POEMELE TOAMNEI

19.09.13 by

încet-încet se-așterne pe coline toamna

încet încet se-așterne pe coline toamna,
grădina se scufundă-n galben
prin pielea cerului albastră,
doar mere roșii se mai văd în zare.
cu degetele răcoroase vântul
trece prin părul meu albit de vreme
amintind de lumina extenuantă de pe dealuri
care cade peste apele rătăcite
către valea aprinsă în flăcări…

în noaptea asta s-a oprit aici toamna,
mai întâi un firișor de nor,
un fir de fum peste vechile case,
apoi un vânt rece ca o adiere…

veredele se transformă în galben-ruginiu,
muntele parcă e un fruct strivit,
dealurile sunt acoperite cu cioburi de azur,
apa cară la vale aurul toamnei
sorbind din albastru fărâme de halou
ce duc spre infinit.

o floră furioasă azvârlind lanul, soarele, vara ,
o nebunie de sunete și culori,
dănțuind și cântând în clarul luminii.

vreau să văd păsările călătoare
zburând incandescente
sub bolta unei sărbători udate cu vin
la masa lui Dionysos…

mireasma visului se rostogolește în spațiu
în timp ce toamna culcă dintr-o singură mișcare
pădurea de verdeață îmbrăcând-o în haina sumbră a geloziei.

țesută din stofe diamantine, cu mâini sorbind inele,
toamna bate la ușă și ne face cu ochiul,
rupe din grădini tulpinile uscate,
culege florile, le cară în glastre, făcute buchet,
împrăștie petalele trandafirilor care nu se grăbesc să cadă,
acompaniată de o muzică lentă,
doar crizantemele-un foc lent, roșu închis-
pe care-l leagănă și dispare
spre un galben ce radiază uluitoare irizări,
îi mai stau în cale câtva timp…

în dumbrăvile toamnei te-am întâlnit, iubito,
am înviat cu tine în acel parc plin de amintiri
în care cânta un disc răgușit
și iată că te-ai dus așa cum pleacă un tren,
unul din altul am plecat fiecare în altă parte,
știu că ne vom repeta în firele de iarbă,
îți mulțumesc pentru clipele frumoase,
ai alergat pe o costișă abruptă
precum frunza în flăcări pe urmele ultimului vagon…

toamnă, iată-ne alături…

toamnă-aș vrea ca să-ți mai mângâi
pletele de frunze moarte
buclele în care adesea
mi-am îngropat dorul meu,
zile dulci, zile senine, unde sunteți,
ce departe
ați trecut în nemurire
darul de la Dumnezeu…

toamnă, iată-ne alături,
tu cu visul, eu cu dorul,
tu cu sânii plini de mere
și cu păr moale de aur,
eu cu gândul peste vreme
călărind pe un centaur…

frunze galbene agale
cad pe un pridvor de viță,
moare-ncet o romaniță,
sub culori autumnale.

plopii-n zare-au rămas goi
luna tremură-n răstoacă,
vântul a-venit în joacă
în cămașa de strigoi.

………………………
toamna vine de departe,
să-mi ureze bun găsit,
cu alai de frunzele moarte,
ei îi spun: bine-ai venit!

pe zare

pe zare trece o fântână
ce face semne la cocori,
plecarea lor coboară-n flori,
plecarea noastră în țărână.

pe zare trece râul dulce
se joacă norii în inele
și stoluri dragi de rândunele
se duc acasă să se culce.

pe zare bate vântu-n zbor,
se scutură cafeaua-n cești,
iar noi privim de la ferești.
cum trece ultimul cocor.

pe zare trece gândul meu
și dorurile-nvolburate,
se duc aiurea ca să cate
ce n-am găsit în lume eu.

romanță

iubito, vino mai aproape
să ne-așezăm la dulci povești,
să ascultăm cântecul toamnei
cum bate vântul în ferești.

un psalm cântat duios de îngeri
îngână sferele albastre
și se -mpletesc cu dulci romanțe
din tinerețea vieții noastre.

când luna –nnebunea pe cer
și noi într-o iubire sfântă
stăteam la poartă nopți întregi
ascultând frunzele cum cântă.

astăzi când timpul a trecut
și zilele ne par mai grele,
nu ne-au rămas decât povești
și-n degete două inele.

când toamna trece peste noi,
ca piaza reaua din povești,
aș vrea să dăm ceasu-napoi
și, Doamne, să ne-ntinerești!

