03.07.11 by

Îmi dorisem de multă vreme să fac un drum – un raid-anchetă – prin dispensarele de prin satele dobrogene de pe malul drept al Dunării… Eram la Brăila, la începutul lunii septembrie, 2010, la un congres, urma să mă întorc în Bucureşti (precizarea e necesară, stările de fapt se mai pot schimba cu trecere timpului!). Am căutat un şofer dispus, la un preţ convenabil, să facă un asemenea traseu…

Fiind duminică, nu mă aşteptam să găsesc medici de familie prin sate. În mare parte, cu două excepţii, previziunile s-au adeverit. Unii (la cabinete din sate ale judeţului Constanţa) nici măcar nu-şi afişaseră numele sau un număr de telefon pe avizierele dispensarelor… Nu ştiau nici localnicii cum îi cheamă… Am găsit şi doi medici la cabinet; unul îşi pregătea raportările către C.A.S. Tulcea, un al doilea, la Topalu, judeţul Constanţa, locuia chiar în dispensar, iar acesta fusese modernizat recent cu sprijinul primăriei… Altfel, aşezări sărace (mai rău decât în Delta Dunării), oameni desculţi, îmbrăcaţi sărăcăcios, unele sate fără nici o sursă de apă (în afară de apa din Dunăre!), populaţie îmbătrânită – ca mai peste tot în ţară. Am făcut fotografii, scurte interviuri cu localnicii… Crezusem că a fost o zi pierdută. Ca să descopăr apoi, în timp ce redactam reportajul de faţă, că peripeţiile mele ascundeau un adevăr mai adânc, pe care altfel cu greu l-aş fi găbuit.

Ziua bună nu se cunoaşte întotdeauna de dimineaţă

Aşa cum convenisem, duminică dimineaţa, la opt fără zece minute, a parcat maşina în faţa hotelului unde fusesem cazat. M-a ajutat să cobor bagajele, a fost grijuliu şi cu geanta de umăr, unde, presupunea el, aş avea laptopul şi mi-a propus să o aşez pe bancheta din spate, fixată în aşa fel încât să nu se răstoarne. Gestul lui m-a bucurat, făcându-mă să cred că alegerea pe care o făcusem era bună. Cu o cruce mare, însoţită de un Doamne ajută! a demarat. Ca să-i fac o plăcere, l-am rugat să treacă şi pe la o covrigărie ştiută de el „unde – îmi spusese cu două zile mai înainte – se fac cei mai buni covrigi din toată Brăila”. Şi-apoi, instalat în dreapta lui şi cu aparatul de fotografiat la îndemână, am pornit la drum. „Sper că pe unde vreţi să vă opriţi, pe la dispensare, nu o să staţi prea mult, îmi spune el, prudent. Aş vrea să mă întorc din Bucureşti pe lumină, dacă se întunecă e mai greu.” „Prea mult nu o să stau. Doar aşa cât să schimb câteva cuvinte cu medicii sau cu asistentele care le ţin locul. E duminică şi nu cred să găsesc prea mulţi doctori la dispensar…” Când a auzit că este vorba de interviuri cu medici, s-a luminat la faţă… „Dacă-i aşa, e bine… La cât de amărâte sunt satele astea izolate, n-o să găsiţi pe nimeni…”

