Poeme noi

18.09.12 by

Poeme noi

Traian Vasilcău (TRAIANUS) a răsărit la 2 aprilie 1969, in satul Viişoara, raionul Edineţ, Basarabia. A absolvit facultatea Istorie şi Etnopedagogie a Universităţii de Stat „Ion Creangă“ din Chişinău. E preşedinte al Societăţii Culturale „Pasărea Phoenix“. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania şi Moldova. Director al proiectelor: „Dicţionarul scriitorilor romani contemporani de pretutindeni“ şi „Antologia poeziei romaneşti in mileniul III“(în lucru). A editat 37 de cărţi la Chişinău, Iaşi, Alba Iulia, Craiova, Timişoara, Arad, Bucureşti şi Ottawa. Maestru in Artă.

 

Cîntec pentru dacii noștri

Dacii nu se dau pe bonuri, dacii noştri nu se vînd,

Nu-i mai prognozaţi în roluri, astăzi şi nicicînd.

Dacii nu se dau valută, nici pe lei nu se mai dau,

Sunt o stirpe absolută, cum cîndva erau.

Dacii nu-mblînzesc oraşe, ei numai în sate mor,

Cu trecut bolnav în oase, mai au viitor.

Dacii merg spre niciodată, dacii plîng în nicăieri,

Să mai nască înc-odată ţara lor de ieri.

Dacii noştri-şi sorb tăria de din cronici şi mereu

Dau în leagăn România ca pe-un Dumnezeu.

În zadar voiţi a-i smulge, în zadar mitraliaţi,

Dacii nu pot fi din ţara lor concediaţi.

Dacii nu se dau pe pîine, nici pe vin cu prea mult rost,

Dar sunt încă convertibili, precum au mai fost,

Niciodată-n tron suspuşii şi nicicînd fiind barbari,

Dacii noştri sunt martirii Libertăţii Mari.

Dacii nu se dau credite, pentru ei nici bănci n-avem,

Dacii noştri n-au probleme, ştiu că mai suntem.

Dacii sunt doar dacii noştri şi numai astfel vor fi,

Visul lor rămîne visul nostru-n orice zi.

O, doar ei ni-s grea valută, şi-s valuta cea mai grea,

Neam din loc să nu-i strămute sub o altă stea.

De la daci să-nveţi trăirea, de la daci să-nveţi să mori.

Vai de ţara fără dacii ei nemuritori!

Actual

S-a destabilizat natura

Şi face mofturi ne-ncetat,

În oameni înfloreşte ura

Şi doar murim cu-adevărat.

Zadarnic rostuim cuvinte,

Care ne-njură, rînd pe rînd.

Vai, chiar sinceritatea minte

Şi să fim oameni n-avem cînd.

În orice om trăieşte-o brută,

Care se scaldă în plictis,

Orice iubire-i pe valută

Şi-orice surîs e interzis.

Să plîngem astăzi se mai poate,

Să plîngem pînă vor urca

Spre ceruri Pruturile toate

Şi Romania va-nvia.

***

Cînd mă va vizita pustia,

Am să observ, bătrîn cocor,

Că n-am vecie să-ţi spun: Zare,

N-am vreo tăcere să-ţi spun : Nor.

Dacă-aş fi Dumnezeu , din lacrimi

Mi te-aş crea din nou să vii

Prin crîngul vieţii mele-apuse,

Ducînd în palme ciocîrlii.

Maică-a tristeţilor din mine,

Se lasă-n lucruri tot mai frig.

Să tac nu mai găsesc cuvinte

Şi n-am tăceri să te mai strig.

Un gînd pentru Mihai…

Mihai Viteazul n-o să-şi vîndă ţara,

El are-o ţară şi o cinste doar,

Iisus a pus în el potir cu har

Şi-l cheamă-n cer să-i dea îmbrăţişarea.

Mihai Viteazul n-are cînd muri,

Zidit în noi, trimite, să-l răzbune,

Statornicia propriului nume,

Care minciunii nu s-o ploconi.

Mihai Viteazul strigă-n ochii mei,

Îi este strîmt, va evada din mine

Să-şi caute oştenii sub coline,

Cerul va fi ţesut cu nouri grei.

