POET LA VREMEA LUI AHAB. Poezii incifrate de Mircea [Sandu] Ciobanu și salvatoarea neînțelegere a criticului Marian Popa

13.01.15 by

Motto: „…era un scriitor de mâna întâia, cu un stil care ne îmbogățea limba, cu moduri de gândire și de viziune care au adus trăsături singulare la vasta, la pasionanta frescă a literaturii românești dinainte de 1944” (N.I. Herescu despre Dan Botta, în rev. „Destin”, Madrid, nr.12/1962).

Tânăr poet si romancier debutând simultan cu Noica si cu alți supraviețuitori ai regimului de exterminare din gulagul comunist. Versuri despre risipirea rodului spiritualității românești interbelice și versuri despre Ziua judecării creațiilor din noaptea abrutizării. Un doctorat condus în 2006 printr-o perfectă impostură de un fost stalinist neieșit din „criza de interpretare” – a operei lui Mircea [/Sandu] Ciobanu, datând din comunism. Semne ale obtuzității unor universitari wikipediști lipsiți de masca pseudonimelor. In vremuri de secetă culturală poeții scriu pentru vânt pe nisip.

Intr-un fragment din Praznicul mare (amplu poem încifrat de Mircea Ciobanu, așezat și la începutul Istoriilor (vol. I-VI, 1977-1993) ne pare a fi înfățișată risipirea rodului spiritualității interbelice românești, asemuită cu mormane de struguri lăsați în părăsire după un presupus cataclism. Mustul scurs din grămezile abandonate (asemănate unui imens cadavru desupra căruia plutesc, – precum deasupra locurilor unde au fost îngropate comori -, „flame spectrale”) ar fi ajuns în ape freatice și de acolo în fântâni si iazuri. Din imensul stârv țâșnesc „păsări cu zbor turbat”. „Ceața de-alcool străveziu” naște legiuni de viermi roșii care ivesc „legiuni muribunde de fluturi” (Mircea Ciobanu, Praznicul mare). Criticul literar Marian Popa, în cel de-al doilea volum al eruditei sale Istorii a literaturii…, nu-i vede înțelesul așa cum l-am decriptat noi (1). Pentru Marian Popa ar fi vorba de o simplă descriere a unei realități neinteligibile, „prezentată relațional în cheie ermetică”, vol. II, 2001, p.500). Or, tema împărtășirii din rodul spiritualității românești interbelice apare și în Dies irae (http://www.scribd.com/doc/235388665/Mircea-Sandu-Ciobanu-Dies-Irae ), poezie pe care probabil chiar Mircea (/Sandu) Ciobanu i-a sugerat-o profesorului Dan Duțescu s-o traducă în engleză (2).
În volumul din 1991 – reunind o selecție de autor din Imnuri pentru nesomnul cuvintelor (1966), Patimile (1968), Etica (1971), Cele ce sînt (1974), Vărsătorul de plumb (volum apărut în 1982 cu titlul Versuri), Vântul Ahab (1984) și Viața lumii (1989) -, poezia Dies irae apare trecută în ciclul „Suită pentru ieșirea din noapte” (M. Ciobanu, Patimile, Ed. Eminescu, București, 1991, p. 310), desigur din noaptea abrutizării ideologice dinainte de scurta liberalizare a anilor 1968-1969 prin care însuși Mircea (Sandu) Ciobanu a debutat odată cu marii scriitori care au supraviețuit exterminării de după gratii sau cu unii dintre interziși (precum C-tin Noica, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Adrian Maniu, Ion Pillat, Alexandru Paleologu, Anton Dumitriu, Mircea Eliade, Vasile Pârvan, N. Iorga, Gh. Brătianu, St. Meteș, Ion Moga, Silviu Dragomir, Ion Nistor, etc., etc., vezi Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. Romania 1945-1989, Ed. Enciclopedică, București, 2000) a căror opere reintrau timid în cultura românească după mai bine de două decenii de totală interdicție.
