Paradoxi(smi)zarea cromatică a neguroasei lumi prin flamură de stindard alb

27.01.17 by

Paradoxi(smi)zarea cromatică a neguroasei lumi prin flamură de stindard alb

Până la volumul recent, purtător al unui titlu „clasic-oximoronizat“, Steag alb într-un cântec negru (Craiova, Editura Aius [ISBN 978-606-562-485-6], 2015), suntem încredinţaţi de o seamă de critici / istorici literari, din cele mai vechi anotimpuri şi până astăzi, că Gela Enea (născută în Zodia Capricornului, la 14 ianuarie 1960, pe malul stâng al Dunării – sacrul fluviu al cogaionicilor nemuritori ai Daciei – în localitatea Bistreţ-Dolj, absolventă, în anul 1979, a Liceului Pedagogic din Craiova, licenţiată în filologie, în anul 1985, a Universităţii din Bucureşti), desigur, după cum se certifică prin volumele-i de poeme publicate (Daţi-mi voie să trec, Craiova, Editura Aius, 1996; Măşti, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2015; etc.) este «o poetă veritabilă, de o incontestabilă calitate şi fluenţă a discursului liric, pe deplin stăpână pe mijloacele de expresie, pe lângă care nu poţi să treci indiferent şi care trebuie supusă atenţiei critice» (Ovidiu Ghidirmic, în revista Noul Literator, nr. 22 / 2016), ceea ce facem şi noi, mai jos, cu promptitudine, dar de sub dacic steag-spectral, o poetă la care «a transfera lumea în text echivalează […] cu o recunoaştere explicită a condiţiei de poet; ne întâmpină o seninătate tragică în denunţarea iluziilor, iar lucrurile, amintirile sunt încărcate cu energii necesare încercării de a impune un mod poetic de locuire / situare în lume; […] poeta chiar evocă la un moment dat „cultura Sturm und Drang“, nu în sens cultural istoric, ci, în cele din urmă, ca atitudine, uneori atrasă de patetismul flagelării; supunere şi spunere sunt alte căi de acces spre un discurs ce configurează acel imaginar poetic ritualizat cu potenţial redemptiv.» (Constantin M. Popa, în revista Scrisul Românesc, nr. 12 / 2015).
Cu privire la volumul intrat sub lupa noastră, Steag alb într-un cântec negru, de Gela Enea, volum structurat dinspre „patru“ cardinale puncte poematice – (I) Timpul tău, (II) Ipostazele Erosului, (III) Oglinda lumii şi (IV) Ecouri, noi mereu ţinând cont, din liricul „sens giratoriu“, şi de obiectiv-criticele aserţiuni ale lui Ov. Ghidirmic şi ale lui C. M. Popa (supra) –, îngăduie-ni-se a urmări picioarele metrice ale eroinei poematice purtătoare de flamură eneană, nu neapărat înspre ceea ce considerăm a fi „ieşit din comună“ (ca să apelăm la o sintagmă dragă lui Marin Sorescu, dinspre ale cărui curţi regale se iveşte şi poeta în discuţie), cât, mai ales, dacă gândul Distinsului Receptor ar putea duce şi la o „Comună din Paris“ a Poeziei.
(I) În primul ciclu, Timpul tău, impresionează meditaţia asupra filosoficei categorii care are drept „prim“ atribut ireversibilitatea (nu neapărat prin raportare la spaţiul considerat a fi reversibil, ori la vreo cuantică mecanică, la neeuclidianism etc.), din surprinzătoare unghiuri de trăire a „ineditului mereu concret“, unde eroina lirică eneană ia act de prezenţa paradoxistă a privirii de la Statuia Libertăţii fixată într-o firidă, în „scobitura ferestrei false“, privire ispitită / căutătoare a „celeilate ferestre“ (poeta nu lasă a se deduce că-i tot falsă), o fereastră – ca paradoxist-soresciană „ieşire prin cer“ dintr-un „labirint“, „rotativ“, cel mai „adesea“, dar nu şi „neapărat“ –, permiţând ivirea „bănuţului-nasture-de-sidef“, «relicvă rămasă din cămaşa / purtată de bunica în noaptea nunţii – / singura dată când borangicul s-a înfiorat» (Steag alb într-un cântec negru – p. 7), nasture, poate, compact-disc („placă-de-patefon“, la cei din generaţia bunicilor), de unde „ac-peniţa“ de poet autentic extrage / prezentifică sunetele eredităţii, genele, acidul dezoxiribonucleic din / dinspre acea inefabilă ţesătură de „cămăşă de zestre“ întru personalizare de nou-născut ens „într-alt cod sufletesc“ – steag alb al vieţii / luminii mereu fâlfâitor / murmurător de cântec thanatic / negru.
Eroina poematică din ciclul Timpul tău (de dincolo de constatarea că «şerpii silabelor» îi ies «din gură şuierând…» – Fals tratat despre inocenţă, p. 21), cu impresionantă acuitate a percepţiei, mai observă: «păsări fără nume [ce] duc în spinare cuvinte» (Acolo – p. 9), «când ceasul rău / îşi plescăia limbile / în saliva timpului» (Maternitate – p. 13), «moartea [ce] sărută buze subţiri» (p. 15), «timpul ce se retrage în cântecul bufniţei / de pe catapeteasmă…» (p. 16), spre a trage, în ultimă instanţă, concluzia că «raiul e o mişcare perpetuă» (p. 18) etc.
