Poeme cu acoperire în eros de 18 carate

08.04.12 by

O carte surpriză sau chiar eveniment publică Nicolae Coande la Editura Măiastra din Tîrgu-Jiu. Este Femeia despre care scriu, cu subtitlul confesiv, versuri de bărbat, carte căreia nu-i declară anul de apariţie, 2010. Mişcarea inteligentă spre poezia de dragoste a poetului, aflat la graniţa jumătăţii de veac a existenţei, exibînd o altă paradigmă a creaţiei sale şi reducând oarecum motoarele pamfletelor iconoclaste din volumele anterioare, incită consemnarea entuziastă şi promptă a principalelor reviste literare (România literară, Luceafărul de dimineaţă, Ramuri, Arca ş.a.), dar şi a unor bloguri.

Perplexitatea pare să fie unanimă: Cum s-a metamorfozat deodată poetul din stirpea damnaţilor  (Gheorghe Grigurcu), creatorul de versuri cu stridenţe plamfetare (Dan Cristea), incisivul, sarcasticul, sulfurosul (Gabriela Gheorghişor), ironistul şi biografistul postmodernist (Bucur Demetrian), viforosul, cu verb ascuţit, tăios, degrabă vărsătoriu de stihuri satirice (Dumitru Augustin Doman)?

S-a întîmplat într-adevăr o reală schimbare la faţă a poetului, dar să nu ne facem iluzii, pentru că uneltele poetice atidunale şi polemice , exersate atîta vreme, nu dispar cu desăvîrşire nici în această carte de dragoste. Este totuşi o carte de poezie erotică în pofida aserţiunii lui Romulus Bucur, care susţine, şi referitor la subtitlul versuri de bărbat, că: „Nu e chiar aşa – perspectiva e într-adevăr masculină, însă dragostea e doar un element marginal în tematica volumului”. Are şi nu are dreptate criticul de la Arca. Chiar dacă poemele conturează un teritoriu existenţial general, cu imagini coşmareşti  de cele mai multe ori, totuşi prevalează sentimentul erotic, configurarea iubirii şi a iubitei palpabile, pierdute uneori, e drept, în sfere metafizice. Sînt, sigur, şi unele poeme, puţine, care nu implică erosul.

Deşi femeia despre care scrie este prototipul femeii iubite, în general, totuşi punctul de pornire este o anumită femeie, cu care trăieşte o nouă dragoste de tip domestic, ridicată la rang poetic. Nu se poate rupe definitiv puntea de legătură arhicunoscută între biografie şi operă, nici în acest volum al lui Nicolae Coande. În poezia de debut, Văduva suedeză a lui Kafka, poetul se află profund ancorat în entuziasmele, dar şi în angoasele existenţiale de unde transmite semnale, mesaje iluminate de iubire, de viaţă duală, însă insuficientă, se pare. Astfel, e determinat să emită accente ale solitudinii specifice oricărui artist veritabil: „ Incredibil de singur în viaţă – mă cred artist/ preocupat de culori ce imită sîngele închegat/ (…) îmi număr pe degete prietenii din rafturi”, avînd trebuinţă „de un zâmbet seducător, de blîndeţea unui calm şlefuitor de pietre şi femei bînd „alcool mort” şi scriind „în aşteptarea unei religii micuţe”, mereu în căutarea subînţelesurilor vieţiicare nu au de-a face cu omul”.

Aşa cum s-a remarcat, poezia erotică a lui Nicolae Coande nu e declarativă, nu e înglodată în mainstream-ul tradiţional al tematicii erotice. În cele mai multe poeme apare precum sclipirea unui stilet în bătaia soarelui de vară o rază de emoţie erotică de mărimea unui bob de aur care incendiază întregul poem: „ Chiar frumuseţea ar putea fi un subiect/ dureros în absenţa unei femei/ pe care nu poţi s-o uiţi deşi vrei să te ascunzi/ de durere”. (Inimă la vedere). Poetul închină, impropriu zis, mai mult elegii decît ode iubitei. Femeia nu participă direct la demonstraţiile sentimentelor pe care i le transmite poetul. Astfel incertitudinea lui levitează continuu în tărîmul convenţiei: „Zîmbetul tău este o ruină peste care se joacă/ un băiat cu braţele prea lungi” (Un băiat cu braţe prea lungi). „Sînt bărbatul din drumul tău spre casă” îi declară el, fără să primească vreun răspuns. Ea rămînînd una dintre fetiţele „din vechile fotografii, nepăsătoare” care sare coarda „dinspre bucurie spre cruzime,/ cînd pe un picior, cînd pe altul” ( Bărbatul din drum).