Controversele au apărut încă de la început

– De ce vreţi să trecem pe la Galaţi? E mai aproape dacă trecem cu bacul la Brăila… În fine, a pornit spre Galaţi, pe unde-l rugasem, prin Baldovineşti; undeva lângă podul de la Siret este şi un fost azil pentru bolnavi psihic şi doream măcar să-l văd de la distanţă ca să ştiu dacă voi face sau nu cu un alt prilej o documentare acolo… Am traversat, am mers pe drumul spre Tulcea până în localitatea Gărvan şi de acolo la dreapta, către Măcin… De la Măcin, am mers tot spre Tulcea până la Cerna, de unde urma să facem dreapta către Peceneaga, localitate de pe malul Dunării. Deja dispoziţia mea se schimbase; înţelesesem că întreg drumul – deşi plătit – va fi o luptă: se va împotrivi să intrăm pe drumurile laterale – mă aşteptam să fie cu gropi, se va împotrivi să facem opriri… Din mers, am început să gândesc o altă tactică: voi ceda unele puncte ţintă ca să pot câştiga altele… Când se pornea să înjure gropile, românii, sărăcia căutam să-l las în pace ori încercam să-l întorc asupra unor amintiri din peripeţiile lui pe ocean… Deşi văzuse în viaţa lui atâtea – lucrase vreme de 17 ani ca timonier pe un vas transportor oceanic, părea să nu fi reţinut decât puţine lucruri… Mai păstrasem o brumă de entuziasm, dar şi aceea s-a topit curând: de la Cerna, am făcut la dreapta spre comuna Peceneaga, aflată chiar lângă Dunărea Veche. Drumul judeţean, asfaltat în cealaltă epocă, arăta de parcă ar fi fost bombardat.

– Ia uitaţi-vă, începe şoferul. Dumnezeii şi Paştele lor. Dacă rămâneam în Canada sau în Statele Unite, când am avut ocazia, scăpam; îmi trăiam şi eu viaţa omeneşte. Hoţi, puturoşi… Nu ne mai vindecăm. Au de toate şi le lasă să se părăginească. N-au fost în stare nici să toarne nişte bitum. Pe unde să mai ocolesc să nu-mi stric maşina?! Dacă nimeresc într-o groapă aici rămân. Nu cred să vă mai faceţi dv scopul de astăzi.

Privesc către spărturile ce se înşirau, imprevizibil, în faţa maşinii, şi nu mai spun nimic. În fine, înţelesesem şi eu, că tocmai în asta era „buba”: un anume scop, mărturisit de altfel, aveam eu şi un alt scop, tot mărturisit, avea el. Dorea să ajungă la Bucureşti cât mai repede şi să se poată întoarce către Brăila pe zi. Ar fi fost tare mulţumit dacă l-aş fi lăsat pe el să aleagă drumul şi să meargă doar pe autostradă sau măcar pe şoşele modernizate… Pe urmă, avea să-mi spună mai târziu, pe traseu, nu înţelesese despre ce localitate Ostrov este vorba. Căci este un sat Ostrov în judeţul Tulcea, între Peceneaga şi Gârliciu şi un altul, în judeţul Constanţa, la graniţa cu Bulgaria… Îi spusesem şi că se află chiar la frontieră şi că acolo vom trece cu bacul, dar se pare că numele satului Ostrov – cel pe care-l ştia, i s-a întipărit în memorie acoperind celelalte informaţii. De fapt, auzise doar ce dorea să audă… Ştia că e drumul prost până la Ostrov, dar în mintea lui, ceva mai încolo, prin Dăeni şi Gârliciu, ajungeam la Hârşova, de unde, credea el, o să trecem Dunărea şi astfel ajungeam repede la Bucureşti…

Mai sunt şi oameni cu suflet…

Prima oprire, mai întâi ca să schimb câteva cuvinte cu locuitorii satului, mi-a dat totuşi ceva speranţe. Exista un dispensar, ce-i întrebaţi ştiau şi numele dnei doctor, chiar dacă „duminica merge, ca omul, la ea acasă, o fi având bărbat, copii“…

De câte ori avuseseră un necaz, ambulanţa venise la timp pentru că undeva, acolo, la Tulcea, există la Serviciul de Ambulanţă un director cu suflet mare, doctorul Dumitru Vâlcu, care îi ajută pe toţi… „M-a ajutat şi să găsesc un doctor la Spitalul Judeţean, ţine să-mi spună un localnic în vârstă… S-a urcat în ambulanţă şi n-a plecat de lângă mine până când cei de la Judeţean nu mi-au făcut toate analizele… Nici tata, Dumnezeu să-l hodinească, nu s-a purtat aşa cu mine…“