(II) Fiind vorba despre ciclul secund, Ipostazele Erosului, eroina poematic-eneană, înzestrată cu senzori din perimetrele revoluţionar-simboliste, ori expresioniste, ale sinesteziei, mai are capacitatea de a detecta şi «crisalide în care sufletul / ţese mătasea lunii / pentru nopţile când şi Dumnezeu / are insomnii…» (Din dragoste – p. 42), ceea ce ni se pare normal – zalmoxian / cogaionic-nemuritor receptând –, de vreme ce şi îndrăgostiţii sunt părţi din Sacrul Întreg Cosmic de-i Dumnezeu şi, cât partea-i sănătoasă, pură, şi Întregului / Dumnezeului îi merge bine, dar are şi puterea / luciditatea de a pronunţa un universal-valabil „buletin erotico-meteorologic“: «de câte ori pleci / casa îngheaţă / numai drumul rămâne fluid // după chipul şi asemănarea noastră…» (p. 44), ori de a face o magnifică întâmpinare celui mai iubit dintre cosmonauto-pământeni: «când am deschis uşa / gâfâind de-ntuneric / coşul pieptului s-a desfăcut / cu un scârţâit prelung domestic / şi inima mi s-a rostogolit / la picioarele tale / proptindu-se de marginea acelei clipe…» (Asta nu e inima mea, p. 51), mai mult ca sigur, după ce „a cumpărat“ «libertate la preţ de nimic» şi după ce „nu şi-a mai plimbat“ «frustrările-n lesă / ca pe animalele de companie…» (I de la Ion, p. 55).
(III) Ciclul terţ, Oglinda lumii, se însăilează mai la vale de duminica literelor stihuite, graţie unei eroine poematice angajate a fi „atotbiruitoare“ şi într-o reeditare a unei proprii „săptămâni“ / „mânuni“ („pereche de mâini / braţe“ cu conexiune într-o „decadă de aur“, mai exact spus, antic-zalmoxiana / dacica unitate temporală de zece zile, corespunzând săptămânii moderne), evident, ca de „nouă Geneză“: «Trăim şase zile vieţile celelalte, / pentru ziua a şaptea ne desfacem greu, / pulverizând secundele în stări revolute…» (Ziua a şaptea, p. 69). Oglinda este paradoxist simbol polivalent-liric: mai întâi, ca loc al trăirii / petrecerii lumii – „trăirea în faţa oglinzii“ fără a fi (oglinda) acuzată de „erori“ / „deformări“ de reflectare / reflexie («trăim aşa în faţa oglinzii / nu ne trece prin cap s-o acuzăm că minte / dar din spatele ei râd agresiv vieţile celelalte / ne prind sub reflectoare despuiaţi…» – ibid.), dar şi „reflector-fereastră de umbră de condor“ (cf. Regie, p. 72), ori „de inel deschis al curcubeului“ pentru „naşterile simultane“ (însă fără trimitere la Geneză – cf. Păsări călătoare, p. 73), de sunete care «se-mperechează haotic / înfricoşător înghiţindu-şi gălbenuşul…» (Semne, p. 74) etc.; mai apoi, ca loc (spaţiu, areal etc.) al convergenţelor / divergenţelor fiinţării («Toate ploile s-au adunat / în trupul singurei prigorii / […] / când s-a născut Lilica…» – Prăjituri de casă, p. 76), al deşirării „gordiene“ a firului de borangic bioexistenţial, de nume, cu / fără „sofisticata pisică neagră“ («cu întunericul mustind în blăniţă… // […] //, deşirând de pe ghem numele…» – Pisica neagră, p. 80 sq.) etc.
(IV) În cel de-al patrulea „capitol“, Ecouri, eneana eroină poematică, bine instruită şi în teroria comunicaţiei, şi neuitând vreo clipă rolul sacru al feedback-ului întru catharsis (în majoritatea poemelor din acest ciclu „de închidere“), „trimite ciber-epistole“ / „e-mail-uri“: Vânătorului («Ne prefacem că n-am văzut niciodată / vânătorul masturbându-se / în faţa animalului / împuşcat între ochi / cu gândul la femeia lui / gonflabilă…» – Cum rodeşte câmpia, p. 106), Tricărăruitei-Femei-Imperfecte-Turnătoare-de-Cuvinte-pe-Gât («Nu sunt o femeie perfectă, / toată ziua torn cuvinte pe gât / şi merg pe trei cărări: / una a mea, / alta a voastră, / ultima – a lui Dumnezeu…» – XXI, p. 108), Poetului / Poetei, amintindu-i – pentru „ars-poetica“ – şi pe «cine-a pus cel dintâi / osul timpului ros / între patru stinghii», şi pe «cine vorbele-a dus / din sicriu la altar» (p. 103), dar, lapidar, şi „jocheii“ – nu în ipostazieri de feţi-frumoşi pelasg- > valah-băsmoşi, cu neasemuită grijă faţă de murgii năzdrăvani, cu nouă inimi şi cu cele trei viteze (cea „obişnuită“ / „banală“, cea „ca a vântului“ şi „cea ca a gândului“) semnalate, din „Estetica basmului“, în primul rând, de George Călinescu, „ciber-cai“, evident, autohtoni „super-Pegaşi“, nu oricare dintre ei, ci doar acei „jochei“ din era „celor mai mari revoluţii ştiinţifico-tehnice“, eră „deschisă“ / „inaugurată“ de lansarea unui satelit în spaţiul cosmic, la 3 noiembrie 1957, având „la bord“ faimoasa căţea, Laika, surprinsă de autoarea din Ţara lui Marin Sorescu (Oltenia < Alutuania), nicidecum cu distinsa raţă de colhoz în gură, ci cu pisica, mai mult ca sigur, proletcultistă (stalinist-paukeristă): Jocheii / îşi hrănesc armăsarii / cu jăraticul stins... / Zborul e al pisicii / din gura Laikăi...» – Flash, p. 105), şi altora (etc.). www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*