In Ziua Marii Judecăți (Dies irae), scriitorii români de după 1944 nu vor fi întrebați: „câte cărți au scris?”. Doar: „Ce-au pus în ele?”, cum remarcase însuși filozoful Constantin Noica (3). O întrebare mai mult decât delicată, ea având darul de a scoate la iveală impostura scriitorilor plasați după criterii extra-culturale în rând cu marii lor înaintași. Focul are în poezia Dies irae (tradusă excelent de Dan Duțescu în vol. Romanian Poems. An anthology of verse selected and translated by D. Duțescu, Ed. Eminescu, București, 1982, p. 215) o dublă trimitere, la început către „spirit” viu, care „arde” din tomuri vechi, iar la sfârșit către focul cel veșnic în care ard păcătoșii la locul „scrâșnirii dinților”.
Ziua Judecății e sugerată de Mircea Ciobanu printr-o rupere de planuri, dublată de o substituire a subiectului, cum ades se întâmplă în vis, când nu se mai poate preciza cine acționează si cine suferă acțiunea. La început visul-coșmar se conturează în jurul tomurilor iradiind lumina spiritului, cărți a căror duhoare de vechitură pătrunde în vis. Prin desele răsfoiri ale scrierilor de odinioară, autorii lor prind viață: ei devin chiar capabili să genereze viață, să dea „altoiuri” în „resturi” de „atingere îndelungată” (Mircea Ciobanu, Dies irae , în vol. Patimile, Ed. Eminescu, București, 1991, p. 43). Numai că viața împrumutată de la cititori nu durează prea mult. De aici comparația cu acea iluzie de viață pe care o dă mișcarea cadavrelor arse în crematoriu, comparație prin care marele poet face trecerea de la foc/spirit/viață la rug/moarte/pedeapsă. Brusc începe coșmarul sufocării din timpul arderii pe rug. Supliciul de la Ziua Judecății Fără de Scăpare se petrece sub privirile mustrătoare ale „drepților, temuți părinți”. La Marea Judecată care va veni, judecătorii cei drepți vor pedepsi impostura caracteristică vremurilor de secetă culturală, când adevărații creatori au scris doar „pentru vânt, pentru limba și rarița lui/ neștiutoare de semne.” (Vântul Ahab)
Ca în toate surprinzătoarele sale interpretări ale unor motive de largă circulație, Mircea Ciobanu răstoarnă perspectiva din cântarea religioasă Dies irae: în locul îndurării solicitate Domnului nostru Iisus Hristos la trecerea marelui prag, poetul imaginează condamnarea inșelătorilor trăind cu „frica de rug”, cu teama că nu vor scăpa nepedepsiți pentru impostura lor.
În viziunea grea de sens a risipirii rodului spiritualității interbelice când semi-analfabetul de Iosif Chișinevschi devenise „țarul culturii românești”, roșul legiunilor de viermi nu mai trebuie explicitat. Extrem de transparent e comunicată și ideea „zborului” (fără perspectivă) a mulțimii de fluturi muribunzi ieșiți din viermii cei roșii. Dar iată și poezia: „Ah, am văzut mai demult/ într-o repede-amiază de toamnă,/ nu prea departe, spre vii, părăsite gorgoane de struguri./ Mustul sub ele, băltind, îmbuibase pământul;/ galbene seve și roșii,/ trândave seve săpaseră șanțuri pe clinele văii./ Cheaguri cât palma zvâcneau, și dospeli, înspre iazul din vale,/ iazul din vale creștea -/ apele lui, îndoite cu mult, le-am văzut/ răsuflând peste maluri./ / Drojdie sporul de must se făcu peste ape./ / Apele fierb – nu doar apele fierb,/ chiar și fântânile fierb în adâncuri!/ chiar și pe fundul canalelor freamătă mâlul!/ -astfel strigam, pe când dulcile/ dealuri de struguri scădeau sub rotirea-nsetatelor stoluri./ / Ca dintr-un mare cavavru vedeam înălțându-se / păsări cu zborul turbat,/ cețuri de-alcool străvezii; legiunile viermilor roșii/ fluturi nășteau –legiuni muribunde- și flame spectrale” (Mircea Ciobanu, Praznicul mare).
