PETRU URSACHE – 80

01.05.11 by

La acest moment aniversar (s-a născut la 15 mai 1931, la Hărpăşeşti – Popeşti, jud. Iaşi), Petru Ursache se prezintă cu o operă bogată, alcătuită din studii de etnologie şi estetică, termeni pe care el i-a topit într-unul singur, etnoestetică, dar şi din studii despre scriitori (Mircea Eliade, Mihail Sadoveanu), din ediţii din opera unor scriitori(Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade), din opera unor folclorişti (Mihai Lupescu, Alexandru Vasiliu). Lista volumelor sale personale este considerabilă: „Şezătoareaîn contextul folcloristicii (1986), Prolegomene la o estetică a folcorului (1980), Eseuri etnologice (1986), Titu Maiorescu esteticianul (1987), Camera Sambô (1993, ed. a doua, 1999), Sadovenizând, sadovenizând (1994, ed. a doua, 2005), Etnoestetica (1988), Mic tratat de estetică teologică (1999, ed. a doua, 2009), Cazul Mărie sau Despre frumos în cultura orală (2001), Înamoraţi întru moarte. Eros Poesis cu Cezar Ivănescu (2004), Etnosofia (2006), Antropologia, o ştiinţă neocolonială (2006), Istorie, genocid, etnocid (2010).

Am scris de mai multe ori despre opera sa, în cele trei ediţii ale lexiconului meu, în Dicţionarul general al literaturii române (VII, 2009) şi în cartea mea, Miscellaneea ethnologica (2010, p. 279-280, 30-372). Ca să nu mă repet, examinez acum două cărţi ale sale, Mic tratat de estetică teologică (2009) şi Istorie, genocid, etnicid (2010).

În Prolegomene la o estetică a folclorului (1980), în care sunt examinate aspectele metodologice, disciplinele, modelele metodologice (sociologic, semiotic şi psihanalitic), opera folclorică, categoriile esteticii folclorice şi formele imaginarului – sunt prezente, în linii generale, direcţiile pe care avea să evolueze opera de etnolog a lui Petru Ursache. Nu era prefigurată acolo şi abordarea artei sacre a esteticii teologice, posibilă doar în libertate, după 1990, când profesorul a ţinut, la secţiile mixte (Teologie-Litere), la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” – Iaşi, un curs de estetică teologică, sperând ca aceasta „să fie considerată disciplină «de graniţă» şi, totodată, de sine stătătoare”, Curs care anunţa volumul Mic tratat de estetică teologică (Editura Junimea, 1999; ediţia a doua, Eikon, 2009). Pregătirea pentru elaborarea  acestei cărţi n-a fost intempestivă, ci concomitentă cu elaborarea altei cărţi, Etnoestetica (1998), apărută, cum se vede, doar cu un an înaintea Micului tratat de estetică teologică.

Autorul, care se dovedise un remarcabil cunoscător al teoriei generale, preia din componentele acesteia elemente de gândire şi de strategie a cercetării, modul teandric de cunoaştere, supraconceptul adevărul de credinţă, cu corelatul său frumosul de credinţă, metoda de cercetare apofatică, conştient că estetica teologică regândeşte noţiuni ale teologiei generale şi altor ştiinţe. Filolog şi estetician, Petru Ursache transferă în cartea sa despre arte religioase, „informaţie dintr-o serie de materii pe care (le-a experimentat la catedră şi în scriere câteva decenii”). Cartea operează atât cu concepte ale teologiei, cât şi cu altele, pe care estetica teologică le-a regândit: adevăr, existenţă, artă, frumos, suferinţă, auz, văz. Abordarea esteticii teologice înseamnă pentru autor nu doar cunoaştere a artei sacre, ci şi luarea de atitudine critică împotriva atâtor esteticieni raţionalişti, pozitivişti, care au neglijat frumuseţea divină, speculaţia teologică. Se sprijină, în examinarea frumosului de credinţă pe Dionisie Pseudo-Areopagitul pe Fericitul Augustin, iar din secolul al XX-lea pe N. Berdiaev, Nichifor Crainic, Paul Evdokimov, Androutsos, Jacques Maritain, D. Stăniloae, prin care „estetica teologică poartă însemnele renaşterii sentimentului religios în vest şi est, după explozia scientismului post-renascentist favorizat de pragmatismul burghez, care i-a interzis omului viziunea cosmică a propriei fiinţe, limitându-l la o existenţă biologică sterilă, dependentă de mitul tehnicii şi al maşinii”. Cei amintiţi „au pus în evidenţă un întreg sistem de probleme specifice esteticii teologice: geneza artei, teoria frumosului, natura inspiraţiei şi a extazului, personalitatea artistului, a geniului şi a sfântului, caracteristicile artei în general şi ale artei religioase în special.”