Jertfit de fraţii săi, c-aşa ni-i firea,

Ieşind din umbra propriului mit,

El îşi aşteaptă-n ceruri mîntuirea

Şi în românii care n-au murit!

Blestem actual

Foaie verde, noroc n-are

Soarta mea ce-n van o port .

Ţara noastră-i de vînzare ,

Ţara noastră-i de export .

S-ar da primului ce are

Bani în pungă, vajnic lord,

Ca o ţară de vînzare,

Ca o ţară de export .

Ce n-aş da să fiu cel care

Cumpăra-o-aş de tot ?

Să nu fie de vînzare,

Să nu fie de export !

Ca să spuneţi fiecare

Fiecărui lord netot:

” N-avem ţară de vînzare,

N-avem ţară de export ! „

Mașina securității

Ce bine lucrează această maşină,

Lucrează-n prieteni, colegi şi-n poeţi,

Doar ea nu va cere vreodată benzină,

Ci noi calomnii, înscenări şi agenţi.

Încearcă şi spune-i că n-ai nici o vină

Şi n-o să lucrezi pentru ea—- te-a zdrobit.

Ce bine distruge această maşină,

Ocheşte fantastic, nu e de greşit.

Dosarele-s grele, memoria-i plină

Cu-agenţi şi-i tot cauţi în vechi amintiri,

Ce misterioasă e-această maşină,

Loveşte din ziare, din cărţi, din priviri.

Popoare dispar, zeu-n ceruri suspină,

Pămîntul de morţi este zilnic mai greu,

Dar nu rugineşte eterna maşină,

Striveşte destine, surîde mereu.

În miresme îngropat

În zori o să ne-atace trandafirul,

Treziţi copiii, spuneţi-le clar

Că a sosit minutul milenar

Să vă spălaţi pe suflete cu har

Şi să înapoiaţi, golit, potirul

Ce duce-n Dumnezeu la ora şapte.

Veniţi şi încărcaţi-vă-n priviri

Parfumuri dense amintind psaltiri

Scrise de fluturii ninşi pe cetate

La ora inefabilei jertfiri.

În zori o să ne-atace trandafirul,

Deja ţinteşte sufletu-mi stingher,

În focul lui m-arunc cu patrafirul

Cusut din fir de stea şi plătesc birul

De-a fi-n miresme îngropat ca-n Cer!

Psalmul zilei a șaptea

Am totul cît Te am pe Tine, Doamne,

Şi n-am nimic dacă Te părăsesc.

Cîmpii de lumînări nesecerate

În ochi-mi duc şi tot Te preaslăvesc.

Nevrednic sînt de Tine însuţi, Doamne,

Tăcerea mi-i mormînt, pe care-l cresc,

Netrebnicul de mine-s o tînjire

La porţi de iad şi tot Te preaslăvesc.

Călugăr fără schit, n-am vreo chilie

În inima-mi pentru vreun cînt ceresc.

În leagăn dau mereu tristeţea lunii,

Şi-am înfiat-o şi Te preaslăvesc.

În orice zi mă nasc şi mor întruna

Şi iar mă nasc să mor şi să-mplinesc

Condiţia neantului continuu

Pe care-l birui şi Te preaslăvesc!

***

Mama voia să fiu crîng de visare,

Prin care ceru-alunecă, încet.

Dar într-o noapte—nostimă-ntîmplare—

Limba română m-a născut poet.

Tata visa sub ierbi în legănare

Să-i pot cosi tăcerea din brădet,

Dar, lăcrimînd, legitimă mirare,

Limba română m-a născut poet.

De-aceea-i sărut mîna și îi zic:

„Turlă a mea, alunecînd din soare,

Fără de tine n-aș fi fost nici boare,

Nici plop pe deal, nici clopot, nici nimic.”

Inscripție pe catedrala de aur a limbii române

Nu se putea să nu provenim dintr-un neam infinit, izvodit din lacrima strămoșilor daco-romani și ctitorit în imensa Columnă a lui Traian.

Toate drumurile duc la Roma și pornesc de acolo, ” noi de la Rîm ne tragem” și voim spovada unei zodii să ne spună spre care din tării ne vrem tărîm.

Aici ajunși, vom scrie că limba noastră e doina ce doinește în izvor și-această glăsuire este limba unui popor ce-a izvodit din dor.