„După vorbă, nu sunteţi dobrogean“, îi zic. „M-aţi citit. Sunt de la Poiana Sibiului… Am venit cu oile şi mi-am găsit muiere faină aici. M-a găzduit într-o iarnă, şi-am rămas toată viaţa… Am prins rădăcini lângă Dunărea veche…“ Cum dispensarul era închis, n-am mai căutat-o pe „dna asistentă“; îmi vorbiseră despre ea sătenii. Am urcat pe o ulicioară să arunc o privire în biserica satului… Era aproape, la nici două sute de metri… Nimerisem în timpul liturghiei… 50 – 60 de bătrâne, îngenuncheate, lumânări aprinse şi miros de tămâie, câţiva bărbaţi, nu mai mulţi decât degetele de la o mână, aflaţi în strană… Fac câteva poze pentru aducere aminte şi ies apoi pe aleea din faţa bisericii…

Plecăm mai departe. Până la Hârşova sunt 47 de km. Din fericire, drumul, re-asfaltat de curând, este bun şi rareori întâlnim câte o căruţă sau o bicicletă…

Relieful uşor vălurit mă face să visez… În dreapta, când departe, când aproape, Dunărea veche, mai mult ascunsă de plopii şi sălciile din luncă, arătându-şi pe alocuri luciul argintiu şi odihnitor al apei… Orice drum în necunoscut este însoţit de promisiunea unui nou început. Şi dacă locul în care am ajuns nu mă atrage în chip deosebit, pot pleca mai departe… Dincolo, în satul sau în cătunul următor, poate voi găsi ceea ce îmi doresc. O casă oarecare mă face să mă gândesc cum aş amenaja-o dacă ar fi să locuiesc în ea, un pâlc de salcâmi la subsuoara unui deal mă îmbie să-mi imaginez o locuinţă simplă şi caut din priviri locul vreunei poteci, abia schiţată printre butucii de viţă-de-vie sălbăticită, vreun pomişor ori un arbust…

„De ce o căutaţi pe dna doctor, a făcut ceva?!”

Următorul popas va fi la Ostrov. Medicul de familie – dna Maria Cristina Pocora – este prezentă doar cu numele pe un afiş pus pe dispensar; unii zic c-ar locui în preajmă la o gazdă, alţii că ar fi plecată la Constanţa. Dispensarul este însă mut ca o lebădă. Un alt afiş, decolorat de razele soarelui, ne spune, sec: „(…) în zilele de sâmbătă, duminică şi în afara orelor de program, apelaţi la serviciul de urgenţă la nr 112, serviciu gratuit în orice reţea…”

Aşezarea este frumoasă, străzile au denumiri scrise citeţ, vizibil… dispensarul, rămas după cum arată, moştenire din celălalt regim, se află pe strada Dr Eugen Dumitrescu! Alături de cabinetul medicului de familie, în aceeaşi clădire, farmacia Pro-farm, punctul de lucru Ostrov, are un program identic celui afişat de dna doctor. Şi bine că e măcar o farmacie.

Oamenii locului, cei intervievaţi, sunt suspicioşi.

„De ce o căutaţi pe dna doctor, a făcut ceva?!” „Aţi avut probleme de sănătate? “ „Cine nu are?“ „Şi unde aţi mers?“ „M-a dus feciorul la spital, la Constanţa…“

Case adunate una într-alta, sărace, îmbrăcăminte ponosită, încălţări ca vai de lume… Câteva întrebări scurte şi răspunsuri, cele mai multe prudente, mă vor ajuta să-mi conturez o imagine. „Cum staţi cu sănătatea?!“ am întrebat un căruţaş, cu un aer de filosof. „Ca şi Dunărea, domnule. Tot la vale…“

Mai rău o duce preotul

– Am pierdut jumătate de zi, ocolind prin Galaţi, mă bombăne şoferul după ce plecăm iar… Mai bine treceam cu bacul la Smârdan, şi câştigam două ore de mers…

– Aşa este, dar nu mai aflam nimic despre cum pot fi scoşi de aici bolnavii în cazul unor urgenţe. Unii vor merge la Tulcea, alţii poate doresc să ajungă la Brăila sau la Galaţi, sunt ceva mai aproape… Pe drumurile de legătură, cel puţin din Ostrov, e mai dificil de ieşit către Constanţa…

– Şi ce puteţi vedea, dacă doctorii nu sunt aici?