sunt frunza toamnei

sunt frunza toamnei ce freamătă în ram,
bolnavă de brume, bătută de vânt,
trecător ca și ea prin vreme eram,
rătăcind între cer și pământ.

nu știu dacă frunza e vie sau moartă,
din creanga bătrână, firavă,
și nu știu vântul unde o poartă,
ca pe-un fulg, între tină și slavă.

stele și paseri se rotesc peste creștet,
precum cocorii aleargă pe mări,
suntem frunzișul cel veșted,
bătut de vânturi, rătăciți pe cărări.

toamna-și scutură mohorâtul veșmânt,
amurgul se ghemuie-n vis,
suntem suflare, dar și pământ…
ploaia îmi cade sub geamul deschis.

reazimă-ți fruntea pe umăr, străino,
e fără întoarcere clipa de azi,
se-aude prin ploaie foșnetul, vino,
s-ascultăm toamna cum cântă prin brazi.

tu n-ai știut

tu n-ai știut să legi
descântecul de veșnicie,
te-ai tot jucat ca frunzele
prin toamnă,
dintr-un fior
tu ai făcut vioară,
peste amurguri roșii
de cristal.

ce a rămas a fost tăcerea,
pe lespezile
moartelor fântâni,

destinul
ne-a golit veșnicia
preaplinului
și-am rămas ancorați
nepereche
într-o oază de veghe.

patima a cerut
totdeauna răspuns,
dar tu l-ai ascuns…

deși e toamnă…

deși e toamnă și e trist,
tu îmi zâmbești ca primăvara,
în ochiul tău de ametist,
crește albastră, lăcrimioara.

vreau să culeg din necules
ispita de pe buza ta
și să m-aleg din neales
c-un zâmbet…sau așa ceva.

din ne-nviați vreau să-nviez
să-ți fur o pleapă și un ochi,
să te dizolv, să te creez,
în lume să nu te deochi.

să ne vedem curând venind
pe o potecă solitară,
să ne iubim așa cu jind,
cum ne iubeam întâia oară.

iubirea ta să fie rit,
sub cerul toamnei ce ne leagă,
cu sufletul întinerit,
să bucurăm o lume-ntreagă.

pădurea

unde-i pădurea din copilărie
când îi tăiam colnicul cu piciorul,
palatul meu cu bolți de stele,
de tine iar m-apucă dorul…

pădurea mea pletoasă, colț de rai,
în tine vedeam doar povești de vise,
of, doamne, ce frumoasă mai erai,
când mă primeai cu porțile deschise.

acum e toamnă, te-amăgește vremea,
a aurit tot cerul peste tine,
rămâi golașă, tristă și brumată
și nu te mai gândești deloc la mine.

eram copil și tu codru bătrân
când amâdoi priveam duioși la lună
și mă purtai ferice la-l tău sân,
fiindu-mi nu numai tată, dar și mumă .

tu ai rămas la fel ca altădată
un făt-frumos cu pletele în vânt,
eu am îmbătrânit, măi codrule,
și doar atâta pot: ca să te cânt.

ce frumos…

Ce frumos se face noapte,
Ce frumos se face toamnă,
Ce frumos visele mele
În trecuturi mă întoarnă.

Ce frumos mai sună frunza,
Ce frumos mai bate vântul,
Trec cucoarele pe zare,
Iar prin inimă, cuvântul.

De când mie îmi sunt eu,
Umbra mea trece prin tine,
Tu ești propriul meu zeu
În metope bizantine.

Cântă toamna dulce vaer
În nuanțe de culori,
Trece un miros prin aer,
Brume ce ucid la flori.

Trece gândul prin seraiuri
Și se pierde-n narghilea,
Dați-mi tot mai multe raiuri
Și o ceașcă de cafea.