Sîntem și scriem: limba română și ne închipuim deodată că ea ar face parte din poporul român.

Dacii unei patrii, care nu era decît Dacia lor liberă, porneau la luptă cu năvălitorii, purtînd pe buze, ca niște boabe miraculoase, cuvintele sacre ale limbii materne.

Noi vom fi rămas de-a pururi să fim în limba română ca-ntr-o „acasă” a noastră, unde oricine își poate avea chilia sa de duh.

Iubiți-vă copiii în limba română, dați-le în dar cuvintele limbii strămoșilor voștri și nu socotiți fără vreo trebuință acest unic , de fapt, adevăr.

Sărutați-vă în limba română, să puteți auzi în danțul sărutului vostru neprihănit clinchetul dulce și fără sfîrșit al cuvintelor limbii române.

Eu te sărut în limba română, tu mă săruți în limba română și mînă-n mînă, unul lîngă altul, nedespărțiți în veci, sîntem veghetorii fideli la dulcele fagur de privighetoare al limbii române.

Dumnezeu la o cafea

De-o vecie viscolește

Cu luceferi, nu cu nea.

Astă seară mă răpește

Dumnezeu la o cafea.

Obosit, abia vorbește,

Turlă rară–vorba Sa.

Astă seară poposește

Dumnezeu la masa mea.

Taci mai bine, Te-odihnește,

Sunt, de vrei, tăcerea Ta,

Astă seară cînd oprește

Ceru-ntreg la poarta mea.

Și-o să pururi viscolească

Pacea Lui inima mea,

De-o să crească, să tot crească!,

Veșnicii în urma Sa.

Cer de uitare

În ziua–n care se–aştepta zăpadă

Şi numai moartea–n arbori se–auzi,

Văzut–am o măicuţă stînd în stradă,

Căreia i–e ruşine a cerşi.

Cu mîinile ne-ntinse–a rugăciune,

Ea nu ştia că–n suveranul stat

Cerşitul a ajuns profesiune

Şi toţi o practică neîncetat.

Copil al dorului, cu ţara–n soare,

Apropiindu–mă, i–am dat un leu,

Plîngea în ochii ei chiar Dumnezeu,

În mine ceru–nţelegeam că doare

Şi n–am mai auzit nici un cuvînt

Şi cerşetoarea ruşinată–n pripă

Cînd s–a plecat mi s–a părut o Clipă

Ce–şi ducea–n spate propriul mormînt.

Precuvîntare

Doamne,-aşa de răi suntem

Că nici nu ne mai vedem,

Nici la chip şi nici la cer

Nu ne mai vedem defel,

N-avem rană de mister,—

Numai boală de stingher,

Doamne!

Doamne, – aşa de morţi suntem

Că nici nu ne căutăm,

Cu flori nu ne sărutăm,

Din Cuvînt, rîzînd, plecăm,

Afară din noi te dăm

Şi avan Te lăudăm,

Doamne!

Harfe-n răsărit

Ce frumos e Dumnezeu

Ce trăieşte-n jurul meu

Şi în mine.

El în lacrima-mi mereu

Îşi aşterne patul său

Şi-i e bine.

– Doamne, Doamne, cîntec viu

Tu mă ştii, eu nu te ştiu

Totdeauna.

Şi-mbrăcat cu linişte

Prin albastra crinişte

Zbori cu luna.

– Ce frumos eşti , Doamne, vai,

Ochi-ţi sunt peceţi de rai,

Psalmodie!

Şi cînd mi-atingi sufletul

Prin el uiţi cu umbletul

Harfe-o mie.

– Fără tine, dacă pleci,

Aş apune întru veci

Ca o steauă,

Dar tu vii în noaptea grea

Vîscolindu-mi inima

Cu-a ta neauă!

Ce frumos e Dumnezeu,

Locuind în jurul meu

Şi în mine,

Pîn’şi după ce voi fi

Dus în El pe biblii vii

De gherghine.

Iar atunci cu doruri mii

Din pridvorul inimii

Voi fi-n noapte

Preschimbat în turturea,

Dată-n scrînciob de o stea

Fără moarte.

