POARTA PORTILOR

01.02.11 by

– microscenariul unei victorii-

Scena 1 – Atacul din zori

Într-o dimineata senina de vara, Lucianus Peregrinus -tânar prozator, cu barba – a batut încrezator la. poarta mare a literaturii române. Poarta era încastrata în zidul imens al unei cetati de forma circulara, amplasata într-un desert, sub dogoarea soarelui si nemuritorul albastru. Asadar iata ce era literatura româna din pragul mileniului III: o cetate rotunda, o fortareata inexpugnabila, cu o singura poarta, la care pâna când ajungeai sa bati trebuia sa petreci zile si nopti, poate chiar ani de-a rândul, hoinarind dezorientat prin desert.
Cu ochii împaienjeniti de nesomn, lihnit de foame si cu sperantele în curs de destramare, Lucianus Peregrinus si-a mutat optimist manuscrisele dintr-o mâna într-alta, batând cu o piatra în Poarta de dimineata pâna seara, absolut inutil si fara nici un rezultat. Parca nimeni nu-1 auzea, din cetatea aceea pustie, tacuta si misterioasa, parca nimanui nu-i pasa de nevinovatele iluzii ale tînarului prozator, de încrederea lui în opera purtata sub brat. Poarta parea încuiata pe vesnicie, de nepatruns, total inaccesibila necunoscutilor sau debutantilor, indiferent de recomandarile temeinice ale revistelor literare, care câteodata mai publica si „tinere talente”…
Lucianus Peregrinus n-a disperat, ci si-a propus sa asedieze calm si metodic Poarta. Chiar si cu pretul vietii. A ramas, deci, lânga Poarta cetatii din desert, si a început sa rumege noi planuri de atac, sub curgerea blânda a timpului si nemuritorul albastru. Si-a scos din rucsac colile albe de hârtie, snopul de creioane si masina de scris, punându-se zdravan pe munca, în nadejdea ca-1 va zari sau auzi careva de dincolo de ziduri. Era imposibil ca scriitorii consacrati din cetate sa ramâna orbi si surzi vis a vis de maldarul de manuscrise care crestea de la o zi la alta, prin stradania uneori dementa a tânarului debutant de afara… Unde mai pui ca Lucianus Peregrinus sacrificase deja totul pe altarul literaturii: familie, prieteni, placeri si distractii. Asa ca nu mai încapea îndoiala, tânarul nostru debutant era decis sa-si verse pâna si ultima picatura de energie spre recunoasterea lui în propasirea literaturii române. Sa-l compatimim? Sa-1 admiram? Dumnezeu stie, timpul ne va da dezlegarea…

Scena 2 – Remember

Scenariul atacului din zori s-a repetat ani de-a rândul,
fara nici un rezultat. Între timp, dând ocol cetatii, Lucianus
Peregrinus a descoperit uluit ca de-a lungul zidului se cascau cîteva nise minuscule, largi numai cât sa introduci înauntru vreun manuscris. Deasupra niselor atârnau impozante firmele editurilor „Facla”, „Dacia „, „Scrisul Românesc”, „Junimea”,”Albatros”, „Eminescu”, „Ion Creanga” etc… Personajul nostru le-a luat pe toate la rând, introducând pe la fiecare câte-un manuscris. Dupa ce vârai manuscrisul în nisa urma desigur o lunga si chinuitoare asteptare, care era cea mai elocventa
expresie sau definitie a literaturii române din acei ani…
Descurajat de mutenia unora dintre edituri, cât si de refuzul franc al altora, Lucianus Peregrinus a cautat chiar si usa din spate, dar din nefericire literatura româna n-avea decât o singura usa, mai precis o veritabila Poarta. Atunci si-a dat seama ca n-are rost sa mai dea târcoale zidului si editurilor cu pricina, si a preferat sa-si concentreze din nou atentia asupra Portii. A observat încântat ca si Poarta era prevazuta cu o nisa de preluare a manuscriselor, deasupra careia atârna o firma care-ti taia rasuflarea: „Cartea Româneasca” – Editura Uniunii Scriitorilor!
În sfârsit, într-una din dimineti, dupa ani lungi de asteptare, nisa editurii „Cartea Româneasca” s-a deschis
pentru o fractiune de secunda, cît sa mai înghita un manuscris. Dar când si-a introdus manuscrisul în nisa Lucianus Peregrinus a simtit ca i se strânge inima: era ultimul si cel mai recent manuscris, dincolo de care n-ar mai fi reusit sa scrie nimic, fiind complet secatuit. Literatura îl devorase ca un puhoi lacom de termite, ce te lasa cu ciolanele descarnate.Prin urmare nu-i de mirare ca prozatorul nostru ajunsese deja ca un schelet, numai bun sa sperie ciorile. Dar înainte de asta daduse afara din el tot ce avusese mai bun, umpluse mii de coli cu ceea ce credea el ca, într-o buna zi, poate schimba mersul lumii … Si din nou a urmat o lunga si chinuitoare asteptare.