– Oamenii; cum sunt îmbrăcaţi, ce ştiu, ce s-a întâmplat cu ei când au avut un necaz… O bolnavă cu un cancer – cea întâlnită mai devreme – nu şi-a mai primit leacurile de câteva luni, un altul are noroc cu băiatul, care e plecat pe mare şi-i aduce pastile şi pentru el şi pentru toţi vecinii de pe uliţă…

– Vai de cozonacul lor!… Dacă nu-l cunoşti pe doctor şi nu-i deschizi uşa de la cabinet cu piciorul (cu gâsca într-o mână şi cu dimigeana în cealaltă!) mori cu zile.

– Tocmai îl întrebasem pe uncheşul: „Şi ce duceţi la doctor?! Gâşte?…“ „De unde, domnule?!, mi-a răspuns. Gâştele «le pescuiesc» r(r)omii, cu grăunţe puse în undiţă… Mai ducem ouă, câte un peşte, poate o pulpă de porc de Crăciun… „Nu se ştie niciodată când avem nevoie de ajutor…“ După spusele lui, mai rău ar duce-o preotul, de el au nevoie doar cât să le citească la cimitir…

M-am legat, cred, de oameni, de loc…

În Dăieni, după indicaţiile sătenilor, intrăm într-un sfârşit pe strada pe care ar fi trebuit să fie şi cabinetul medical. După aproape un kilometru, îl rog pe şofer să oprească şi întreb un localnic: „Ştiţi unde e dispensarul?“ „Puţin mai sus, după trecerea de pietoni…“ Uşor surprins, încă un sat cu străzi şi denumiri ca la oraş şi cu locuri marcate de trecere, caut din priviri obişnuitele clădiri destinate dispensarelor.

– Ia uitaţi-vă, zice şoferul, au şi „Disney Land“.

Pe stânga noastră, cum urcam, un loc de joacă, dotat cu leagăne şi bănci, pustiu însă la acea oră a zilei. Mai departe, în dreptul unui indicator „H”, oprim. Intru în curtea părăginită a unui complex de clădiri asemănătoare sediilor fostelor IAS-uri de pe vremuri. Nu departe era şi dispensarul. În timp ce pozam un panou cu numele medicului de familie, dna dr Luminiţa Canache, aud din interior voci. Bat şi, după ceva insistenţe, îmi deschide o femeie între două vârste, în halat alb.

„Aţi venit la pescuit şi aveţi necazuri?!” „Se poate spune şi aşa: căutam medici de familie… Până la Dăieni, n-am întâlnit nici unul…” „Păi, e duminică, sunt şi medicii oameni: au copii, părinţi de îngrijit, familie…” „Şi dv cum de sunteţi la dispensar?” „Venisem să termin câteva situaţii, trebuie să le trimit de urgenţă la Casă…”

Discuţia ce a urmat avea să dezvăluie un medic cu simţul datoriei. Şi câte nu sunt de făcut într-o comună izolată.