Invizibilul măreţ

Ce-i invizibil e măreţ,

Să nu uiţi, doamnă Poezie,

Cin’te citeşte nu te ştie,

Cine te uită – n-are preţ,

Tot invizibilu-i măreţ…

Aşa şi tu, copil din verbe,

Fii anonim de vrei să fii

Aplaudat de ciocîrlii

Şi nu de feţele imberbe,

Care n-au loc în veşnicii.

***

Nu sunt sărac cît timp îl am pe Domnul,

Şi nici străin cînd mă-ntîlneşte-n Somnul,

Am toate stelele, rupte rubine

Din caravanseraiuri sibiline,

La hanul norilor vin să mă cînte

Cvintete de tăceri şi să-mi împlînte

În zgura inimii hanger de cîntec.

De el ca de Iisus să nu mă vindec.

***

Din naiuri cosmice se-aude

Izvorul liniştii curgînd.

Îndrăgostit cum nu e altul,

Cu lacrimi reci îţi bate-n geam.

Eu mi-am pus plete de zăpadă

Ca un bijutier de rînd

Şi rugi făcînd la Preaînaltul

Te chem în veci, – să nu te am.

Să vii cu Dumnezeu de mînă

În templul meu care te-aşteaptă,

Cupolele de cer atîrnă,

Viază-n mine umbra ta.

Bău-i din apa înserării

Ce avu gust de-avană soartă

Şi-acum, cînd cazi-n a mea privire

Izvoare sorb curgînd din stea.

Psalmul apartenenţei la vecie

Părea nimic să nu-mi lipsească:

Aveam arginţii sub picior

Şi din podgoria domnească

Horea nectarul în ulcior.

Eram ferice ca un rege,

Aveam crăii în orice burg,

Iluzia-mi era pereche,

Păcatul lumii – Demiurg.

Ochii nutreau potire pline

Cu desfătări de umbre reci

Şi-n mine cărţile divine

Dormeau noptatec somn de veci.

Părea nimic să nu-mi lipsească:

Nimic din pohtele lumeşti,

Deşi eram un fir de iască

Plutind la curţi împărăteşti.

Şi-acum, cînd port Christos în mine,

Nimic nu am din ce aveam:

Nici avuţii, nici conturi pline

Şi, totuşi, cînt cum nu visam!

Şi-s voievod scris de misterul

Îmbrăţişării lui Iisus

Şi sunt cît sunt una cu cerul

Şi nu-i crăie mai presus.

***

Sunt angajat de zbor să-i fiu cădere,

Sunt angajat căderii să-i fiu zbor.

M-a subjugat cuvîntul cu tăcere

Să fiu pe veci tăcerea tuturor.

O deznădejde inima îmi cere,

Culeg lumina dintr-o psalmodie,

Pierdut-am cheia de la veşnicie

Şi n-am acces la nici o stea tîrzie.

Cu ochii dragostei privescu-mi lumea,

Vreau visul să-mblînzesc şi nu mai pot

Decît să strig că moartea suie culmea

De după care-nvie neamul tot.

Psalm îngînat

Doamne, numa-n Tine mă încred,

Oamenii sunt neadevăraţi şi mint,

Pierde-m-aş, da-n ceruri nu mă pierd,

Oamenii sunt neadevăraţi şi mint.

Viscoli-m-aş floare pe crăii,

Oamenii sunt neadevăraţi şi mint,

Pot să-nviu, în mine dacă-nvii,

Oamenii sunt neadevăraţi şi mint.

Şi-ntr-o zi cînd mă vei săruta,

Oamenii sunt neadevăraţi şi mint,

Floare-oi răsări pe rana Ta,

Oamenii sunt neadevăraţi şi mint.

Psalm înflorit

Pentru Flaviu-Lucian

Îngerul Tău, Doamne,

C-o mînă sub cap

Doarme pe pămînt.

Ca o floare a raiului,

În odăjdii de sfînt,

Te caută cu aripile

Încrucişate la piept

Şi, găsindu-Te,

Falnic visează.

Îngerul Tău, Doamne,

Lucindă rază,

În braţe-ntîrziate de iarbă

A poposit.

Vecia în mine lucrează.

Simt c-ajunge-oi un psalm fără seamăn

În cîmpia iubirii de Tine-nflorit.