Scena 3 – Amintiri de pe front

Anii treceau si Lucianus Peregrinus a îmbatrânit lînga Poarta. Acum ura Poarta din tot sufletul, o dusmanea din ce în ce mai mult, pentru ca ea îi înghitise deja o droaie de manuscrise, fara sa-l recompenseze în nici un fel.
Erau dimineti în care prozatorul îsi revarsa naduful cu înjuraturi, bombaneli si picioare izbite cu sete în lemnul tare al Portii. Ajunsese la capatul rabdarii, dupa ce încercase absolut toate mijloacele, de la a o bate cu pietre si pâna a-i da foc sau a o implora „Sesam, deschide-te!” Si iata o prima certitudine: pentru Lucianus Peregrinus, aproape o viata întreaga Poarta a ramas închisa. Dezolant, descurajant. ilogic, irational. Nesansa, ghinion, destin potrivnic.
Cu cât o ura mai mult, cu atât Poarta parea mai impenetrabila, mai inaccesibila, asa ca în pragul batrânetii bietul nostru prozator a hotarât ca-i mai întelept sa-si schimbe tactica: a început sa ignore Poarta, s-o dispretuiasca. Din clipa aceea Lucianus Peregrinus si-a petrecut restul zilelor în acelasi desert, dor întors cu spatele la Poarta, pierdut în momente lungi si sfâsietoare de contemplare a apusurilor sau a rasariturilor, a hoinarilor care rataceau descumpaniti printre nisipuri. Cu toate acestea noua lui strategie a esuat în mai putin de-un an de zile. Poarta emana un invizibil si deosebit de puternic flux magnetic (sa fi fost promisiunea gloriei?), care-si atragea din nou victima în aceeasi confruntare muta, chinuitoare, derulata ani de-a rândul, sub spectrul celor doua entitati puse fata-n fata: Omul subjugat de-o Poarta…

Scena 4 • Dragostea întotdeauna învinge

Cum se întâmpla si-n iubire, sufletele slabe ajung sa se îndragosteasca tocmai de fiinta care le subjuga cel mai
mult, care le chinuie si le domina, asa ca nu-i de mirare ce s-a întâmplat în continuare cu prozatorul Lucianus Peregrinus. Realizând ca si-a irosit viata în zadar, fiind victima unei iluzii, începu sa iubeasca sincer blestemata aceea de Poarta, uitînd ca ea îi fusese pricina tuturor nenorocirilor. În fond si la urma-urmei, afurisita de Poarta se identificase cu singurul lui sens al existentei, chiar si vesnic încuiata, ferecata parca de cele sapte lacate mitologice… Astfel încât noua dragoste pentru Poarta i-a aparut personajului nostru inventator de personaje drept singura solutie rationala pentru a nu admite ca-si irosise viata în zadar…
Într-o buna dimineata, îmbatrânit de-a binelea, Lucianus Peregrinus s-a prabusit vlaguit lânga Poarta. Era incapabil sa mai bata în lemnul ei, sa-si mai revendice impetuos dreptul de a intra în cetate. De data asta abia ce-a mai atins lemnul Portii, cu o mângâiere diafana, destinata parca femeii care ti-a distrus viata. Semana a mângâiere de adio, caci prozatorul îsi presimtea, deja, moartea…
Câteva secunde mai târziu Poarta s-a naruit, gramada la pamânt, permitând intrarea în cetate. Dupa asteptarea de-o viata, Lucianus Peregrinus si-a vazut visul cu ochii, si s-a tîrît cu ultimele puteri în rotundul dintre ziduri. Acolo a descoperit ca scos din minti doar o cetate goala pe dinauntru, nisip si numai nisip, împrejmuit de rotundul zidurilor…

Scena 5 – Spre o noua Poarta?

– Dupa cum vezi Aici nu-i Nimic! s-a facut auzita o voce blânda din transcendenta. Daca-ti mai ramâne timp, încearca sa strabati din nou desertul, si încumeta-te sa bati în Poarta Literaturii Universale… Poate acolo vei gasi cu adevarat ceva…

Scene 6 – Bobul de nisip

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*