Intr-un articol compus cu cele mai bune intenții („Mircea Ciobanu nedormitul”) am găsit fragmente din poezia intitulată Fiara însoțite (de astă dată) de comentarii de-a dreptul comice, destinate studenților de la litere care află din decriptarea poemului Fiara că autorul său a fost inspirat de vița de vie, vin si darul betiei. Mai mult decât fragmentele prezentate în articolul postat pe internet în 2013 de unul dintre poeții editați de Mircea Ciobanu n-am putut atunci să citesc. Dar, știindu-l pe Mircea Ciobanu gânditor religios, imediat mi-a venit în minte imaginea viței de vie din icoanele ortodoxe, unde – când nu simbolizează Euharistia, ca în icoana pe sticlă din camera de lucru a lui Cioran (4) -, vița de vie simbolizează lumea aflată sub oblăduirea „vierului” Hristos (apud. Părintele Arsenie Boca, Omul, zidire de mare preț, Ed. Credința strămoșească, 2009). După marele poet Horia Stamatu, „orice poate lipsi din poezie, afară de metafizică. Altfel, poezia este un fel de a pierde vremea” (14 iulie 1981, citat în rev. „Viața Românească”, nr. 10/ 2009).
In poemul Fiara lumea (abrutizaților) capătă înfățișări monstruase, cu o viță de vie devenită „fiară”. Vitalitatea o face să câștige tot mai mult teren parcă spre a obloni cât mai bine orice deschidere spre lumea lui Dumnezeu. Vița sălbatică crescută pe ziduri ajunge să împiedice până și pătrunderea luminii (spiritului) în spațiul ferestrelor. Asemănarea rețelei pe care o construiește planta-fiară cățărătoare cu gratiile de pușcărie (în care fusese transformată după Yalta anului 1945 întreaga țară) este evidentă: („Iată s-a-nfipt în canaturi și-n timp ce coboară/ Face grilaje și trainice noduri -/ Fereastra odăii de scris/ Stă sub o umbră mai deasă acum decât norul de-aseară”). Limpede apare si sensul prorocirii după care cuvintele nu-și vor mai putea păstra multă vreme menirea lor de a comunica prin ele Adevărul. Scriitorii trebuie să se grăbească, fiindcă timp mult nu le-a mai rămas să poată consemna că „Afară, lumina/ încă se cheamă lumină. Amiaza/ Numele nu și-a pierdut” (Mircea Ciobanu, Fiara).
Opinia editorului Mircea [Sandu] Ciobanu (1940-1996) despre posibilitatea romancierilor de a spune acele adevăruri pe care istoria oficială le ocultează (iar când nu mai poate să le ascundă le deformează) era pe 14 iunie1975 indosariată de Securitate (vezi Cartea albă a Securității, București 1996, p. 75). Ca poet el încifrase în versuri (încă din volumul Patimile (1968) unele adevăruri despre exterminarea prin schingiuire a deținuților politici, exterminare pe care oficialii cripto-comuniști o ascund și astăzi, mai cu seamă în „interfața” Wikipediei.ro pe care o păzesc cu strășnicie să nu se abată de la normele falsurilor istorice cu care a defilat jumătate de secol ideologia comunistă. Categoria de „martir al temnițelor comuniste” e ștearsă instantaneu de mafia din umbra acestei enciclopedii on-line, nu pentru că n-ar fi existat asemenea martiri (istoria a dovedit-o cu prisosință!) ci din grija de a nu simpatiza cu sutele de mii de victime ucise după gratii acum când se clocește o lege pentru interzicerea pronunțării numelor de foști deținuți politic altfel decât pentru punerea lor la zid.
