şi anul 1948, al dictaturii stalinist-bolşevice), evident, dialecte necercetate academic / ştiinţific (nu de-altceva, ci pentru a continua – cei interesaţi, statele balcano-capadochiene – să camufleze o realitate socială / lingvistică de necontestat, potrivit căreia pelasgii, anticii vorbitori de limbă pelasgă > valahă, sunt valahii lumii contemporane; pelasga atât de des pomenită de Herodot în Istorii, este valaha îmburuienată / necultivată, mereu barbarizată, începând din antica Macedonie a celui mai vestit conducător-războinic al tuturor timpurilor, împăratul Alexandru Macedon – „lăsat“, „făcut“ / „dat“, „cu neruşinare“, plocon, istoriei Helladei / Greciei – după cum am demonstrat în mai multe rânduri – cf. I. P.-T., La început fost-au sâga, sîgetul, siginii, apoi Sarmisegetusa…, Timişoara, Waldpress, 2012, pp. 59 – 109; aceeaşi soartă au avut-o în jugul Imperiului Otoman / Turc atât Poporul Albanez cât şi Poporul Valah Sud-Dunăreano-Anatolian; şi menţionat-am în mai marea paranteză de faţă această stare a adevărului istoric-balcanic, pentru că poetul, omul de cultură, Baki Ymeri, valah după mamă şi albanez după tată, prin toate fibrele fiinţei sale a trăit / trăieşte intens, de peste o jumătate de secol, drama „îngemănată“ a celor două popoare de care aparţine întru lumina veacului prezent: Poporul Albanez şi Poporul Pelasg > Valah).
Prin opera-i realizată până în prezent, Baki Ymeri se dovedeşte, în primul rând, un poet paradoxist bine temperat (cu aleasă „ucenicie“ la şcoala poetică a întemeietorilor: Vasile / Vasko Popa, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Anghel Dumbrăveanu ş. a.), ca autor al unor volume de versuri deosebit de originale, de înalt timbru liric – Kaltrina („bibliografie liric-bilingvă, în valahă şi în albaneză“, Bucureşti, Editura Kriterion, 1994), Dardania (în valahă şi în albaneză, Bucureşti, Editura Deliana, 1999), Lumina Dardaniei (ediţie secundă a anteriorului volum, dar augmentată – la „titlu“ cu lumină şi, dincolo de el, cu un ciclu de poeme noi –, carte apărută sub egida Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2004), Zjarr i Shenjtë / Foc Sacru (Tetova-Macedonia, 2001), Drumul Iadului spre Rai (Bucureşti, Editura Academiei Internaţionale Orient-Occident, 2005), Poeme pufoase (Iaşi, Tipo Moldova [colecţia Opera Omnia. Poezie contemporană ; ISBN 978-973-168-672-1], 2011; pagini A-5: 188, volum intrat, infra, sub „lupa radiografierii noastre de fidelitate“) etc.