Pe parcursul întregii lucrări se face, cu consecvenţă, distincţia între cele două tipuri de estetică, între arta religioasă, „care evoluează în direcţia revelată şi inspirată” şi arta laică, cu termenii ei specifici: geniu, artist, talent, artă, operă, termeni ai artei savante, raţionaliste. Se operează cu o distincţie, între Dumnezeu şi om existând „o dublă deosebire esenţială”, Creatorul fiind ziditor, Împărat Ceresc, Atotputernic, Atoateştiutor. Creatorul are grijă de toată creaţia, se afirmă „simultan în diversitate şi unitate”, este adevăr, frumuseţe, dreptate, bunătate. Spre deosebire de om, Dumnezeu „există în chip paradoxal şi în simultaneitate”. Iar spre deosebire de geniu, care este vizionar, prorocii sunt „clarvăzători, aflaţi sub stăpânirea inspiraţiei divine”. Pr baza textelor genezice, se defineşte lucrarea lui Dumnezeu, creaţie absolută, zidită cu spiritul, perfectă, spre deosebire de lucrarea omenească, izvorâtă „dintr-o cunoaştere fragmentară şi superficială, şi de aceea nu poate să-şi asigure eternitatea”. Operele omului de geniu „nu sunt identice cu opera absolută, nici comparabile ca valoare, reuşesc, însă, să îndeplinească, prin structură şi ideaţie, funcţia sanitarăde îmbunătăţire sufletească a acelora care le cercetează cu inima şi cu mintea”.

Categorii precum, frumosul, tragicul, sublimul, comicul, unele tratate încă în Prolegomene la o estetică a folclorului şi în Etnoestetica, sunt acum privite din unghiul ortodoxiei, al esteticii teologice, din perspectiva ortodoxiei creaţia fiind percepută prin simţuri specializate, apte a înţelege tainele creaţiei. Artistul sacru are un comportament „mistic şi ascentic” iar perceperea artei sacre presupune participarea „la misterul estetic al realităţii suprafireşti”. Frumosul, spre exemplu, văzut din perspectivă teologică, „înţeles şi ca «adevăr de credinţă» (D. Stăniloae), se situează, prin natura lui complexă divino-umană (Dionisie Pseudo-Areopagitul) pe un plan înalt metafizic, punând la grea încercare însăşi posibilitatea noastră de înţelegere. Ni se sugerează o realitate corelată şi unitivă, pe care o putem numi (şi denumi) frumos de credinţă.”

În cadrul examinării artei sacre, un capitol amplu este acela rezervat icoanei, în care sunt prezentate legendele sfinte despre ea, mişcările eretice care au declanşat războiul icoanelor, funcţionalismul ei sacru, diversificarea tipologică, simbolurile artistice, funcţiile lor decorative şi emblematice, funcţiile icoanei – de meditaţie, didactică, decorativă, estetică, liturgică, aceasta din urmă fiind cea mai însemnată pentru creştin. Autorul nu scapă prilejul, când scrie despre autohtonia icoanelor româneşti pe sticlă, că icoana, „a fost reacţia locală, ortodoxă, aconodulă; o formă practică de rezistenţă şi protest” împotriva agresiunii calvine. Remarcăm, totodată, că autorul, care declara că vine spre estetică teologică dinspre filologie şi estetică, aduce, adesea, o informaţie semnificativă dinspre istoria litarară, ca atunci când, în capitolul despre icoană citează romanul lui Mihail Sadoveanu, Creanga de aur, în care este evocată revenirea temporară la cultul icoanelor sub împărăteasa Irina, care a organizat cel de al VII-lea Sinod ecumenic pentru restaurarea cultului icoanelor (Niceea, 787).

Cartea pe care o comentăm n-a fost o apariţie fortuită, ea a fost pregătită de o serie de date bibliografice ale autorului, pe care a ţinut să le amintească, în urmă cu un deceniu într-un interviu, şi anume că au contat în scrierea cărţii ataşamentul său pentru Biserică, Biblia, pe care a ţinut-o adesea în mână, multe zile petrecute lângă mănăstirile nemţene. Noi adăugăm că o serie de ediţii pe care le-a îngrijit, unele în colaborare cu Magda Ursache, au tangenţe cu tematica Micului tratat de estetică teologică: Mihail Sadoveanu, Spre Emaus. Din Vieţile sfinţilor, cu o predoslovie de Arhim. B. Anania (1993), Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, prefaţă D. Stăniloae (1994), Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos (1996), Poezie creştină românească (1996).

