POETUL, FULGUL ȘI MOARTEA

04.07.16 by

Numai un poet
ar fi în stare
să pândească prin gaura cheii
cum e-n lăuntrul de mugur,
în iatacul spre taină de floare.

Moartea
tocmai trăsese perdeaua
și dezbrăcată, își încerca
nourul alb de mireasă.

( Preaușernicul gând
alungu-l,
mai departe
de-orice fel de-ndoială!),
dar fulgul
împinse rapsodu-ntr-o parte,
ca el s-o privească pe moarte
întreagă și goală
ca-n undele lunii.

– Ca să fie a lumii crăiasă
are nevoie, nu de-un poet,
ci de-un ochi pânditor ca de lup,
iar voalul dantelei de fulg
după șoaptele mele-ar putea
măsura să-i ieie
pe trup,
că-i singura –
foc și petală
sărutului cu-otrăvi de orhidee.

21-11-2014

FETIȚA CU CHIBRITURI

Prima dată
a mers cu mine că
nu știa cărarea
la Sfânta Duminecă,
dar i-am spus să nu treacă
peste puntea
unde albia apei e seacă.

…o speriam cu Muma Pădurii,
dar cum râdea după spaimă!
Se alinta copilul:
”Hai, mă…?!”

După mine desculță fugea
alergând prin miazănoapte de brazi
prin livada
cu vrăjitul iaz al Sfintei Vineri
din care băuseră norii
de-au rămas până azi
ca toți îndrăgostiții
cu toate cerurile tineri,
cărând spre apus răsărituri.
Numai codrul mai știe
că numele-i adevărat,
Fetița cu Chibrituri
mi l-a șoptit doar mie.

Ne iubeam
înainte ca-n lume să fie iubire,
din dragoste fără să știm
decât firul de cântec,
puțin mai subțire
ca dorul
când cetina sub lună și-adoarme
izvorul.

Împlătoșat în coajă de mesteacăn
o apăram de zmei,
eram prințul ei
cu părul de aur.
Odată i-am scos din călcâi
un dinte-ascuțit de balaur
ce-a vrut să mi-o fure.

Împărăția noastră
era din pădure
și până-n Orionul înalt,
despre care spunea iazul morii
că-i poartă
la tărâmul celălalt.
Cerbi se-nchinau
printre brazi ca prin schituri
ascultând Sfânta Vineri
seara chemându-i la masă.

”Când vei fi mare,
spuneam Fetiței cu Chibrituri,
o să te-mbrac în borangicul lunii
ca voal de mireasă
și-o să-ți fur din poveste condurii…”,
dar ea se întrista
ca buciumul când oftează pădurii
până dincolo de moarte
și dincolo, spre-altfel de răsărituri.
”Eu o să fiu departe
pe unde începutul un altuia e vamă…”
așa-mi grăia Fetița cu Chibrituri
care doar mie-mi spuse cum o cheamă.

***
În alb ca o mireasă…
Se-ngrămădea tot satul
cu flori și cu săruturi,
dar mie Sfânta Vineri,
care venise din țara noastră veche,
se-apropie șoptindu-mi la ureche,
așa ca o fântână
cu luna prinsă-n ciuturi:
”Nu plânge,
pentr-o vreme cu mine-o să rămână
până când florile or să-i învețe glasul
și-apoi
or s-o urmeze în alai de fluturi!”

DAR DACĂ FATA-A VRUT SĂ MĂ SĂRUTE?

Numai prin basmele pierdute
puteau să se-nfiripe fulgi
atât de mari,
așa cum ninge numai de Crăciun
între-un ”a fost”
și-ntr-altul mult mai lin
din ”niciodată”
ca-n pagina întoarsă în magnolii.

O conduceam acasă,
pe cea mai frumoasă
din toate fetele școlii,
la prima-ntâlnire.

Cireșul de la poartă
se apleca de-atâta înflorire
deasupra sfielilor noastre,

că liniștea sporea din albul lui
precum când stelele se nasc
în hăul nopților albastre
din șoaptele fântânii.

”Închide ochii,
mi-a zis și i-am închis,
și-ascultă
cum fulgii
unul de altul se ating,
auzi tăcerile cum ning?”

…și clopoței din ceruri nenăscute
se auzeau între-un ” a fost”
și-un altul, mult mai lin, din ”niciodată”
ding,
cling,
ning,
iar eu credeam că vrea să mă sărute.

Ce mult am așteptat ca la plecare
s-o-mbrățișez neașteptatului habar
și tot cireșul de deasupra
să i-l spun,
dar…
a fost doar strânsul mâinii,
dar lung ca un fior
când stelele se nasc
din liniștea fântânii
că ne sorbeam
genunile din ape ne-ncepute
și-mi vine ca să cred
pân-oi închide ochii
că fata-n seara-aceea
cu-adevărat a vrut să mă sărute.

SPRE LEGĂTORUL DE DRUMURI

Pe rând copacii
au învățat de la mesteacăn
legănările albe-n
scriptură de nins.

”Care e numele tău?”
m-a-ntrebat pe tărâmu-i,
surprins
că firul mi-e roșu pe fus.