Calitatea lui Baki Ymeri de excepţional traducător este dublată şi înrăzărită, evident, de marele poet Baki Ymeri. Această calitate ymeriană se vede – în chipu-i de maximă fidelitate (la transferurile lirico-semantic-sincretice dintr-o limbă într-alta) – într-o serie de traduceri de marcă din opere ale scriitorilor contemporani : Nichita Stănescu, Ekspozitë e të palindurve / Expoziţia celor nenăscuţi, Priştina, 1986; Anghel Dumbrăveanu, Kënga e mullibardhës / Cântecul sturzului, Scopie, 1986; Slavco Almăjan, Xhuxhmaxhuxhët harruan të rriten / Piticii au uitat să crească, Priştina, 1989; Marin Sorescu, Eja të ta them një fjalë / Vino să-ţi spun un cuvânt, Priştina, 1990; Halil Hageosai, Umbra cuvintelor / Hija e ëndrrave, Bucureşti, 2004; Sali Bashota, Exilul sufletului / Ekzili i shpirtit, Bucuresti, Editura Muzeului Literaturii Române, 2004; ş. a. / etc.
Admirabilul publicist Baki Ymeri se observă nu numai în funcţia de redactor-şef al revistelor Albanezul / Shqiptari şi Kosova, deja amintite mai sus, ci şi în valoarea estetico-literară, în acribia cercetărilor sale ştiinţifice / eseistice întâlnite în nenumăratele poeme, articole, studii etc. cu care colaborează la reviste de cultură ca: Rilindja – din Prishtina, Flaka e vëllazërimit – din Skopje, Jehona, Gëzimi, Jeta ere, Bota e re, Koha, Zëri i rinisë, Kosovarja, Vlera, Razgledi, România literară, Luceafărul, Ramuri, Oglinda literară etc.
Ca de zarişte alpină scâteiază eseistul Baki Ymeri nu numai în cele publicate prin reviste (supra), ci şi în cele ce-i aparţin în calitate de coautor de cărţi : Shqiptarët e Rumanisë / Albanezii din România (1995), Emigracioni i Maqedonisë Perëndimore në Rumani / Emigraţia Macedoniei Occidentale în România (2004) etc.
Oferim mai jos – pentru Distinsul Receptor – „o spicuire“ din cele scrise în „critica literară de întâmpinare“ cu privire la personalitatea / opera lui Baki Ymeri.
Marin Sorescu : «Născut pe meleagurile aromâno-albaneze din Macedonia, Baki Ymeri este un mesager inspirat al poeziei în ambele direcţii: din Albania spre România şi din România spre Albania. Prin tălmăcirile sale laborioase, el a reuşit să cucerească simpatia şi preţuirea, atât ale cititorilor din Kosova, Albania şi Macedonia, cât şi ale confraţilor săi din partea stângă şi din partea dreaptă a Prutului. Bucuria lui B. Y. de a crea în cele trei limbi materne: română, albaneză şi limba poeziei, este bucuria unui cercetător pasionat în domeniul relaţiilor spirituale româno-albaneze, privite şi cercetate cu temeinicie şi respect, până la Eminescu şi de la El încoace. Poezia lui Baki Ymeri are menirea sfântă de a ţine nestinsă flacăra cea vie a unui destin comun, străvechi şi zbuciumat, al celor două popoare, care izbucneşte strălucind, din muşuroaiele stelelor…».
Hristu Cândroveanu : «…Baki Ymeri este un poet albano-român […], un poet autentic, în clipele lui de graţie. Poezia originală a lui Baki Ymeri, se remarcă prin reflecţie profundă, perpetuu polemică, de situare în lume, ca şi în universul interior. Vers liber, înnobilat de metafora densă şi expresivă…».