Ca romancier, Mircea [Sandu] Ciobanu scrisese tot în anul de grație 1968 despre „liantul” fricii care înlesnește procesul de integrare al indivizilor „într-un organism unitar”, despre dificultatea de a „simpatiza cu victimele” care nu-ți sînt rubedenii sau cunoscuți, despre memoria mulțimii care „n-are bătaie lungă”, observând cum „rațiunea îmblânzită învață să contemple cele mai dezgustătoare alterări ale înfățișării umane” (Martorii, 1968). Cu o rară luciditate și-a pus în Jurnalul nepublicat problema statutului de martor, prin întrebarea care a rămas nedezlegată (sau poate și-a primit în 1996 răspunsul…): „Până unde ți se îngăduie să vezi ca și când n-ai vedea? Să auzi ca și când n-ai auzi?” (M. Ciobanu, mss. Jurnal, 1982, citat în Identitate și disoluție, 2010, p.222)
În Trapezunt (pe care Marian Popa o transcrie în două variante), Mircea [Sandu] Ciobanu sugerează pragul disperării („bolnav de viață fie altul”) și chiar trecerea pragului vieții (verificată de torționari prin apropierea de gură a unei oglinzi („ceața gurii…la ceasul oglindirii”) în timpul bestialelor anchetări a unor oameni nevinovați („varul… e singura părere de zăpadă”). Titlul de Trapezunt ne pare a indica „Imperiul”, sau „Regatul morții” în care deținuții (politici) coboară după inimaginabile schingiuiri. Dar Trapezuntul poate fi și indiciu pentru Imperiul sovietic care, după Yalta anului 1945, spre a „aduce și menține sub ascultare societatea românească” a folosit nu doar mijloace „subtile, ideologice” cît mai ales „mijloace teroriste, închisori și lagăre de exterminare” (vezi articolul istoricului Șerban Papacostea, în primul număr al Suplimentului de Istorie al Cotidianului, ziarul lui Ion Rațiu).
Iadul „sovietic” al exterminării fizice înfățișată în Trapezunt este descris cu mare curaj și subtilă inteligență la vremea când „scutierii ideologici”, acea armată de falsificatori ai istoriei din trecutul apropiat reprezentau „instrumentul puterii sovietice și paznicul fidel al cămășii de forță pe care puterea sovietică a impus-o societății românești” (Serban Papacostea). Așa cum oamenii cu turbane îndicau pe frescile Voronețului (și a altor mânăstiri din Nordul Bucovinei) turcii cu care se luptau pe atunci românii(5), la poetul Mircea (Sandu) Ciobanu, statul turcesc Trapezunt, succesor al Imperiului Bizantin indică puterea sovietică, poetului reușindu-i „desprinderea adevărului istoric cu privire la ultima jumărate de secol al istoriei noastre din masa de falsificări grosolane sau subtile ale ideologilor regimului comunist” pe care istoricul Serban Papacostea o considera indatorirea viitorilor istorici.
În penibila decriptare din doctoratul condus de unul dintre propagandiștii care decenii la rând au „acoperit cu neadevăruri” realitatea istorică, cetatea Trapezunt și-ar pierde individualizarea căpătată odată cu numele ei ca să poată fi semn pentru lumea întreagă. Interpretarea răsplătită de fostul șef de cabinbet al lui Chișinevschi cu titlul de „doctor” inventează (fără nici o legătură cu versurile de interpretat) că viața ar fi o „boală”, o „părăsire de sine” în capcana timpului. Poetul ar descrie „suferința părăsirii de sine, care promite eliberarea din capcana timpului”. Sub cetate s-ar descinde în infern, aici fiind o „zonă a meandrelor” în care coboară un presupus condamnat, „iar această coborâre este un supliciu…instrumentele torturii sînt, la nivel simbolic, treptele pătimirii, ale suferinței desprinderii de trup”. Ceasul oglindirii ar fi „momentul revelatoriu suprem al cunoașterii de sine. Viața devine în acest moment o boală a cărei vindecare este ieșirea de sub dominația timpului” (p. 293).
De fapt, tocmai această poezie ocolește sensul religios. Căci disperarea este un păcat de neiertat în creștinism. Doar din afara gulagului comunist, Mircea Eliade a putut conferi un sens religios morții prin tortură, cu trimitere transparentă la mitul mioritic (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O transpunere scenică a baladei MIORIȚA, on-line http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-1965Miorita11.htm ). În Noaptea de Sânziene, faimosul istoric al religiilor redimensionează moartea ca trecere martirică în lumea de dincolo a lui Dumnezeu (Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, on-line,http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVSsemnMiorita12bis.htm ).