Petru Ursache, etnologul şi antropologul a combătut adesea, în cărţile şi în publicistica sa, dispreţul pentru tradiţie, pentru valorile spirituale create de români. De asemenea, a denunţat slabul interes pentru suferinţele omului în timpul regimului totalitar, regim care încă n-a fost supus unui foarte necesar şi îndreptăţit proces al crimelor abominabile pe care le-a comis. Este o mai veche temă de reflecţie a sa lichidarea, în timpul amintitului regim, a elitei româneşti, torturarea, umilirea fiinţei umane, asasinarea a zeci şi zeci de oameni nevinovaţi. În cartea Înamoraţi întru moartea. Eros Poesis la Cezar Ivănescu (2004), scria în dialogul pe care l-a avut cu poetul: Nu se mai vorbeşte despre procesul comunismului. În toate ţările Estului, foste «democraţii populare» şi cu «faţă umană» au avut loc drastice puneri la punct în această privinţă; nu chiar «arderi de tot», cum s-ar fi cuvenit. Gabriel Liiceanu lansa, la vremea potrivită, un «apel către lichele». Nu a fost ascultat. Se vede că răul nu se mutase din loc astfel, la noi, ca la nimeni: guvernanţii, aceiaşi, au amânat, au tot amânat, în speranţa că se va aşterne blânda uitare. Se înşeală. Uitarea dorită de «o anume parte» nu vine în asemenea situaţie; din contră, rănile se deschid tot mai mult şi acuzator. Întrebare ar fi: scriitorii nu pot redeschide procesul comunismului cu mijloacele lor specifice şi cu îndrăzneala care le-a mai rămas?” Întrebarea n-a rămas, pentru cel care a formulat-o, fără răspuns, mărturie stând cartea sa, Istorie, genocid, etnocid (Conta, Piatra Neamţ, 2010). Într-un prim capitol al ei, Au ucis, au ucis, au ucis!, pledează pentru descoperirea şi folosirea adevărului istoric, a documuntelor nefalsificate, a jurnalelor de închisoare ale lui Dumitru Bacu, Grigore Caraza, Paul Goma, Grigore Dumitrescu, Nicolae Mărgineanu, Ioan Ianolide, Justin Pârvu, Nistor Chiorean, N. Steinhardt, Marcel Petrişor, Oana Orlea, Florin Constantin Pavlovici, Mihail Buracu, în fine a documentelor publicate de Gh. Buzatu şi Fl. Dobrinescu. Pe baza acestora, evocă numeroasele crime din primul deceniu postbelic, procesele sumare, trucate, în urma cărora au fost azvârliţi, fără temei juridic, în puşcăriile comuniste, corifeii partidelor istorice, aşa-zişii criminali de război, scriitori, ziarişti, străluciţi oameni de cultură, funcţionari superiori, conducători de armată, oameni ai Bisericii, toţi socotiţi a fi duşmani ai poporului.