”Sunt unul
pe care numai cântecul alb
l-a învins,
prin codrul tău
de cărări nepătruns…

Vezi,
soarele
încă mai poartă,
pe-ascuns,
hlamida-mprumutului meu
roșie
ca vinul ce-l bea
cu mestecenii tăi în apus,
pe furiș,
pe sub focul nespus,
roșu
ca drumul ce-și bea
toți mestecenii albi din apus.”

INSCRIPȚIE PE-O CĂRĂMIDĂ

Pe culoarul acesta de liceu
era o fereastră spre pădure.
Ochii mei se pierdeau în albastru
și acolo unde dispăreau
era locul întâlnirii noastre.

Vânturile mă chemau,
dincolo de frica de profesori,
unde zăpezile erau viorii,
să sorb un fulg de pe buzele tale.

Dar au venit oamenii:
”Geamul spre pădure trebuia zidit!”

…și ochii mi-au rămas în cărămizi
ca legendara Ana în piatra mănăstirii.

CIREȘUL

Într-o primăvară mi-ai scris în privire
gândul tău.
Nu aveam ramuri – aș fi înflorit.

În altă primăvară ne-am scris amândoi
numele
pe un cireș sălbatic,
deasupra izvorului.
În zori apele erau o Cale Lactee.

A treia primăvară…
Unde o fi poteca spre cireșul nostru?
O fi furat-o vreun apus de lună,
sau iarba a ascuns-o-n gene
să o deschidă numai căprioarelor?

Mă tem că n-o să mai găsim
urma de lacrimă-a potecii.

COARNE DE MELC

Te-am căutat vertical șapte ceruri,
credeam că te joci cu stelele.
M-ai căutat orizontal șapte văi,
credeai că mă joc cu râurile.

M-ai bănuit în altul,
și gândurile-au făcut hora
pe un inel străin.
Și totuși ne chemăm
și totuși ne dorim.
Vom fi mereu aproape,
dar
ca două coarne de melc.

PROSOP ȚĂRĂNESC

Când am plecat de acasă
am luat de sub grindă
prosopul țesut
din razele lunii
și mi-am înfășurat cărțile.
Pe ele se adunaseră brazii
ca în pădurea vrăjită de crăiasa apelor
unde întâlneam Miorița năzdrăvană
venind la izvor.
Șerpuiau în borangic neînțelese linii,
dar eu știam că acelea erau potecile mele
care duceau la balta albastră de sub brazi.
Vara îi spărgeam limpezimile
înotând spre ostrovul cu sălcii
până la casa rațelor sălbatice.
Din patru-mpunsături de ac
s-au născut fluturii verzi pe prosop.
Aliniați aripă cu aripă, mă opresc parcă
să merg în codrul de arnici.
În cărți
aveam scrise drumurile mele
și le-am citit munților și apelor,
negurilor de pe mlaștini
și soarelui.
În curând voi spune:
Am douăzeci de ani,
și pădurile vor vui ireal de adânc.
În zarea ceasului
aud tropotul calul alb.
Azi voi primi pe cel mai frumos voievod.
Îi voi întinde
prosopul meu țărănesc
întâmpinându-l
cu pâine și sare.

CELE PATRU VÂNTURI

Cele patru vânturi din Ceahlău
m-au căutat prin codrii Moldovei
și nu eram nici la stâna Mioriței,
nici pe malul Ozanei.
Cu vuiet de dumbrăvi au pătruns în oraș.
Trecătorii le întorceau spatele.
Aflând unde stau
au venit ca niște cerbi zburători,
cu cântecul aspru al stâncilor
și mi-au bătut cu coarnele în ușă.
Dar nu le-am deschis.
Mi-era rușine de pereți și zăvoare.
Pereții-ntotdeauna mi-au speriat
cărările sub cetini.
Aș fi ieșit să le-ntâmpin cu pieptul deschis,
dar aveam numai niște hârtii
pe care-ngălbeneau pâlpâirile slovei.

– Prieteni care mi-ați adus potecile
și cântecul Duruitoarei la fereastră,
iertați-mă!

Apoi
s-a făcut o tăcere atât de adâncă
încât stelele s-au furișat pe pământ
și a nins până în zori.
În loc de bun rămas
mi-au desenat pe geamuri
o culme de brazi și toate cărările mele.

IUBIRE-N VISUL AUSTRAL

Dacă iubești nu ai nevoie
de aripi ca să zbori.
Oare nu-i zborul
mai presus decât aripa?
o să te-ntrebe norul.

Azi noapte
am adormit pe cărțile de școală
și se făcea că rătăceam
prin emisfera australă,
acolo unde-n jos dacă privești
vezi în adâncuri norii.

Visam că a-nceput să ningă,
și eu ți-am spus:
”Nu vrei să vii și tu
pe fulgul meu
să ningem amândoi în sus?

Pe partea asta de pământ
e-o altă geografie de liceu,
că-aici sărutul începu
mai înainte de cuvânt.
Pe fulgul meu, ningând în sus,
nu-i niciodată noapte.
Ceru-i destul
la cele două șoapte
și poate-i loc și de-un sărut în plus…”

Kitchener, Ontario
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*