Poeme din volumul ,,Soldat în războiul final,, Târgoviște 2005

05.04.16 by

NESPERATUL SFÂNT

Lumea a auzit, surda
că a picat un sfânt şi pe aici,
s-au ţicnit oamenii ăştia de tot
şi vin la el să se roage,
risipindu-şi prinosul de omenie.
El se autointitulează cu emfază
Nesperatul Sfânt
şi le dă oamenilor stele de pe cerul gurii lui,
scobindu-se între dinţii protezei
cu un trident de mucava.
Oamenii au început să se teamă de el
şi-i aduc ofrandă merinde şi vin.
Nesperatul Sfânt le primeşte bucuros
şi le consideră deja o obligaţie.
Merindele le descântă ca un şaman să le scape
de gustul sudorii şi al sângelui.
Mănâncă din ele pe săturate,
râgâie şi-şi freacă satisfăcut ombilicul,
dă din ele şi altor sfinţi mai mici,
mai puţin descurcăreţi dar ascultători.
Vinul îl bea până transpiră
şi devine rând pe rând pasăre, leu şi măgar
se mai odihneşte puţin şi bea şi bea nepăstrând
nici un strop pentru mâine.
Oamenii sunt tot mai nemulţumiţi,
neputincioşi aşteptată ajutor din soare
de unde vor veni nişte luptători care,
obosiţi de drum vor cere
şi ei merinde şi vin.
Negăsind, îl vor bea pe el,
pe Nesperatul Sfânt,
şi pe toţi lacheii lui umili şi unsuroşi,
strecurându-i printre dinţii strânşi.

URCAREA PE MUNTE

Şamanii veacului din urmă
îşi latră radioactivele vrăji,
supărând şi rănind timpanul firii
precum apa rămasă în ureche.
Se lăbărţează ura pe altarul raţiunii
şi sună asurzitor tam-tamul
unui dans bolnav şi ilogic.
Ca un ombilic netăiat
târnă disperarea
pe cheutoarea gândului
şi viermii corodaţi ai istoriei
rod temeliile vremurilor.
Peste tot nesătuii timpului
înşiruiţi ca în parabola orbilor,
ignoră cu inconştienţă viaţa,
dar mai ales moartea.

VIITURA

Lacomă şi trufaşă, cununată cu scârba
se rostogoleşte ameninţătoarea,
pustiitoarea viitură.
Tăvălugul ei opac şi cenuşiu zdrenţuie
faldurile nesfârşite ale zării
şi prin vadurile proaspăt săpate se revarsă
valuri de teamă şi moarte.
Talazuri uriaşe şi grele fac să se prăbuşească
zidurile milenare ale cetăţilor.
Din catedrale n-au mai rămas
decât clopotele chinuite de dangăte
într-o dungă, iar oamenii, ah oamenii,
nici rugăciuni nu mai clădesc,
Dumezeu fiind, ca niciodată,
părăsit, singur, vândut
şi dincolo de speranţă.
Ţipă pădurile şi apele şi pietrele,
ca nişte copii loviţi fără noimă,
căci nici o cruce şi nici o stea nu mai pot uni
cu trăinicie mâinile lunecoase ale oamenilor
şi nimeni nu mai este, să urce pe munte…

TARGOVISTE 2005

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*