Pașaportul de aur

01.04.11 by

Ţiganii mâncau cu repeziciune ca şi când ar fi fost ultima lor masă. Cioflăielile, râgâielile şi scrâșniturile din dinţi se succedau, şi se întretăiau într-o muzică balaurească a maţelor. Faraonii îşi făceau loc cu coatele ca să ajungă la blidul dorit, opriţi doar de burdihanele, care se propteau în masă. În toate paharele pluteau firimituri mai mici sau mai mari. Era o competiţie balcanică de putori şi mirosuri grele, ce ar fi trebuit să se miroase între ele, ca să deranjeze pe cineva. Din când în când, câte un garoi sau o garoaică mai scăpa câte o fâsâită cu puţin sonor la eliberare. Unii îşi semnalizau băşina printr-un rânjet mustăcit, etalându-şi scurt dinţii din metal.

– Eu dacă nu cioflăi nu mă satur! se făleşte Brătăşanu, un ţigan gras cu cămaşa desfăcută.

Dicta praleo! Să moară famelia mea dacă nu ne ducem toţi la balamuc! se înfoaie de lângă el, Grădina, femeia lui, comparabilă cu el în osânză şi urâțenie. Să-mi moară mie nepotul meu, Ionuţu, dacă nu e de rău cu Ceauşăscu asta!

– Taci, fă! Vrei să ne bagi la puşcărie? se răsti bărbatul cu gura plină.

Cu toate că îşi băuse propria greutate, cuvântul „puşcărie” potoli avântul ţigăncii.

– Păi şi aurul?! continuă ea cu privirea în farfurie.

  • Has mo belengheru! Nu vezi că e gorobeţii cu ochii pe noi?!

Treburile erau bine puse la punct. În lumea țiganilor din Recaș, exista un singur cântar, o singură măsurătoare: șapte kile de argint pe un kil de aur. Miza era una singură: fuga în Germania.

Singura poartă vestică era o înțelegere între Petar Stambolici, succesorul lui Tito, și Ceaușescu, sau între Ceaușescu și Stambolici, ca să par puțin atins de patriotism. Scopul era unul ceaușist. Ceașcă își trimitea săptămânal milițienii să le dea boxul la garoi: Căutați-i și-n cur!!! Miliția făcea întocmai: îi bătea, punea șoșoiul pe ei sau le devasta locuințele. Odată i-a prins în toiul nopții uitându-se la video. Era un film cu Brucele. Toți îl văzuseră de cel puțin 15 ori, dar fiindcă fuseseră privați de filme atâta timp, acum se uitau la recuperare. Oricum, era singurul film pe care-l aveau.

– Ce e ăstă, mă! întrebă un milițian mustăcios.

Se face liniște. Doar Brucele se mai aude. Acum bate la un chinezoi forțos, dar nimeni nu aude. Toți știu faza și și-o imaginează. Două țigănci bătrâne se uitau și ele la Bruzlea. Niciuna nu știa să citească. Totuși, la filmele indiene de la cinema nu era nevoie de citit. Mai prindeau frânturi din vechea limbă mamă și dezlegau șirul nesfârșit al pupăturilor și alergăturilor în jurul copacilor.

Bătaie începe. Nu se împarte nimic. Sunt unii care dau și unii care iau. Niciun țigan nu poate să riposteze. Dacă dai în milițian, am belit-o cu toții!

– Ce v-am spus eu, măăă?!!! se răstește Bebe mustăciosul. După 10 noaptea să nu vă mai strângeți în grupuri mari!!! V-am spus, ce dreacu’! Aseară s-a spart apartamentul unui maior… Cine dreacu’ să fure?! Voi! Să stârpim ciorile, că ne distrug porumbul și culturile!!! Valericăăă! Ia dă-te-n coa’! Ia-le, bă, video-ul ăsta!

