Poate fi canonizat Mihai Viteazul? Istorie şi canonizare: vicii naţionaliste şi incultură teologică

04.04.12 by

Poate fi canonizat Mihai  Viteazul? Istorie şi canonizare: vicii naţionaliste şi incultură teologică

Nu s-au liniştit prea mult apele româneşti de la trecerea lui Ştefan cel Mare în rândul sfinţilor când, pe calea deschisă fără prea multe tergiversări (discuţii au fost multe, incompetenţele rostindu-se zgomotos, în corul atât de mediatizat tocmai vocile teologilor sau, mă rog, ale punctelor de vedere teologice, nerostindu-se prea răspicat) s-a avansat urcându-se la sfântul următor. În ordine numerică, Mihai Viteazul ar fi al treilea sfânt, după Constantin Brâncoveanu şi Ştefan cel Mare, recrutat din rândurile istoriei naţionale. Situaţia îmi pare hazlie când, într-un viitor mai apropiat decât credem, se va isca, în mod cert, disputa asupra a ce va fi fost cu adevarat Mihai: sfânt sau voievod.

Ori, sfânt pe cât a fost de voievod şi pe măsura faptelor de arme nu prea s-a remarcat, căci sfinţenia nu are cum se baza pe lumesc. Şi a doua variantă: dacă admitem că e sfânt, nu are cum să ni-l mai explice istoria pe care, totusi, a făcut-o atât de frumos. Una din două: ori sfânt, ori voievod. Primul lucru ce trebuie spus în formă interogativă, ţine de un inventar elementar: unde se va opri lista şi cu cine? De la Mihai Viteazul laVlad Ţepes nu e o prea mare distanţă şi diferenţele între cei doi nu sunt de natură să facă să recomande excluderea ultimului. Şi dacă în curând ne vom închina sfântului Dracula, vechea problemă a permisivitătii generale („totul e permis dacă Dumnezeu nu există”) nici măcar nu va mai merita a fi pusă. Acolo unde regulile abdică, arbitrarul proliferează. Când normele se închid, porţile bunului plac se deschid. Nu este de mirare cât de rău poate fi servită istoria naţională prin iniţiative de asemenea factură. În fond, problema e simplă şi tranşarea ei, abia ea, e în măsură să dea soluţia. Canonizarea, indiferent că e a Ioanei d’Arc, a lui Constantin şi Elena, sau a oricui altcuiva, pentru a fi validă, se petrece într-un singur caz: atunci când cel propus şi-a transfigurat existenţa, când a renunţat la regimul uman de viaţă în favoarea unuia de inspiraţie divină. Când s-a lepădat, cu alte cuvinte, de sine şi a făcut loc Domnului să-i ocupe Sinele vacant. Misticii, în special Meister Eckhart, aveau experienţa renunţării la cele pământeşti (în limbajul de specialitate al filosofiei mistice pământul este determinaţia, legătura, dependenţa, finitul) şi deschiderii celor divine („ce trebuie să facă un om? Trebuie mai întâi să se abandoneze pe sine însuşi şi, în acest fel, va abandona toate lucrurile” – Meister Eckhart, Cartea consolării divine, Ed. Herald, Bucuresti; şi încă două exemple din aceluiaşi autor: „omul trebuie să se pătrundă de prezenţa divină, să se modeleze după forma lui Dumnezeu” (pag.21) şi: „în măsura în care părăseşti toate lucrurile, în aceeaşi măsură nici mai mult, nici mai puţin Dumnezeu pătrunde în tine cu tot ce are.” (ibidem). Nu poţi fi sfânt experimentând toate ofertele pământului şi ale istoriei, cedând tuturor ispitelor şi raţiunilor politice, ucigând – fie şi justificat- judecând şi lăsând pe mai târziu (în cazul bun) sau pe niciodată acomodarea la cele divine. Şi nu e vorba de înălţare de biserici, şi nici de danii la Sfântul Munte, lucruri ce pot fi întreprinse sub auspiciile reci ale unei datorii formale – e vorba de trăirea în cuprinsul căreia se schimbă două lumi, se alternează o direcţie a vieţii cu alta, se modifică un stil şi reperele devin altele. Nu ştiu dacă istoria e (de fapt ştiu: nu e!) tărâmul de recoltare al cucerniciei. Şi vreau să fiu clar: nu e vorba de istoria românească, ci de istorie în genere.

Admiţând, deocamdată, că nu a avut loc transmutaţia tuturor valorilor şi Nietzsche a fost un prost, istoria rămâne împărăţia Cezarului. Altele vor fi vremurile când din rândurile sale vor fi recoltaţi sfînţii. Să nu le asteptăm!

 www.omniscop.ro

 

 

Related Posts

Tags

Share This

1 Comment

  1. Matei

    Nu ar fi al treilea ci al patrulea, ultimul domnitor român proslăvit de către Biserica Ortodoxă Română fiind Neagoe Basarab.
    Cât despre canonizarea lui Mihai Vodă, cred că Sfântul Sinod este în mai mare măsură să ofere răspuns. Oricum, fiecare este liber să aibă evlavie la sfinții pe care îi simte aproape.

Leave a Comment

*