Poetul religios Mircea [Sandu] Ciobanu – cu o tehnică a încriptărilor mai greu de dibuit de cenzura statului polițienesc comunist-, enumără chiar și unelte de torturare „verigi și clești, rețele strânse, lanțuri” a deținuților politici a căror strigăte de durere umpleau spațiul („spre cheile cupolei…răspicat ecou de strigăt”). Iată poezia în a doua ei variantă: „Impins de glasuri, dat pe mâna serii / coboară treapta-ntâi. Sub Trapezunt, / dreptatea coridoarelor te-alungă; / ungherele te-ntâmpină și varul / pe care-l ștergi cu umerii pe ziduri / e singura părere de zăpadă / a frigului din aer; o, meandre. / La locul zis Al tragerii la sorți/ te-așteaptă ei cu gleznele-n lagună/ și ce va fi e suma împletirii/ și ce va fi e suma celor patru / călătorii spre cheile cupolei/ a unui răspicat ecou de strigăt./ Verigi și clești, rețele strânse, lanțuri!/ Acolo unde viu cadranul spune/ rotirea-n loc și-ntoarcerea la curbă,/ bolnav de viață fie altul/ și ceața gurii altuia să lase/ alb semn că e, la ceasul oglindirii” (Mircea Ciobanu, Trapezunt, din vol. Patimile, ed. II-a 1979; ed. I-a 1968).
Istoricului literar Marian Popa îi scapă luminarea înțelesului prin adăugarea în cea de-a doua variantă a două versuri cuprinzând ideea de puritate morală, de nevinovăție, indicată de „albul” varului și al zăpezii. Ratând putința descifrării (descifrare care desigur i-ar fi periclitat tânărului autor de 28 de ani libertatea, cariera de scriitor și chiar viața), criticul Marian Popa este de părere că cele două variante ale poeziei Trapezunt pot fi considerate poeme autonome (Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, București, 2001, vol. II, p. 501), fără a ține seamă de indiciul pe care Mircea Ciobanu îl oferea pe tavă criticior săi atunci când consemna în Întâia, necontenita epistălă cât efort a depus „întru a trimite înțelegerea semenilor pe o pistă eronată”. Într-o lucrare de doctorat (Identitate și disoluție. Introducere în opera lui Mircea Ciobanu, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2010, p.265) este menționata prefața scrisă de Mircea Ciobanu la vol.: Eminescu, Poezii, Ed. Prometeu, București, 1991. In ea Mircea [Sandu] Ciobanu mărturisea indirect sacrificarea variantelor pentru a o găsi pe cea ideală, contrazicând astfel părerea lui Marian Popa despre lipsa unui „grad superior de explicitare” și despre diferența pur cantitativă a variantelor poeziei Trapezunt. Ajuns la concluzia „frustrării informaționale” în volume ticsite cu „banalitate solemnă, fluentă și pură” (p.500), criticul se arată căzut în cursa întinsă de marele poet și romancier Mircea [Sandu] Ciobanu care scria la 28 de ani cititorilor săi – dispuși din felurite pricini să-i răstălmăcească opera-, că „autorul interzice posibilitatea interpretării …face de prisos divagația și comentariul creator” (Mircea Ciobanu, Martorii, Cartea Românească, București, 1973, p.155).
In cursa întinsă de Mircea [Sandu] Ciobanu care „a dat limbii române o strălucire diamantină” (apreciere îndepărtată în Wikipedia.ro, unde înlăturată a fost și citarea volumului apărut în 2005 la Timișoara: Generația resurecției poetice. 1965-1970, de Ion Pachia Tatomirescu) îi aflăm căzuți pe toți wikipediștii care s-au împotmolit în spinoasa problemă a conjugării verbului „a fi”, unii scriind că Mircea [Sandu] Ciobanu „a fost”, alții că „este” poet, prozator și eseist, cu toții fiind însă de acord că poezia lui Mircea Ciobanu, de la Patimile, e „pură incantație muzicală, nemaiurmând un sens anume” (vezi fișa „Mircea Ciobanu” din Wikipedia.ro, cu variante intermediare din 2006 până pe 15 iunie 2014).