aa2
Lucian Gruia : «Ca absolvent al Facultăţii de Filosofie din Priştina, Baki Ymeri a aflat desigur de Cetatea Ideală imaginată de Platon […]. Revoltat de această viziune, îmi place să cred că Baki Ymeri a construit în replică o Cetate a Bucuriei în care tronează poetul şi muza sa […]. Cetatea Bucuriei este desigur Cetatea Iubirii în care s-a născut zeul Eros ca reprezentant al iubirii trupeşti, partea plăcerii din iubirea creştinească adusă de Iisus Cristos […] Şi tot în replică la Platon, Baki Ymeri cântă dragostea carnală, instinctuală, efemerul din lucruri, aparenţa, nu femeia ideală. Epicureic, poetul se lasă fascinat de trupul femeii, nu de sufletul ei care se arată când amăgitor, când curat […] În descrierea foarte sumară a femeilor iubite (sâni, buze, ochi) regăsim mitul genezei Afroditei din spumele mării […] Lumina Dardaniei nu e numai un volum de poezii de dragoste. Întâlnim preocupări filologice legate de cuvintele comune ale limbilor albaneză şi română, meditaţii existenţiale şi o frumoasă trăire a spaţiului mioritic pe care numai cineva care are în sânge tradiţia noastră comună o poate simţi: „Nicăieri nu se aude ca aici / Trenul timpului / Alunecând ritmic pe şine. / Greierii sar / Din coaja de nucă a somnului / Şi iarba vibrează. / Dar iată acum, / În locul trenului / În faţa noastră se-ntinde / O colină / care nemblânzeşte.“ (Gară transilvană)».
Dan Anghelescu : «…Spiritualitatea, arta, miturile, datinile albanezilor – asupra cărora şi Nicolae Iorga se pronunţa susţinând că „sunt întocmai cu acelea ale românilor […] din Principate[le Reunite ale Valahilor]“ – atestă temelia străvechilor dăinuiri iliro-traco-dacice pe teritoriile dintre Carpaţi, Dunăre şi Mediterana. Poetul Baki Ymeri este nu numai un scriitor remarcabil, ci şi un spirit conştient că în exprimările sale se reprezintă nu doar pe sine, ci şi o întreagă şi străveche lume spirituală. […] În egală măsură, poetul, ca şi cercetătorul Baki Ymeri se află – în mod cât se poate de evident – sub fascinaţia acestor tulburătoare efluvii spirituale venind de peste milenii. Prin ele, gândirea, sensibilităţile şi nu mai puţin credinţa contribuie la configurarea unor forme cu totul speciale în sfera exprimărilor Poeticului. […] Plasticitatea transparentă a fantastelor lui piruete discursive aduce în prim plan o conştiinţă în ale cărei profunzimi nici întunecimile tragicului, nici interogaţiile nu mai au de unde primi un răspuns […] A devenit, cred, limpede că Poezia lui Baki Ymeri este – înainte de toate – o viziune în care Fiinţarea se caută pe sine venind de peste mari – de-ne-cuprins – întinderi temporale. Şi îşi află lumina îmbrăcată atât în cuvinte cât şi într-un dincolo al cuvintelor acolo unde, cum se rostise cândva Hrisostomul, Cuvântul este mai mare decât vederea […] Baki Ymeri posedă rafinamentul decantărilor solemne, dar şi severitatea autoscopiilor devoratoare evadate dintr-un anotimp sufletesc sans rivage…».