Teama de sfîrşit se strecoară în simţuri angoasînd armonia muzicii sferelor care se înstăpînise între cei doi iubiţi, îndemnîndu-l pe poet să-l exorcizeze numindu-l şi definindu-l : „Sfîrşitul e o însumare de voci, muzica ce vine spre noi./ Doar inima altei furnici bănuieşte ceva/ şi tu, poate, cu partea de linişte presimţi/ că viaţa neştiută a cuiva care se îneacă/ ne strigă pe toţi pe nume din prima zi a lumii/ cu grija unui amănunt pierdut pe fundul apei”. (Sfîrşitul). Starea de ataraxie provocată de prezenţa benefică a chietudinii feminine este totuşi pîndită de spectrul îngrijorător al trecerii.

Şi lirica erotică a lui Nicolae Coande dovedeşte o uşoară înclinaţie spre concupiscenţă, spre senzualitate, dar nu coboară în trivial, precum se întîmplă la unii poeţi douămiişti. Iată-l intuind, poate, un dans la bară: „Dansul ei aprinde focoasele pitulate-n Siberia, (…) O noapte întreagă am privit-o cum fumează şi cîntă/ timp de doi ani. Ea e Bundeskanzlerin cu mişcări de/ româncă/ în şolduri/,/ spatele ei este arcuşul scăpat din mîna lui Rostropovici/ într-o cameră unde inima întoarsă cu spatele ascultă cum/ sfincterul Baikalului naşte crize în Asia”. (Podul). Ceea ce farmecă în mod real versurile de bărbat    ale lui sînt imaginile poetice inedite şi profund expresive, sprijinite pe metafore, comparaţii şi epitete de o poeticitate sublimă . Cîteva mostre vor fi semnificative: „aş fi făcut un milion de paşi pe scară/ pentru surîsul tău,/ (…)dar n-am ştiut/ pe ce treaptă să calc” (Treapta). Acestea apar în special în finalurile poemelor: „ Tu, alături de mine – un gît de lebădă întors spre pieptul/ unui pui mort”.  (Vară, spre sfîrşitul lumii); „o stea ascunsă pînă cînd declină în beznă cu lumina ei/ răuvoitoare. Vitrega/ Ceva se stinge şi nu ştiu ce.” (Lămpiţa); „lumea e după gura ta făcută,/ voi scăpa cu norocul pe urme”. (Tipăt de mac); „la paişpe ani visam să gust piper vărsat de/ porumbei/ în liniile din palma ta – / eu, un anonim care nu face diferenţa între cele gîndite/ şi cele adevărate”(Piper vărsat de porumbei); „Lumina secretă din ochii tăi/ un oraş cu genunchii juliţi.”(Un oraş cu genunchii juliţi) ş.a.m.d. Chiar şi titlurile sînt metafore inspirate şi incitante. Unele metafore frizează oarecum absurdul amintindu-l pe Urmuz.

Se poate, ca pentru a îmblînzi duritatea expresiei lui specifice, Nicolae Coande să fi apelat la diminutive, pentru accesarea intimităţii, din care vom enumera cîteva, destul de simpatice: vinişoare, lămpiţă, urechiuşă, căpeţel, cuvinţel, pieliţă, osişor, sufleţel, animăluţe, cîntecel etc. Maiorescu a repudiat folosirea abuzivă a diminutivelor care, micşorînd obiectele micşorează poetul şi literatura, constituind o „înjosire a ideilor” şi „ o decadenţă limbistică”. Nu e cazul poetului şi volumului de faţă.

Poate că n-ar fi superfluă şi nemeritată inserarea concluziilor exegeţilor poetului şi ai cărţii sale, la care mă raliez deplin. Nicolae Coande este „un poet de mare forţă”. (G.Grigurcu), „Versurile din Femeia despre care scriu sunt trecute, prin meditaţia gravă asupra iubirii, în plan superior.”( D. Cristea); Poetul cunoscut în postura agonală, este capabil de sensibilitate şi tandreţe. „Dovadă că, în faţa Evei, sabia oricărui bărbat devine harfă.” (G.Gheorghişor); „Femeia despre care scriu aparţine unui poet care dă viaţă viziunii unui mod de producere generator de interogaţii şi recitiri inepuizabile.”(B. Demetrian); „Nicolae Coande reuşeşte unul dintre volumele cele mai reuşite ale anului 2010 şi cel mai valoros al său.”(H.Gârbea); Cartea Femeia despre care scriu „este una dintre cele mai bune cărţi de poezie de dragoste din ultimii douăzeci de ani din literatura română.” (D. Augustin Doman).

 

 www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*