„(…) Să nu credeţi că e numai meritul meu. M-au sprijinit şi cei de la judeţ, nu s-a întâmplat odată să chem o ambulanţă şi să nu vină, fie de la Măcin, fie chiar de la Tulcea pentru urgenţe deosebite.” „Cum de aţi rămas aici, dnă dr?” am întrebat către sfârşitul acelui interviu ad-hoc. „M-am legat, cred, de oameni, de loc… Nu ştiu…“

De fapt, aveam undeva şi răspunsul. Reascultând înregistrarea, dna dr îmi povestise despre părinţi şi despre socri şi despre educaţia riguroasă din familie. Fuseseră învăţaţi de mici să lupte cu greutăţile, să-i ajute pe cei aflaţi în necaz. Şi-apoi, localnicii înţeleseseră că au nevoie de medic, iar, cei de la SAJ Tulcea, la fel, îi oferiseră tot sprijinul. Cu o asemenea platformă, un doctor nu-şi va abandona bolnavii ca să ajungă într-un loc unde îi este lui mai bine…

Doctorul, el ce mai are grijă de noi

Cea mai bizară situaţie am întâlnit-o la Capidava, un cătun ce aparţine de comuna Topalu, aşezat lângă ruinele cetăţii Capidava, fortificaţie străveche, de înainte de Hristos, şi port renumit – pe atunci! Astăzi?! Trăitori precum în preistorie, case, cele mai multe, de chirpici… Şi alături, la nici zece metri, împărăţia apelor şi raiul din Balta Ialomiţei. Şi pescarii: din Constanţa, din Bucureşti…

„Closet?“ “Colo, pe câmp, după schini…“ “Apă?“ „În butoaie; o luăm din Dunăre, e curată…“ „Lemne de foc?“ „Vin pe Dunăre la vale, le pescuim şi le punem la uscat…“ „Peşte?“ „Ce mai prinde soţul: o mârliţă, două, un crap; să fie acolo, să le umplem burţile la ăştia micii…“

„Pe vremuri, Capidava a fost port, cetate vestită…” „Mai sunt colo, mai jos, nişte chetre… Au mai venit şi nişte arheologi. Da’, ce ştim noi?!… Trec pe lângă ea cu căruţele, cei care au; merg să ia apă din Dunăre…” „Am auzit că vor aduce apă, va fi canalizare…” „Au interese. Tot vin să ne întrebe de nu vindem pământul, da’ îl vor pe nimic… Vin cei cu bani, se uită, întreabă… Unii ar fi cumpărat deja teren, case… Dacă s-ar găsi cineva să ne ajute şi pe noi, aici ar fi un paradis…” „La doctor, când aveţi nevoie, unde mergeţi?” „La Topalu, la dl dr Dragoş Predescu. El ce mai are grijă de noi… I-au făcut şi dispensar fain, trei miliarde de lei a costat… O avere.”

“… Sat uitat la capăt de lume, cuibărit între dealuri“**

În fine, cu izbucniri şi momente de acalmie, negociind, renunţând la unele locuri de oprire, dar în aşa fel încât să nu ratez raidul-anchetă privind situaţia asistenţei medicale, către ora 17,00, ajunsesem la Ostrov/Silistra, la doar câţiva kilometri de trecerea cu bacul. Lăsăm în stânga satul Galiţa, apoi Bugeac şi lacul Bugeac, Esechioi şi Gârliţa, urmează tot pe stânga Almalău, în timp ce pe dreapta, către lunca Dunării, coboară, pe o pantă domoală, casele din Ostrov… Locurile mustesc de istorie. La câţiva kilometri în aval, într-o insulă, s-a înălţat odinioară, la sfârşitul secolului X, pe temelia unor cetăţi ale dacilor, oraşul-cetate de la Păcuiul lui Soare. Zidită de bizantini, cetatea a fost lăsată pradă viiturilor şi …viniturilor. Nu departe, se află şi cetatea şi mănăstirea Dervent, loc de pelerinaj pentru credincioşii ortodocşi. Te şi miri – vizitând asemenea locuri – de naivitatea şi lipsa de informare a aşa-zişilor oameni de afaceri, care s-au înghesuit cu miile să-şi tragă vile la Mogoşoaia, Periş, Snagov şi Cernica în preajma Bucureştiului… Pe când aici, practic la o aruncătură de băţ de Capitală, dăinuie un adevărat paradis cu trăitori ce nu cunosc, încă, invazia pestriţă a căpşunarilor cu bani şi a cerşetorilor reîntorşi de voie, de nevoie din bătrâna Europă… Amatorii de viaţă în natură nici măcar nu bănuiesc ce frumuseţi aşteaptă, ascunse, într-o localitate de pe malul Dunării… Şi dacă te prinde seara într-un asemenea loc, tărâm de basm şi legendă, nu-ţi mai trebuie nici Coasta de azur, nici Valea Prahovei sau aerul ozonat de la Straja, Rânca sau Durău… Câteva mămici au ieşit la şosea să-şi plimbe pruncii. Aer curat, ambianţă de un pitoresc desăvârşit. Încerc să fac o fotografie grupului, dar doamnele nu sunt de acord. Or fi nevestele unor ofiţeri, stabiliţi în zonă, gândesc şi, cu păreri de rău, nu mai insist. Fostul timonier mă trezeşte la realitate: „Aţi spus că vreţi să vedeţi dispensarul… Urcaţi, ne prinde noaptea şi eu nu mai ajung azi acasă…“