*

Mărul din Rai între „pufoasă legalitate“ şi ideal. Originala poezie a lui Baki Ymeri realizată până în orizontul anului 2014 se circumscrie noii estetici din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea şi din „deschiderea“ mileniului al III-lea, estetica paradoxismuui bine temperat, ori, mai exact spus, aparţine rafinatului paradoxism al valului refluxgeneraţionist (the Generation of Deep Clearness), evident, şi prin recent-admirabilul volum, Poeme pufoase (Iaşi, 2011).
Liricul câmp magnetic al sferelor-păpădii care se constelează în acest recent volum ymerian este – macrotematic – bipolarizat de Eros şi de Thanatos, „poli“ între care se arată arcul de wolfram incandescent, rafinat-paradoxist, dintre androginicele emisfere ale fiinţării ideale, Femina / Yin şi Vir / Yang.

aa3
Distinsul Receptor de Poezie vrea să ştie mai întâi în ce constă polivalenţa lirico-semantic-sincretică a epitetului „pufos“, nu numai din titlul volumului – şi al cronicii noastre –, ci şi din diferite sintagme, metafore-simbol etc., de sub „poliedricitatea“ întregului poematic, nefiind exclusă nici conexiunea în ars poetica ymeriană (nu sumeriană), în măsura în care penele de la păsările mari, ascuţite bine şi utilizate de poeţii „de dincoace de stilet“, îndeosebi, de romanticii secolului al XIX-lea, în caligrafierea operelor, au fost trimise la „reciclare“ şi transformate în „păpădiosul“ puf înalt-vibrator-înregistrator, din zestrea / ereditatea mişcătoarelor planetei noastre de astăzi, în sacre ipostaze de seismografe sociale, „globalizator-internetizatoare“.
Mai mult ca sigur, paradoxist / paradoxizator, obsesiei simbolist-bacoviene a epitetului plumb i se opune obsesia epitetului pufos din poezia lui Baki Ymeri: revoluţiile lumilor se ivesc dintr-o ideală „pufoşenie“, printr-o legislaţie / legalitate democratic-pufoasă, printr-o „luptă“ / „bătălie“ (inclusiv a fiinţei iubite) mirositoare a „moarte pufoasă“, după care (pentru unii) şi fericirea – ca „surpriză pufos-pofticioasă“ – se metamorfozează într-o „realitate pufoasă“, într-un „aşternut pufos“:

Revoluţia se face
În numele unui ideal pufos
Într-o legalitate pufoasă.
Lupta miroase a moarte pufoasă
Şi iubitei mele i se înmoaie picioarele
După o bătălie pufoasă.
Fericirea devine o realitate pufoasă
În aşternutul pufos.

aa5
Macedonia, în orizontul anului 1980: două tinere perechi – prima, albaneză,
şi a doua, valahă – în costume naţionale (fotografie din „arhiva-Ymeri“).

Până aici e totul simplu
Ca într-un roman.
Fericirea începe
Când se deschide Poarta Raiului
Pentru un vulcan setos
Ca o surpriză pufoasă
Şi foarte pofticioasă.
(«Poem pufos»).

Macrotema dorului – în reverberări sinonimice totale / parţiale cu „amor“, „dragoste“, „eros“, „iubire“, „nuntire“ / „înmiresire“ etc. – este abordată de poetul Baki Ymeri cu toată gama firescului, de la „aşternutul purpuriu“, marcator şi declanşator tradiţional de „lună de miere“, ori de la „orbirea din iubire“, de la „murmurarea“ sufletului (prin vorbe „din lună şi stele“), de la „turnul cu odăi fermecate“, de la muşcate – florile dorului, flori de culoarea sângelui, a purităţii, a luminii (prin muşcată este desemnează planta ornamentală Pelargonium odorantissimum ; termenul a fost împrumutat din pelasgă > valahă şi în limbile bulgară, maghiară etc., nu cum susţin dicţionarele fals-etimologice scoase în România, de către scursorile imperiilor din Evul Mediu încoace, chiar sub egida cosmopolitei Academii de Bucureşti) –, de la „sărutul divin“ al „jumătăţilor“ etc., până la cele vectorizate lirico-semantic-sincretic în originalul său relief poetic, aşadar, cu drept de luare în stăpânire şi de rafinare spre a ivi acele „cuvinte potrivite“ (în arghezianul sens al sintagmei), acele metafore / simboluri de înaltă materie sensibilă, circumscrise mai totdeauna panoului central al textului : „lumină a inimii“ (chiar în „mierea trădării“ – cf. «Fragilitate»), caligrafierea în aur a papirusului trup-de-iubită (cf. «Versuri de dragoste»), „vara fulgerului cu aripă de înger“ (id. / ibid.), „diamant înflorit“ (cf. «Colind de dragoste» – cu o petrarchizată Laura, în „declinarea“ vrăjit-autohtonizatoare : Laura – laur – aur, «darul de durere al laurului»), „dezbrăcatul pe întuneric“ al pom-îndrăgostitului erou liric „după cum a dat Dumnezeu“ (cf. «De dragoste / 2»), somnul «gustat cu lingura pleoapelor», triada sacră de sub pecetea lui Eros, Iubire – Iertare – Păcat etc. :
Când vorbim despre femei,
Parcă-am mâna
O turmă de cuvinte suspecte :
Fidelitate, trădare,
Iubire şi ură, vorbe
Pe care gustându-le
Rămâi cu gura amară
Ca-n urma unei înjurături
De care eşti vinovat.