De opt ani de zile, wikipediștii români (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro citită printre rânduri, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, Serie nouă, Anul XII, 16-31mai 2013, nr.257/ 2013, pp.8-9 sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm ) gândesc la unison că odată cu volumul Patimile „critica a intrat… într-o criză de interpretare”. Din impas, ea n-a ieșit nici prin titulatura de doctor în opera lui Mircea [Sandu] Ciobanu făcută posibilă de politrucul ce-i fusese analfabetului Ioșca Chișinevschi șef de cabinet (6) la vremea când nenumărați scriitori români erau trimiși după gratii pentru vini imaginare.
Din criza de interpretare a operei lui Ciobanu, marginalizat de impostori și de plagiatori aflați în posturi de decizie atât de necesare dirijismului cultural dinainte și de după 1990, critica n-a putut fi scoasă nici de universitarul clujan Ovidiu Pecican, foarte activ pe Wikipedia.ro (istoric veleitar care, sub pseudonimul „Dedi”, nu uită că năsăudeanul Nicolae Drăganu s-a născut în Kakania = Imperiul austro-ungar, în schimb „uită” că lucrarea din 1933 a istoricului Nicolae Drăganu – interzisă de unguri – despre răspândirea, în Transilvania și în Panonia până la lacul Balaton, a românilor între vacurile IX si XIV a fost premiată de Academia Română, cum îi „uită” si titlul de academician, sau colaborarea cu Virgil Șotropa, din 1943 membru de onoare al Academiei, istoric cu care N. Drăganu a scos între 1924 și 1940 cele 28 de volume ale Arhivei someșene.). Din criza de interpretare în care a eșuat jumătate de secol, critica poeziei unui creator autentic n-a fost „salvată” nici de universitarul bucureștean Sorin Lavric (wikipedistul „Torlena89”), ambii wikipediști („Dedi” și „Torlena89”) interesați nevoie mare de „pura incantație” a unor versuri memorabile: „Am fost poet în vremea lui Ahab (…)/ Stam între dune, scriam pe nisip/ doar pentru vânt, pentru limba și rarița lui/ neștiutoare de semne.” (Mircea Ciobanu, Vântul Ahab)

Note:
1. In teza de doctorat despre Mircea [Sandu] Ciobanu condusă în 2006 de un fost stalinist, peisajul risipei de struguri ar indica rudimentar, prin simpla descriere cu alte cuvinte a imaginii, „cosubstanțialitatea vieții și a morții, risipa formelor vitale devenind un peisaj al morții perpetue…o alegorică transfigurare a vieții în devenirea ei” (p.317). Lucrarea („pe măsura timpurilor pe care le trăim”) editată de Muzeul Național al Literaturii Române este „morală” într-o accepțiune inedită propusă chiar de Mircea Ciobanu: „Este imoral să scrii cărți bune într-o epocă a răului. Este o falsificare istorică. Ar trebui să scriem cărți proaste care să fie pe măsura timpurilor în care trăim” (M.C. citat la p.22).
2. S-a nimerit să-l vizitez pe Dan Duțescu (căsătorit cu sora tatălui meu) chiar în ziua cand a tradus Dies irae a lui Mircea [Sandu] Ciobanu. Era foarte încântat de felul cum i-a ieșit traducerea, pe care venise la bucătărie să i-o citească și Violei (soția sa care pregătea masa si stătea la povești cu mine). Traducerea suna muzical, era reușită, el însuși fiind poet.
3. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica, în rev. „Acolada”, nr 2(65), febr.2013, p.16 si 22 http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera1ScoalaPaltinis9.htm ; precum si Himera disciopolatului de la Păltiniș, prilej de fină ironie din partea lui Noica, în rev. „Acolada”, nr 3(66), martie 2013, p.16 si 23 sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis10.htm .