Coborâm în pantă, prima la dreapta şi iar prima la dreapta şi într-un pâlc de blocuri ceauşiste, văd pe stânga clădirea dispensarului… Intru în cabinetul medical individual, cel care mi-a ieşit în cale. Aveam să aflu că mai este unul, în partea de sus. Nu ştiu cine este medicul, numele şi numărul de telefon nu sunt afişate. Este prezentă asistenta, pensionară ce continuă să lucreze şi pare să fie stăpână pe situaţie.

„Dna dr face naveta. Se va întoarce abia luni.“ Întrebând de registrul de consultaţii, va veni şi precizarea: „dna doctor pleacă în fiecare vineri cu registre cu tot la Constanţa, la CAS!…“ Şi nu mai e nevoie să o întreb nimic: dna asistentă Adriana Lipan ştie tot ce mişcă în satele ce aparţin de comuna Ostrov, are răspunsuri la fiecare întrebare. Iar chipul ei vorbeşte cât zece pagini de reportaj. „Dna dr Costea Marinela, este medic de familie de trei ani; înainte a fost doctorul Cojocaru Mihai, dar a decedat într-un accident de maşină; în toată comuna sunt în jur de 5000 locuitori, dna dr Costea are o mie şi ceva de înscrişi, dl dr Gheorghe Nicolae are mai mulţi…“ „Urgenţele?!“ „Le trimitem la Băneasa, unde e şi un Centru de sănătate, şi de acolo îi duc, dacă e nevoie, la Medgidia, la Constanţa pentru cazurile mai grave.… Se mai duc şi la Călăraşi cei care au maşină personală, se mai duc şi în Bulgaria, la Silistra. Salvarea însă merge numai Băneasa, Medgidia, Constanţa…“ „Şi în Bulgaria, când?!“ „Venise o proastă, era la a treia cezariană, în contracţii, stătuse acasă până în ultima clipă… Salvări, am sunat, nu aveau! Şi-atunci, ne-am dus la bulgari…“ Cu ce?! „Am rugat noi preotul de aici şi ne-a dus cu maşina… Ne-au servit! Foarte, foarte primitori…” „Comuna?! Cum să fie?! Cum sunt mai toate! Bugeac, un cătun cu vreo 70 de case, mai mult bătrâni… La fel Esechioi, mai rar câte unul mai tânăr… Gârliţa, la fel… Aveam şi o fată, mediator pentru comunităţile de rromi, e din Băneasa, vine, se duce la Galiţa, îi cheamă la vaccinare, ne ajută…”

Ies şi ocolesc clădirea, intru pe a doua uşă la stânga, sus pe scări este apartamentul unde locuieşte celălalt medic de familie. În capul scărilor, iese fiica dânsului: „Tata nu-i acasă; a plecat la grădină să îngrijească de iepuri…”

