Plastilinǎ cu suflu

01.02.11 by

„Odatǎ am ştiut sǎ zbor, odatǎ

Dovadǎ n-am dar îmi aduc aminte”[0]

Domnul Paul stǎ comod într-un scaun de rǎchitǎ la a treia terasǎ dintre cele înşirate pe Corso. Paharul de bere, înalt, e aburit. Umbrela  mesei parcǎ a tǎiat cu un cuţit subţire din calupul vipiei. Aerul are deja materialitate. Şi arde.

Uite cǎ la asta nu s-a gândit. Sǎ fie chiar aerul. Bine, nu chiar de pe tot globul, nici mǎcar din întreaga urbe, care nici micǎ nu-i putem zice din moment ce e capitalǎ de judeţ. Dar un metru cub de aer ar fi putut fi domnul Paul. Atât cât sǎ învǎluie un trecǎtor. Sau o trecǎtoare.  S-o însoţeascǎ mai ceva ca o gardǎ de corp. Din dreptul hotelului fanat şi pânǎ la magazinul cu preţ unic. Atât. De-acolo sǎ îmbrace pe altcinvea. Care se grǎbeşte spre tramvai. Hm! În staţie ar trebui sǎ se opreascǎ. Înǎuntru s-ar împunge cu alţi metri cubi ca de-alde el şi nu e prea sigur de ceea ce zic legile fizicii în cazul ǎsta. Cum de i-a venit aceastǎ ciudatǎ idee domnului Paul? Pǎi de-o sǎptǎmânǎ se tot frǎmântǎ sǎ dea un rǎspuns corespunzǎtor domnişoarei Narcisa. Care domnişoarǎ, cum stǎtea ea aşa tot pe-un scaun de rǎchitǎ, i-a pus o întrebare. Tam-nesam, cum îi stǎ în fire. Hlizindu-se. Bâţâind ca un pendul dintr-un picior rǎtǎcit într-un bocanc.

Iar domnul Paul nu putea sǎ-şi refuze mica lui vanitate de a împǎrtǎşi cui stǎ sǎ-l asculte, o seamǎ de considerente de viaţǎ. Trǎitǎ, auzitǎ sau, mai ştii, încǎ în stare de proiect.

Hm, cum adicǎ? Dacǎ s-a gândit vreodatǎ sǎ fie altceva decât om? Ce nǎstruşnicii mai trec prin mintea zglobie a domnişoarei Narcisa!

Prima lui reacţie a fost sǎ fredoneze un cântec de la cei 20 de ani ai lui:

„De-ai fi tu salcie la mal/ M-aş face râu la umbra ta”.[1]

Mǎcar de-ar fi aplecate îndeajuns ramurile salciei, atât cât sǎ atingǎ apa cu vârful unei frunze. Nervuri întinse la maxim. Asta-i! Domnul Paul se gândeşte neapǎrat la o atingere. Un punct. De sprijin pentru sentimentul capabil sǎ rǎstoarne lumea. Pânǎ acolo, ochii sǎi zidesc într-o zi ce se surpǎ într-o clipǎ, un încǎpǎţânat cap de pod.

Doamna Gheorghiu ştie. Doamna Gheorghiu, egalǎ cu sine, se teme de ceea ce-i poate aduce un pod. De aici distanţa dintre ei, scrupulos pǎstratǎ indiferent de geografia locului sau timpului.

Citise el de mult, într-un almanah, o poveste japonezǎ. Cu un îndrǎgostit ce-a croit un fotoliu pentru aceea pe care o iubea. Unul în care sǎ se poatǎ ascunde, modelându-şi poziţia ca şi cum, contopit cu fotoliul, ar ţine-o în braţe. Ca şi cum… Ei şi? Cât te poate îmbǎta parfumul încât sǎ ignori cǎ nu ţie îţi este hǎrǎzit? Cum te poate bucura sǎ furi o amǎgire? Nu mai bine s-ar fi îndrǎgostit, ca fotoliu serios ce este, de perna fantezie ce-şi face veacul şi îşi are rostul numai cu el?  De-ar fi o piatrǎ ar trǎi veşnic. Ar vedea istoria de la un cap la altul. Ei şi? N-ar putea-o povesti decât celor puţini care ştiu graiul pietrelor. Bine, dar ce e cu vanitatea asta de a avea audienţǎ şi glorie? Mai degrabǎ s-ar bucura cǎ nu-l doare. Cǎ, oricum, se sparge greu. Mda, n-ar mai avea libertatea de mişcare.

Alb. Discret. Doar soare. Cireaşa rǎscoaptǎ ce cade din pom.

Şi domnul Paul îşi stoarce mintea ce-ar mai putea fi. Categoric nu are atâta imaginaţie încât sǎ desluşeascǎ savoarea zilei celor fǎrǎ de suflet. Cât despre o viaţǎ de câine, hm, mare lucru, ce sǎ zici! Cǎ poţi fi vagabond, capsat pe-o ureche, gonit şi miluit totodatǎ, înrǎit şi îndemnat de condiţii la agresivitate. Nu toţi au norocul unui rǎsfǎţ. Trecerea dintr-o fiinţǎ în alta, dintr-o viaţǎ în alta, cu doua, cu patru sau cu nu ştiu câte picioare, ar fi, poate. amuzantǎ de-ai putea-o conştientiza.  Dar domnul Paul nu ştie sǎ fie altceva decât ceea ce este. Captiv poate, în propriu-i schelet. De fotoliu sau nu.

Nici mǎcar o concluzie mai de Doamneajutǎ nu e în stare de unul singur. O urmǎ numai a lui.

„… eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.

am iubit o superbă dacie crem pe care n-am văzut-o decât o dată…”[2]

[0] Adrian Popescu

[1] Puiu Maximilian

[2] Mircea Cǎrtǎrescu

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*