Poemul nostru

Noi n–am vîndut lumina, deşi ni s–a propus

Un continent de beznă şi–un milion de lauri,

Prin noi şi–acum aleargă nesubjugaţii tauri

Ducînd lumina–n coarne, zburînd peste coclauri

De amintiri spre cerul de–un gînd barbar răpus.

Noi n–am fost fii tăcerii, chiar dacă viaţa toată

Ne–a fost trasă pe sfoară şi sufletul — pe roată.

Nins de Cuvinte

Pentru Grigore Vieru

Vîntul coseşte zarea de otavă,

Dar în privirea lui foşnesc cocori

Ducînd pe-aripi istoria bolnavă,

Eternitatea-n voi culege flori.

O, el e-un crin pe care-l scapă cerul

Rugîndu-ne să i-l întoarcem cînt.

Deschideţi geamul, a-nflorit Vieru,

Frumos ca un poem doinit de vînt.

Din cer se-abate-o mare de lumină,

Zăpada ei începe-a nămeţi

Lumea care-a plecat ca o străină

Sub lutul ce învaţă-a ne rosti.

Arhanghel peste timp va fi izvorul

Prin mănăstiri de iarbă-ngenunchind,

Cuvintele, chemîndu-şi ziditorul

Cu braţele la cer, se acuprind.

Nici o durere nu le mai încîntă,

E-o fericire-n zei, iar în copii

Porţi nalte se deschid şi-atunci cuvîntă

Poetul-crin cu glas de veşnicii.

El printre arbori umblă ca un domn,

În ei îi ţes mantale lungi lăstunii

Şi-n ochii ce par lacuri de nesomn

Cîntă bătrînul cer la harfa lunii.

Un freamăt de luceferi e în toi,

Un zvon de îngeri îi răsare-n cale,

Poveştile în el cresc taine noi

Şi-n vis surîd, uitate de-orice jale.

De-acum va fi să fie numai cînt

Şi mîine-n zori, trezind oarbe morminte,

La braţ mergînd, pămînt lîngă pămînt,

Ne-om duce-n templul său nins de cuvinte.

Revolverul înflorit

(simfopoem)

Măria Sa, Vahtang fără pereche,

Rîvnea să moară ca un voievod,

Şi cu veleităţi de post-Irod

Visa cu el şi cerul lumii veche

Să-l ducă în mormîntu-i de nerod.

În ziua lui de naştere în moarte

Măria Sa, Vahtang, s-a bărbierit,

Şi-a luat linţoliul de majestate,

Şi-a aprins pipa cu un gest grăbit,

Şi-a potrivit peruca în oglindă,

S-a dat pe chip cu de Bizanţ parfum

Şi, bîndu-şi din coniac, porni să-şi prindă

Ţeava de ochi, de inimă, de limbă

Şi hohotea-n castel ca un nebun.

Şi dintr-odată s-a oprit şi…trase.

Se zgudui împărăţia grea,

Dar cerul nu căzu, căci el, Christoase,

Ţintise bolta din privirea sa.

Şi-o mierlă-n zori de zi cînd se ivise

La geamul lui, pe loc a-nmărmurit:

Cerul era întreg, el nu-l ucise.

Şi-n mînurile-i ascunzînd misterul,

Cînd a luat, mirată, revolverul,

Acesta, Doamne, era înflorit!

Alt psalm cu mama

Îţi tace sufletul, parcă-ar zăcea

În rochia de iarbă-nmormîntat.

La templul lui, biet rob îngenuncheat,

Am poposit să-i spun că voi pleca.

Trăsura Domnului nu e departe,

Iar tu, ca să nu-mi mai pot fi străin,

Eşti candelabrul dintre Zi şi Noapte

Şi eu, de-atîta Cer, flaut devin!

Diamantul binecuvîntării

Îmi amintesc de maica mea

Cum sta-n genunchi şi se ruga

Şi ceru-n faţa-i cobora

Să nu se roage singurea.

Şi-n clipa cînd se ridica,

Cerul la loc se înălţa,

Iar lacrima pe faţa sa

Ca diamantul strălucea,

Şi de smerenii mîna-mi grea

Binecuvîntu-i culegea.

 

Leave a Comment

*