Doamne, ce s-a-ntâmplat
De-mi trimiţi mesaje divine
Să nu pot să mă-mpac
Cu aceste vorbe-aruncate în van,
Despre acele fiinţe care ne frâng
Mersul nostru spre Tine?

Şi totuşi, Doamne, ce s-a întâmplat
Trei cuvinte : Iubire, Iertare, Păcat?
Când pe buzele mele ai mai săpat…
(«Despre iubire, iertare şi păcat»).

Esenţial este pentru „erou-binom“ / „perechea-de-eroi“ din lirica erotică ymeriană, nu să intri în „starea absolută“ a cuplului edenic de dinaintea vreunei „căderi în păcat“, ci să-ţi afli – pe coordonatele efemerului sortit – «stropul de Rai şi nebunie», să-ţi spargi secundele „în două“ (pentru Ea / Iubita, prima parte, şi pentru El / Eroul liric, secunda parte), astfel înregistrându-se (pentru „binom“) un spor temporal-existenţial, o trâmbă de secunde înmulţite prin divizare („programată“) cu scopul de a feri de ochiul ciclopic al Lumii / Divinităţii Sfântul-Trup-al-Iubitei, dintre Cuvântul – „fără puterea dintâi“ – şi „puterea“ gândului :

Oare cu-adevărat să fie
Un strop de Rai şi nebunie?

S-au spart secundele în două
Pe carnea ei sclipind de rouă,
Pierdut în pajistea străbună,
Mă latră câinii de pe Lună,
În timp ce caut trupul sfant
Ascuns între cuvânt si gând.
(«Plutind»).

„Plutirea“ eroului liric se lasă pe valea anilor doar dintr-a bucuriei insule „specializate“ în păcate („fără sinonimizarea Raiului“ : «Mi s-a topit în fugă viaţa / În insula păcatelor plăcute» – ibid.), păcate de care-i paradoxist de conştient că-l duc „pradă întunericului“:

Nu ştiu ce o fi gândit
Dumnezeu
Despre păcatele mele
Din nou mi-a trimis
O femeie cu chip îngeresc
Ce faci acolo, m-a întrebat
Neştiind că eu scriam deja despre ea
Chiar dacă nu ştiam că ea va veni
Cu chip îngeresc
Ce o fi crezând Dumnezeu
Despre păcatele mele
Veşmintele ei aruncate-ntr-o parte –
Inconştienţa mea
Pradă întunericului
(«Pradă»).

De semnalat – pe acest filon tematic – sunt şi câteva „exerciţii de salvare“ din sfera magnetică a păcătuirii, a păcatului – „adâncă rană“ (fără a cădea în vreo sufocantă paremiologie a liricului) :

«Învaţă arta de a fugi !
Adoptă tactica fulgerului !
Ia de la nori supleţea insinuării!
Învaţă să spargi literele
Ca pe nişte alune,
Ca să alcătuieşti miezul cuvintelor!
Răsfaţă-te precum un tezaur
Până pătrunzi taina răsfăţului!

Învaţă Tao şi alte milenare secrete
Ale longevităţii!
Învaţă să-nfloreşti
Folosind fantezia magnetului!
Dă cele trei mii de săruturi
Pe milimetru pătrat
Până când al sărutării e trupul.

Cum să te dezveţi de păcat, învaţă!
Îmbătrâneşte ca şi când ai întineri!
Ascunde ceea ce nu e de ascuns!
Arată ceea ce alţii ascund!
Apoi îţi va fi cu mult mai uşor.
(«Fantezia magnetului»).

