Poeta „neliniştii divine” Elena Văcărescu

05.04.16 by

Poeta „neliniştii divine”  Elena Văcărescu

Personalitatea literară şi politică a Elenei Văcărescu a trezit interesul istoricilor şi criticilor literari încă din timpul vieţii sale. Nume sonore au apreciat cu asupra de măsură valoarea creaţiei, acţiunile sale româneşti şi proeuropene (Hasdeu, Xenopol, Iorga, C. Mille, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Petru Comarnescu, B. Munteanu, Pamfil Şeicaru, G. Oprescu, A.Z.N. Pop, I. Stăvăruş, Mircea Zaciu, Şerban Cioculescu, N. Scurtu, G. Călinescu, Mircea Popa, Tudor Vianu, Iordan Datcu etc.).
Recenta monografie a lui Mihai Cimpoi, Elena Văcărescu, poeta «neliniştii divine» (Târgovişte, Editura Bibliotheca, 2015) este o valorificare plenară a operei şi activităţii sale, prin cele trei idei numite de Thibaudet: ideea versului, a interculturalităţii şi a ideii europene, reunite „sub steaua călăuzătoare a deschiderii deontologice către Celălalt, a dialogului între culturi, între oamenii de cultură”, întrucât toate acţiunile Elenei Văcărescu s-au axat pe „conştiinţa personalităţii ca bun suprem”.
Descendenta poeţilor Văcăreşti (Iancu îi era bunic, iar Ienăchiţă, străbunic), Elena Văcărescu se naşte în Bucureşti, la 21 septembrie 1861, ca fiică a Eufrusinei (n. Fălcoianu) şi a diplomatului I. Văcărescu. („În casa binicilor mei, unde am locuit, se ducea o existenţă patriarhală tihnită şi, după obiceiul timpului, puternic disputată între datinile Orientului şi acea sete de Occident, de care neamul nostru, avid de civilizaţie şi ascultând îndemnul originii sale, a fost dintotdeauna stăpânit”). În timpul studiilor universitare de la Sorbona, stabileşte legături cu marii scriitori francezi (V. Hugo, Leconte de Lisle, Prudhomme). În 1886 debutează cu vol. Cântecele Aurorei, pentru care primeşte premiul Academiei Franceze.
Între 1888-1891, face parte din suita reginei Elisabeta, cea care şi-a iubit poporul şi ţara, pentru care a scris proză inspirată din istoria neamului şi peisajul patriei, semnată Carmen Sylva. Sub influenţa Reginei, se logodeşte în taină, cu prinţul moştenitor Ferdinand, act neconform cu statutul Casei Regale şi dezavuat de rege.
Elena Văcărescu este obligată s[ exileze, întâi la Veneţia, apoi se stabileşte la Paris, în 1898, regina suportând şi ea consecinţele. Pentru Carmen Sylva are numai cuvinte de laudă în Romanul vieţii mele (1942), datorându-i „clipele cele mai sfinte şi scânteia de dragoste care s-a cuibărit în inimă”. Frumoase evocări ale unei poete (Elena Văcărescu) făcute aletei poete (Carmen Sylva), care sugerează imaginea „unei poete regale, albă şi zveltă, care se trezeşte în zori, ca să-şi adune frânturile de poeme compuse peste noapte şi să admire Carpaţii impunători, ce îi împrejmuiesc reşedinţa”. Regina Elisabeta a dorit să-l cunoască pe Eminescu, traducându-i câteva poezii în limba germană.
La Paris, Elena Văcărescu fondează un salon literar, important nu numai prin activitatea sa intrisecă, ci şi prin legăturile ei permanente cu marii scriitori francezi, întru cunoaşterea şi propagarea culturii române: St. Zweig, J. Romains, Unamuno, Joyce, E. d’Ors, Th. Mann, Paul Valéry. Victor Hugo o întreabă despre prietenii săi de la 1848, I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti.
Se implică şi în alte activităţi intelectuale europene spre a-şi promova ţara: este numită în 1919, membră în delegaţia română pentru Conferinţa de Pace de la Paris, reprezintă, alături de N. Titulescu, România la Societatea Naţiunilor, în 1920, fondează, în 1924, împreună cu Paul Valéry, Institutul Internaţional de Cooperare Intelectuală, fiind, în acelaşi an, preşedinta de onoare a Academiei Feminine de Litere din Iaşi şi iniţiatoarea Premiului Femina pentru români (pe care l-a primit şi Elena Farago).
Susţine conferinţe publice în Franţa, evocând personalitate lui Creangă, Alecsandri, Bălcescu, C.A. Rosetti, Caragiale, Pillat, Blaga, Maniu, Minulescu, traduce din Goga ş.a. Dar, pentru ea, „poetul poeţilor” rămâne Eminescu, „marele, spendidul nostru Eminescu, sculptor armonios de perfectă şi dureroasă vizare, suflet zbuciumat şi stăpânit de grija frumuseţii cele mai depline pe care o are limba noastră”, cuvinte spuse într-o conferinţă de la Galaţi din 1934, în vederea ridicării statuii lui Eminescu (realizată în 1935 de Oscar Han). Traduce Doina, Revedere şi Mai am un singur dor, iar numele Eminescu este acordat Catedrei de literatură şi cultură română, inaugurată la 7 ianuarie 1937 la Nisa, cu sprijinul lui Paul Valéry şi a lui G. Oprescu.