4. Icoana pe sticlă decorând la Paris camera de lucru a lui Emil Cioran i-a fost dăruită în primăvara anului 1968 de Ion Frunzetti (vezi vol. Cioran și Securitatea, Ed. Polirom, Iași, 2010, p.234), după cum informează Securitatea pe 4 aprilie 1968 agentul „Mănescu Viorel” (=Dumitru Dâncu, autor împreună cu soția Iuliana Fabritius Dâncu a volumului Pictura țărănească pe sticlă, Ed. Meridiane, 1975, publicat si în germană și franceză). Preotul Zosim Oancea – paroh în Sibiel si prieten (din timpul detenției politice) cu Aurel Cioran -, a fost realizatorul Muzeului de icoane pe sticlă (care-i poartă numele si care în iulie 2014 nu expunea nici unul din volumele inițiatorului Muzeului). La vremea detenției, preotul Zosim Oancea (1911 – 2005) a stat în celula o perioadă cu Parintele Arsenie (vezi pr. Zosim Oancea, Datoria de a mărturisi. Inchisorile unui preot ortodox, ediția I-a, 1995, ediția a II-a, 2004). Pentru că a ajutat cu hrană orfani de război si fii de preoți arestați, pr. Z. Oancea a fost închis de „regimul comunist al Anei Pauker” (Virgil Ierunca) peste 15 ani: „Eu și generația mea am dus o viață de suferință și jertfă, dar nu ne-am pierdut încrederea în valorile noastre eterne. Ceea ce am reușit să fac, cu ajutorul lui Dumnezeu și al altor oameni de bună credință este într-un fel o revanșă asupra călăilor generației mele. Am învățat mărturisirea, dar și iertarea, iar icoana ni s-a părut întotdeauna o împărtășire a ochilor și a sufletului din bunătatea și frumusețea care ne leagă și ne poartă pe toți spre Cel ce a biruit lumea” (pr. Zosim Oancea). Pe internet, vocea înregistrată a preotului Zosim Oancea se poate auzi prezentând icoane pe sticlă din colecția sa donată Muzeului, înregistrare nedistribuită, așa cum s-ar fi cuvenit, la punctul de vânzare a Muzeului „Zosim Oancea” din Sibiel).
5. Marelui critic de artă Petru Comarnescu – despre care Mircea Eliade scria că îmbină contrariile, crezând „în viața interioară și în viața socială totodată” -, în 1961 i se publica lucrarea de peste treisute de pagini Îndreptar artistic al monumentelor [bisericilor] din nordul Moldovei (Arhitectura și fresca în sec. XV-XVI), în 1967 apărându-i volumul Voroneț (Editura „Meridiane”), mânăstire în cimitirul căreia se găsește mormântul său, străjuit de o impresionantă sculptură a lui George Apostu. „Acolo, în pământ românesc (…) odihnește cel care primul a scris un Îndreptar al mânăstirilor noastre din nordul Moldovei și le-a dus faima departe peste hotarele noastre. Iar în aerul diafan al acelui picior de plai poate că încă mai plutește și se ridică o lumină din flacăra ce i-a consumat ființa” (Ruxandra Oteteleșanu, Petru Comarnescu – o prezență românească și în țară și peste hotarele noastre, 1987, în vol. P. Comarnescu. Un călător al solitudinii, Ed. Eminescu, București, 2003, p.91
6. Prefața tezei de doctorat (pe care a îndrumat-o printr-o perfectă impostură, ca „specialist” în niște scrieri la care nu a avut niciodată acces) a fost scrisă de fostul secretar al analfabetului Ioșca Chișinevschi, supranumit „țarul culturii românești”, spre deosebire de Leonte Răutu, „groparul culturii românești”. (In nereușita lor încercare de a o scoate din detenție pe Alice Voinescu, un grup de scriitori au făcut prin anii cincizeci un memoriu către Chișinevschi, devenit puternicul zilei). Prefațatorul – al cărui „maestru” a fost un semi-analfabet -, informează cititorul tezei de doctorat că înainte de 1989 nu se putea spune că Mircea [Sandu] Ciobanu este gânditor religios, și că „simbolica cețoasă” din Martorii, ca și „lumea damnată” din creația poetului „anxios și zbuciumat” ar trimite la realitatea comunistă cu lipsa ei de repere (vezi Paul Cornea, Prefață la volumul C. Cioabă, Identitate și disoluție. Introducere în opera lui Mircea Ciobanu, Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2010). Or, să întemnițezi milioane de români și să exterminezi după gratii sute de mii („cărora se cuvin adăugați cei, încă mai numeroși, imposibil de contabilizat, care „eliberați” din unitățile sistemului concentraționar, ajungeau cadavre vii la ai lor, pentru a-și afla sfârșitul precipitat în vasta închisoare care era