Paradoxismul rafinat al distinsului poet refluxgeneraţionist (adică al bardului din valul retragerii la matcă antistalinist-paukeristă / antiproletcultistă a lirismului şi a cristalizărilor în profunzime – the Generation of Deep Clearness – după cum s-a mai spus), Baki Ymeri, stăpâneşte acea ştiinţă / strategie de a birui întotdeauna thanaticul / moartea, graţie divinei, invincibilei puteri a dorului – ars amandi –, însuşită de la Orfeu (sec. IX – VIII î. H.) – fiul regelui Thraciei, Oiagru –, din Cântarea cântărilor lui Solomon (aprox. 971 – 931), de la Ovidiu, „exilatul“ din Tomis – Dacia Sud-Dunăreano-Pontică (43 î. H. – 18 d. H. : «Ca Ovidiu am venit / Pe Marea cea Dulce / Spre ţărmul înflorit / Al trupului tău.» – Drumul spre Rai), şi de la marele romantic al lumii, Mihai Eminescu (1850 – 1889), până la Lucian Blaga (1895 – 1961), Nichita Stănescu (1933 – 1983) şi Marin Sorescu (1936 – 1996).
Când eroul poematic-ymerian cunoaşte dorul / iubirea în deplinătatea trăirilor (cu „cununi de săruturi“ al căror „greu aur“ îmbată firea binomului, cu „plutiri în alba iasomie“, „cu fragi dintre cei ce dau în pârgă“, cu sâni-cupe sfericizând palmele, cu „sfârşit înflorit“ ca metamorfoză în cântec „din moartea de după cântec“ – cf. Eşti cântec –, «…îmniresmată punte / peste râul umil…», „săgeată“ mai totdeauna „în moarte zburătoare“ – cf. Săgeată; etc.) fiinţa efemeră „uită de fidelitatea morţii“, altfel şi pillatian-ymerian spus, aceasta cunoaşte „eternizarea“ de-o clipă spartă-n două :

Fragi daţi în pârgă,
Ca-n miezul de vară
De pe buzele tale am cules.

Sânii tăi
Mi-au rotunjit palmele
Aidoma gutuilor, toamna.

Gura ta
Strivea o mireasmă
De busuioc înfocat.

Dragostea ta
Mă făcuse să uit
Cât de fidelă e moartea.
(«Terţine de dragoste»).

Ici-colo, în vecinătatea reliefului liric-ymerian de sub pecetea lui Eros, mai sar şi greieri-de-rachete în belicoşenie euro-balcanică, punând în pericol istoria adevărată («Trecutul se îngroapă de viu – / […] / Din istorie, iată / Urlând se aude / Un câine – / Stăpânul său / Megalomanicus Balcanicus / Îl întărâtă, / Arătându-i un os.» – Homo balcanicus), ameninţând cu moartea elementul vir / Yang din binomul fiinţial ce nu-şi poate afla salvarea decât în elementul femina / Yin, înzestrat(a) cu puterea de a transforma gândurile în pietrişuri, ori de a se îmbrăca în izvoare etc.(«De timp, de timpuri, iubito / ascunde-mă, / […] / gândurile prefă-le-n pietrişuri, / cu toate secundele, / undele…» – Septembrie), ori relevând „talciocul“ maselor de după căderea dictaturilor de tip stalinist din secolul al XX-lea, imagine apocaliptică de care n-ai scăpare decât prin cartea de sub pernă („carte-treaptă“ întru cunoaşterea planului sincronic şi – în ales spirit evidenţiat de Tudor Arghezi, în anul 1927, în volumul Cuvinte potrivite – „hrisov dintâi“ întru fenomenologia celor din planul diacronic) :

În zori, după căderea
Dictaturii
Ca nişte furnici
Oamenii se duc la talcioc. // […] //

A venit şi îngerul acolo
Prin valul blând mişcător.
Vino, scoate-ne de aici
Ţipau după el
Homer, Balzac, Kadare…
Speriaţi de surâsul lui Stalin. // […] //

Atunci îngerul
Mi-a făcut semn
Cu aripa:
Ia o carte!
Şi mi-a şoptit:
Pune-o sub pernă
Şi viseaz-o!
(«La talcioc“).

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*