În 1925 este primită membră de onoare în Academia Română; discursul său de recepţie este o autentică lecţie de românism. „Născută din cel mai curat pământ românesc, crescută generaţii după generaţii în volbura veacurilor româneşti, eu am respirat adierea parfumată a primăverilor noastre”, a iubit ţăranul român încă din copilărie, pentru că „nu l-am întâlnit în altă parte”. Iubirea de ţară este profundă: „îmi iubesc ţara pentru toată originalitatea ei autentică, din care s-a plămădit propria-mi originalitate”. Nu evită nici evocarea momentului exilului său impus: „am fost ursită dezrădăcinării. Dezrădăcinare! Cuvânt greu, cuvânt trist, cuvânt tragic! Dorul meu de frumos şi de divin, nostalgia pământului născător şi toată aspiraţia mea către desluşirea poetică a tainelor eterne, nu le-am cântat în grai românesc, ci în grai străin”. Cumplită destăinuire! „Căci dacă eu nu eram în ţară, ţara era cu mine”. Şi o dovedeşte prin cărţile sale, în care dorul este sfâşietor: libretul operei. Le cobzar (1907), Le jardin passioné (1908), Miresme de departe (1927, împreună cu Anna de Noailles, născută Brâncoveanu) etc., dar şi prin activitatea sa europeană proromânească.
Discursul său de recepţie la Academia Română continuă în aceeaşi notă de sinceritate: „Am servit ideea românească […] am încercat să răspândesc peste hotare faima neamului românesc şi am servit în lume expansiunea sufletului românesc […] Am învăţat mai întâi că ideea românească nu se poate disocia de cultul trecutului românesc”.
Sunt lecţii de românism, de patriotism, mai actuale ca oricând: „Tipul patriotului autentic mi se pare acela care ştie să ţină cumpăna dreaptă între elementul naţional şi factorul internaţional”. Cât adevăr, câtă dreptate!
Cu o generozitate rar întâlnită, Elena Văcărescu vorbeşte în acest discurs despre contesa Anna de Noailles, născută Brâncoveanu (primită în Academia Română în acelaşi timp), „o sinteză româno-bizantină, o fericită sinteză de fineţe elenă şi de spontaneitate românească”, „zeiţă zburdalnică şi copilărească”, „o cuceritoare de oameni, o vrăjitoare de suflete”. Soarta Annei Brâncoveanu i-a fost asemănătoare, fiind şi ea o „mare neadaptată”, dar, în această neadaptare la condiţia omenească stă însăşi condiţia „divină a poeziei”. Neadaptarea Annei (născută în Franţa) este explicată prin raţiuni atavice. „A fost o fiică a Orientului nostru fierbinte, înrudită de aproape cu mitul acestui leagăn al civilizaţiei care a fost Asia […] şi-a suspinat prin fiecare vers, prin fiecare gest, nostalgia paradisului pierdut”.
Cât priveşte izvorul românesc al vieţii şi creaţiei Annei de Noailles, Elena Văcărescu (pe care o cunoscuse de 35 de ani) este îndreptăţită să afirme: „Clocot de sânge românesc, alături de clocotul sângelui ionic şi asiatic. Să fie domnilor, o simplă întâmplare că unul din ultimele sale poeme închide în rimele lui mărtirisirea de româncă a poetei?” întreabă retoric Elena Văcărescu Este vorba de poemul tulburător Amintirea strămoşilor. Anna Brâncoveanu simţea „vigoarea elementară a sufletului ţărănesc de la noi. O mişca până la lacrimi acest lirism”, în baladele româneşti descoperind „ecouri din sufletul ei”, „patria depărtată şi visătoare”.
Elena Văcărescu nu şi-a iubit ţara doar teoretic, prin declaraţii sau prin creaţiile sale. Deşi a trăit şi a murit departe de România, „inima mea nu a încetat un singur moment de a bate pentru dânsa” şi, ca atare, concret, prin testamentul său, din 15 septembrie 1945, îşi lasă cea mai mare parte a averii sale Academiei Române.
Complexa sa personalitate, valoarea creaţiei sale literare sunt remarcate pretutindeni în Europa. Primeşte Legiunea de onoare a Franţei (1927), înfiinţează „Biblioteca Universală” pentru sprijinirea traducerilor (1927), este membră în Comitetul Internaţional pentru difuzarea Artelor prin Cinematograf (1930), distinsă cu Ordinul „Coroana României” în grad de mare ofiţer (1933), este unul dintre fondatorii Casei Româneşti de la Paris (1934), consilier cultural pe lângă Ambasada României din Franţa (1945), face parte din delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris (1946). Trece în eternitate la Paris, la 17 februarie 1947. În 1959, este reînhumată la Cimitirul Bellu, în familia Văcăreştilor. Cu acest prilej, Tudor Vianu îi creionează personalitatea: „ A fost timp de 50 de ani şi mai bine un glas al României peste hotare şi o parte a binelui care a putut fi gândit despre noi, a întregului arătat străduinţelor pornite din partea bună a ţării vechi, datorită şi farmecului personal, tactului, cuminţeniei şi activităţii depuse […] Elena Văcărescu a rămas o româncă”.
Critic şi istoric literar, filosof al culturii, Mihai Cimpoi a elaborat o monografie pertinentă despre Elena Văcărescu, o figuă emblematică „relevabilă deopotrivă pe plan literar şi pe plan cultural şi diplomatic”, o personalitate europeană cu vocaţie, o poetă care „scrie versuri desăvârşite (N. Iorga), o ambasadoare a culturii româneşti, stabilind „contacte temeinice între cultura românească şi cea franceză” şi care „a slujit cauza unităţii continentale prin întreaga sa activitate”, cum o caracterizează, cu temei, autorul cărţii.
Monografia lui Mihai Cimpoi este o reală contribuţie la istoria culturii române şi europene deopotrivă, aducând în actualitate un autentic model şi pentru „eletiştii” noştri.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*