elegie

nu mă lovi vântule cu frunzele plopului nu mă lovi
lasă toamna să curgă prin mine ca un vin de cotnari
lasă-mă să mai ascult privighetoarea nu mă lovi dorule
lasă-mă să mai ascult un concert la trei viori
nu mă lovi toamnă cu tristețile tale-ancestrale lasă-mă
lasă-mi iubirile să zacă-n romane prin biblioteci necitite
lasă-mi pădurile înfrunzite nu le mai desfrunzi
lasă-mi câmpiile verzi înverzite-înverzite
lasă-mi inima să bată frumos ca un ceas
nu mă lovi vântule lasă-mi amitirile pe polița casei
nu-mi lua hârtiile să le-arunci în neant
lasă-mi luna mai jos s-agăț de ea găleata cu ispite
fă ca stelele să plouă pe mine ca niște confetti
să pătrund tot mai mult misterul cerului și-al acestei lumi
nu mă lovi vântule adu-mi timpul de aur, adu-mi
acele vremi când fugeam prin serile mistice
de mână cu iubita prin amfiteatrul raiului
și mi se părea că toată lumea e numai a noastră
când o despleteai ca pe-o zână, răspândind fuiorul părului
peste sufletul meu în acea dimineață a iluziilor
nu mă lovi vântule cu spicul de ploaie al acestei toamne
lasă-mi fântânile cu izvoarele limpezi să calc pe cumpenele lor
s-aud cum scârțăie-n noapte cad frunze draga mea
ne ducem parcă până la marginea lumii
se uită arborii îngroziți la noi și ne întreabă încotro am luat-o
o mie de ani au trecut și trupurile noastre stau pitite prin steiuri
se fac râuri și curg spre marea timpului
s-au dus diminețile noastre s-au dus amurgurile copilăriei
pe limba ceasului dorm îngeri
într-o noapte floarea mea eu te-am visat
înfloreai ca un poem ca un pom adevărat
erai femeie și eu bărbat și nu știam nici de păcat
ca doi copii sfioși și proști ne-am sărutat și ne-am certat
iubirea-n unda ei ne-a prins în acest joc de dinadins
și s-a aprins și iar s-a stins și s-a aprins și iar s-a stins…

nu mă lovi vântule lasă-mă să mă plimb prin deșert
așa fără apă paralel cu frunzele moarte
să străbat pădurile de sticlă până la țărmul unui lac
limpede ca aerul pe care-l respir să stau pe malul lui
și văd în unda rece chipul ei cum se sparge-n oglindă,
nu mă lovi vântule nu mă lovi…

toamna

toamna se despletește peste visele noastre,
culorile arămii ne desfată ochii lacomi de frumos,
sufletul intră-n eclipsă totală,
cocorii pleacă din țară pe jos…
adu-ne ,doamne, roadă bogată,
adu-ne visele împlinite,
din ulcioare fă chipuri de fată,
ferește-ne cât poți de ispite,
frumoasă toamnă cu sânii de mere,
cu ochi de cicoare,
îți simt din priviri dulceața de miere
și vraja de floare.
acum se adună toate visele mele
și zboară nebune la tine,
femeie din vise rebele
revin, frumoaso, la mine.
ne mângâie vântul și ploaia ne spală
de dulci amintiri din trecut,
se ofilește mușcata în oală,
suflet pribeag, cu chipul de lut…

vin toamnele, trec toamnele

suspină frunzele pe-alei
prin ploaia infernală
vin toamnele, trec toamnele
prin noaptea de cerneală.

viori sihastre-mbătrânesc,
romanțe de iubiri,
vin toamnele, trec toamnele,
scăldate-n amintiri.

alei pustii, bacoviene,
doar pașii ți-i ascult,
vin toamnele, trec toamnele,
în timpul de demult.

am îngropat grămezi de vise
în inima pustie,
vin toamnele, trec toamnele,
trecutul nu învie.

și dacă mâine vei veni,
eu n-o să fiu acasă,
vin toamnele, trec toamnele,
de tine nu-mi mai pasă.

așa vrea poate dumnezeu,
să desfrunzim iubirea,
vin toamnele, trec toamnele,
rămâne amintirea.

vis

toamna asta a venit peste mine caldă ca o femeie-n somn
să-mi tulbure vinul și văzduhul sufletesc
prin ochi mi se strecoară laptele zilei
au căzut mătăsuri tremurătoare din cer
printre copacii trecuți prin mari orgii
de vânt și ploi un galben de cupru pe jos
catifelat precum brocarturile covoarelor andaluze
prin care mișună pițigoii și fetele zvelte care
rup caietele de școală pe care desenau inimi
și miroase-a mirese și-a fraguțe coapte
pe cerul câmpiei paște un cal alb pintenog
așteptându-și împăratul să plece departe
în singurătatea acestei zile care face
cu mâna cocorilor înșirați pe sfoară
iese din oglindă un trup gol de fată timid
și-mi face cu mâna visează fata și strânge
lumina în palme supărată de nepăsarea mea
și-a împăratului care zice că pleacă
în țara Amurgurilor un fel de suburbie
a singurătății devenind proprietar peste Pustiuri.
www,omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*