Periplul stabilit pentru acea zi de duminică se încheiase. Şi eu mă simţeam precum Ion Creangă, pe vremea când se ridicase băieţaş în satul lui şi pornise cu pluguşorul, începând de la casa ursuzului şi pâclâşitului popa Oşlobanu…

Când „cei care ne conduc“ au alte scopuri

Cele câteva zile de la întoarcerea în Bucureşti au trecut repede… Nu pot să mă desprind însă de toate împotrivirile şoferului, mulţumită căruia n-am apucat să văd nici a zece parte din minunăţiile de pe drum. Mi-a omorât practic toată bucuria acelui drum şi dorinţa de a vedea pe chipul oamenilor şi locurilor semne care să vorbească despre starea asistenţei medicale în satele izolate. Abia scriind, am înţeles că toată povestea ar putea să închidă în ea şi să arate o situaţie valabilă şi pentru sistemul medical de la noi. Când omul de alături – „şoferul” care conduce maşina – are cu totul alte dorinţe decât tine, visele au puţine şanse să devină realitate. Când cei care ne conduc se gândesc doar cum să agonisească pentru ei şi ai lor şi cum să ia mai multe biruri de pe spatele nostru, oricât ai fi de entuziast – de motivat, cum se mai spune – abandonezi şi cele mai frumoase proiecte.

Şi totuşi, deşi nu mi-a cerut nimeni să fac asta, şi poate tocmai pentru că nimeni nu mi-a cerut-o, mica mea incursiune prin sate înşirate „pe decindea Dunării la vale*“ a avut un rost. Şi sper să-l vadă şi cei care ne vor citi. Şi poate, mergând prin alte colţuri de ţară, să descopere şi ei, cine ştie prin ce minune sau joc al împrejurărilor, câte un dispensar modernizat, cum am găsit eu în comuna Topalu şi câte un medic care şi-a văzut visul împlinit. La plecare, când dl dr Dragoş Predescu, medicul de familie din Topalu, m-a condus până la maşină, observând mirat că venisem cu un taxi (!), a ţinut să mă întrebe, arătându-mi către panoul nou, nouţ, prins de peretele clădirii proaspăt renovate: „Aţi văzut sigla dispensarului?!“

Deasupra intrării, cu litere albe pe un fond albastru precum apele Dunării, scria:

CABINET MEDICAL INDIVIDUAL

Dr. Predescu Dragoş – Ştefan/Medic primar M.F.

tel.: 0241.256031 / 0723.153469 /Contract CJAS Constanţa 0068

„Cum să n-o văd? Am şi pozat-o. E singura întâlnită pe traseul făcut astăzi.“

Întrebarea lui îmi umpluse ziua, estompând toate controversele şi amărăciunile produse de şoferul maşinii, dornic să ajungă cât mai repede înapoi acasă, la ai lui.

Bucuria doctorului pentru împlinirea unui vis, izbucnise la sfârşit, în acea tresărire, justificată, de orgoliu. „Se poate şi la noi…“ „Se poate!…“

Fotografii de Iftimie Nesfântu

Autori citaţi: *Vasile Voiculescu,

**Ovidiu DUNĂREANU – Întâmplări din anul şarpelui

Explicaţii fotografii:

001:

002:

003: La Dăeni, dna dr Luminiţa Canache, pregătind raportările pentru Casă!

004: Dl dr Dragoş Petrescu este fericit: locuieşte în dispensar, iar acesta a fost reabilitat de curând cu sprijinul Primăriei Topalu;

005: Rică Sora (din Capidava) a prins, „la mână“, câteva mârliţe…

006 şi 007, împreună: O „gospodărie” şi sufletele care trăiesc acolo (Capidava, 5 septembrie 2010);

008: Dna asistentă Adriana Lipan ştie tot ce mişcă în satele ce aparţin de comuna Ostrov. Şi, important, este la dispensar chiar şi duminica.

009: Pescari şi …pescari! (Şi ei pot avea nevoie de asistenţă medicală!)

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*