Autorul cărţii aminteşte nu doar imensele suferinţe din închisorile comuniste, ci subliniază cu fermitate că acestea nu i-au îndoit pe oameni, că a existat o fermă manifestare de eroism.” Eroismul este – scrie Petru Ursache – ca o dezlănţuire după îndelungă suferinţă şi aşteptare, omul purtându-l pretutindeni, dar cu neştiută înzestrare şi perfectă cunoaştere de sine; se afirmă spontan, imprevizibil, fie în celulă, cum s-a întâmplat adesea, fie pe întinsul spaţiu al socio-umanului, sub presiunea evenimentelor de mare solicitudine. Sfântului îi este dat să fiinţeze, mereu, pe trepte suitoare, ca să reverse în jurul său lumina cea adevărată, anunţând semne benefice până la distanţe tot mai mari. El este chemare şi promisiune, predestinate să conducă la împlinire. Cine crede, îl urmează. Eroul este numai zbucium. Salvarea îi vine din partea lui de sfinţenie, cu care este înzestrat prin fire, ajutându-l să se întărească în ideal, în credinţă şi în puterea de dăruire pentru cei neajutoraţi. Pe această cale, sfântul, eroul şi geniul se întâlnesc în lucrarea comună pentru înălţarea în umanitate, sub jugul fericit al lui Hristos. Martirajul îl însoţeşte oricând. Deci: sfinţenie, eroism, martiraj.” Pentru exemplificarea eroismului în închisorile comuniste Petru Ursache a ales o tripletă de aur: părintele Gheorghe Calciu, Paul Goma şi Grigore Caraza, o figură impunătoare de „răzvrătit de o viaţă, fără odihnă”. A fost răpit „în stil medieval şi tătăresc de la coasă”, din comuna sa nemţeană Piatra Teiului, când nu împlinise douăzeci de ani, şi azvârlit în închisoare la Aiud, Văcăreşti, Jilava, Târgu Ocna, Răchitoasa (Bărăgan), Piatra Neamţ şi Aiud. A îndurat suferinţe atroce: „După 12 ore «la Neagra», în ger de -40,5 grade şi complet dezbrăcat, s-a îmbolnăvit grav şi a trebuit să fie transportat la sanatoriul de tuberculoşi pentru deţinuţi politici, din Târgu Ocna. De pe urma foamei s-a ales, ca mulţi alţii, cu edemul caşexie. Aceasta făcea revagii, schimonosea omul, şi fizic, şi psihic.” A rezistat regimului de exterminare datorită fondului psihic robust, datorită credinţei sale nezdruncinate, datorită poeziei care circula în închisori, scrisă de Nichifor Crainic, Radu Gyr, V. Voiculescu, Pan M. Vizirescu, Aron Cotruş, Ştefan Baciu şi Vintilă Horia. A avut tăria de a refuza, în anii ’63-’64, să fie reeducat, ceea ce i-a adus pedeapsa „să execute 65 de zile de izolare completă, în celulă-grotă; alternau cu perioade de «zarcă », ambele forme de puniţie la fel de grele”. În jurnalul pe care l-a publicat a consemnat, între altele, că la închisoarea din Aiud, între anii 1949 şi 1950, „au murit de foame 625 de inşi, care au fost duşi la Râpa Robilor.”

Grigore Caraza, şi alţii ca el, au rămas demni în timpul reeducării prin tortură, în timpul umilirii şi insultelor proferate de torţionari siniştri, care aveau scopul de a-i transforma pe deţinuţi în monştri, torţionari care nu se dădeau în lături de la cela mai odiase practici de dezumanizare, de exterminare, de transformare a deţinuţilor într-o masă amorfă. Torţionari isterici de talia lui Maromet, evocat de Grigore Caraza, a lui Livescu de la Lăteşti, evocat de Paul Goma, a coloneilor Dulgheru, Sepeanu, Zeller, adjuncţi criminali ai lui Alexandru Nicolski (Boris Grinberg), agent K.G.B. în România, ca Goiciu, directorul de la Gherla, cumnat cu Gh. Gheorghiu-Dej, „un monstru în cel mai cumplit şi devastator înţeles al Termenului”, care „ura patologic orice înfăţişare omenească”, practicant al torturii „directe, rapide”.

Prin credinţă, prin invocarea Crucii, prin prezenţa în preajma lor a lui Iisus Hristos, prezenţă „providenţială şi întăritoare”, Valeriu Gafencu („sfântul închisorilor”), Daniil Sandu Tudor, Iustin Pârvu, Benedict Ghiuş, Iuliu Hossu, Gherasim Iscu, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Dumitru Bejan, N. Steinhardt, Iosif Trifa, Dumitru Stăniloae, Mihai Lungeanu, Teodor M. Popescu ş.a. i-au înfruntat pe procurori, directori de închisori, gardieni şi bătăuşi, şi-au relevat „vocaţia lor de eroism şi sfinţenie”.

Petru Ursache a fost interesat în cercetarea atâtor jurnale de închisoare cu deosebire de valoarea lor documentară, însă uneori le-a şi comparat, pentru a vedea, spre exemplu, cum apare portretul torţionarului Goiciu la Octavian Voinea şi Paul Goma. De asemenea, confruntă mărturiile despre „fenomenul Piteşti” depuse de Grigore Dumitrescu, Ioan Ianolide, Octavian Voinea şi Mihai Buracu, şi nu constată deosebiri de fond, ci „anume diferenţe stilistice în maniera relatării”, darul portretistic al unora.

În încheierea consideraţiilor noastre prilejuite de momentul aniversar al colegului Petru Ursache, observăm că el a emis opinii esenţiale despre etosul şi estetica artei populare orale, că se situează între cei, nu prea mulţi, care au îndreptat cercetarea spre descoperirea caratelor de frumuseţe ale artei, anonime.

Operei sale i se vor adăuga alte cărţi, două dintre ele se află scrise în momentul când aşternem aceste rânduri: una despre Mioriţa, cealaltă despre scriitorul nedreptăţit Paul Goma.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*