întreaga țară”, vezi Șerban Papacostea, Crima regimului comunist, în „Revista 22”, Anul XVIII, Nr. 8/ 885, din 20-26 febr. 2007, p. 15.) cu intenția lipsită de orice echivoc de a-i depersonaliza, transformându-i în propagandiști ai ideologiei regimului de teroare polițienească, nu denotă o „lipsă de repere” ci o feroce așezare a unor repere neclintite. S-ar putea ca tocmai reperele prea bine bătute în cuie să fie motivul pentru care numele lui Mircea [Sandu] Ciobanu a fost mereu ocolit (înainte și după 1990) în desele enumărări ale poeților din anii șaizeci, cum mereu ocolit a fost și la enumărarea romancierilor reprezentativi. Seful de cabinet al lui Chișinevschi a fost și universitar, exasperându-și studenții mai isteți cu vorbăraia goală a propagandei ideologice, de s-a trezit la o oră de curs cu intrebarea studentului Adrian Păunescu, poet de pe băncile școlii: „Când are de gând tovarășul profesor să trateze si probleme de literatură?”. În 1975, cu prilejul unui interviu, Mircea Eliade spusese limpede că esența regimului comunist stă mai mult în poliția politică, decât în ideologia sa inaptă de a-l susține ea singură, fragment decupat (/cenzurat) de I. P. Culianu (vezi scrisoarea asistentului de română de la Groningen către faimosul istoric al religiilor în volumul de corespondență scos de Polirom în 2004, editură care s-a compromis nu numai cu încadrarea acestei corespondențe în colecția „Biblioteca I.P. Culianu”, dar si cu un volum omagial dedicat fostului stalinist Paul Cornea).

Cuvinte cheie: Mircea [Sandu] Ciobanu, cultura românească interbelică, Marian Popa, ideologii regimului de teroare comunistă, Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro.

Repere bibliografice:

1. Mircea Ciobanu, Trapezunt, din vol. Patimile, Ed. Eminescu, București, 1991, ed. II-a, București,1979; ed. I-a 1968.
2. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, București, 2001, vol. II, p. 501.
3. Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro citită printre rânduri, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, Serie nouă, Anul XII, 16-31mai 2013, nr.257/ 2013, pp.8-9 sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm.
4. Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, Serie nouă, Anul XIII, 1-15 iunie 2014, nr.282/ 2014, pp. 23-25 sau http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-NoicaListaNeagra8.htm
5. Mircea Ciobanu, Martorii, Cartea Românească, București, 1973.
6. Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. Romania 1945-1989, Ed. Enciclopedică, București, 2000, precum și înregistrarea video https://www.youtube.com/watch?v=GUvdVrPmFbs&list=UUgcn_JXm6-ZMTeCidkHY0hQ.
7. Dan Duțescu, Romanian Poems. An anthology of verse selected and translated by D. Duțescu, Ed. Eminescu, București, 1982, p. 215.
8. Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica, în rev. „Acolada”, nr 2(65), febr.2013, p.16 si 22 http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera1ScoalaPaltinis9.htm .
9. Isabela Vasiliu-Scraba, Himera disciopolatului de la Păltiniș, prilej de fină ironie din partea lui Noica, în rev. „Acolada”, nr 3(66), martie 2013, p.16 si 23 sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis10.htm .
10. Nicolae.I. Herescu (6 dec.1903 – Zuerich, 19 aug. 1961), Ziar de pribeag, în rev. „Destin”, Madrid, nr.12/1962, pp. 71-73; și N.I. Herescu, Dreptul la adevăr, Ed. Jurnalul literar, București, 2004, precum și N.I. Herescu, Destin fără moarte, Ed. Muzeului Literaturii Române, București, 2011.
11. Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade și gonflarea lui Culianu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, Serie nouă, Anul XII, 1-15 oct. 2013, nr.266/ 2013, pp.7-8 si 16-31 oct. 2013, nr.267/ 2013, pp.5-6, on-line http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CulianuGonflat19.htm .
12. Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, on-line http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVSsemnMiorita12bis.htm , pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, Serie nouă, Anul XII, 16-30 aprilie 2014, nr.255/ 2013, pp. 9-10.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*