Nimeni nu comentează. Brucele încă bate. Bate bine. Doar smulgerea bananei din aparat sau întreruperea curentul electric îl poate opri. Miliția pleacă. Brucele părăsește și el mahalaua cu tot cu video-ul care-l adăpostea. Nimeni nu are somn. Blestemele și înjurăturile țigănești curg șiroi înspre Ceaușescu și înspre milițieni. Indiferent de vârstă sau sex, toți garoii își bagă și își scot în toate găurile lor, ale mamelor lor, ale rudelor vii și ale morților. S-a dus cu șmecheria! Trebuie să ne dăm în cur și-n cap și să facem rost de argintul ăla și să fugim în Nemția. La nemți e bine!

Treaba cu pașaportul era un plan ceaușist foarte ingenios pentru că oricâtă bătaie ar fi luat, garoii nu ar fi spus niciodată unde și-au ascuns aurul. Putea să-i mănânce pușcăria și păduchii că nici d-ai dreacu’ nu spuneau! Astfel, prin cumpărarea pașaportului Ceaușescu le lua și aurul și scăpa RSR-ul de țigănet. Genial!!! Și așa îi trimitem, Nicule, în Germania Federală! Cică așa i-ar fi sugerat Leana din Petrești lui Ceașcă într-o noapte, făcându-i apoi un beliș pe furiș, să-i zică lumea hoața.

Colonelului Nuță, cel mai baro milițian al Timișului, i se promisese o parte din captură chiar de către Tovarășul însuși. Avea, deci, cam cinci la sută din tot aurul care ajungea la stat, dar se înfrupta și din șpaga țigănească. Sârbii primeau și ei ceva aur românesc pentru a-i lăsa pe țigani ­­facă o călătorie turistică în afară, după ce ajungeau pe teritoriu iugoslav. Oricum, toată șpârla era ca Stambolici să nu-i repatrieze.

Țiganii își doreau migrația din toate celulele. Aveau o dorință de antilopă Gnu în ei. Prin toamna lui ’85 nu mai găseai nicio lingură de argint prin Timiș, Arad sau Caraș-Severin. Aur nici atât. Se furau verighete, se tăiau inelare, se spărgeau consignații, se extrăgeau dinți de cadavre. Febra era mare. Țigăncile focoase erau trimise prin sate. Stăteau ­o dată pentru o pasăre de curte. Mai multe păsări deveneau covor turcesc. Covorul devenea prilej de negoț prin alte județe mai bogate. Departe de ochiul bărbatului, țigăncile se crăceau pe găini cu gâtul gol, curcani, rațe și boboci de gâscă. Escroacele prăduiau tot ce era de preț de prin casele de stătuți. Suportau orice: găligani mucioși, moși libidinoși și șchiopi care abia o sculau, văduvi bețivi care voiau să le-o înfigă doar la ochiul maro, ciobani dotați care și-o crescuseră cu zăr, pușcăriași cu bile confecționate din coadă de periuță de dinți și cur de șampanie sau cu urechi de șobolan pe membru, ingineri agronomi care și-o înnădeau cu păr de cal, puștani precoci, învățători de sat cu bube dulci pe față și popi bărboși și destrăbălați care le priveau cum se pișă.

Era mai rău dacă se întorceau fără aur sau argint. De supărare, țiganul era în stare să-i cauterizeze gaura femeii sale cu un cuțit încins. Un pașaport sârbesc costa trei kile de aur. Pentru cele trei kile câte intra în ea, chiar dacă Marea Neagră înconjura și tot nu ajungea… Multe rămâneau gravide și trebuiau să se dreagă repede, adică ca să lepede carnea din ele până nu se închegau oasele în ea. Altele veneau bătute, deșelate sau cu bube la fofoloancă. Câteva, mai norocoase, se întorceau satisfăcute și mai grase decât au plecat. Unele nu se mi întorceau deloc. Ori erau moarte sau căzuseră la pârnaie, ori dăduseră de un carbasan mai mare.

Mulți țărani se fereau să le pună poalele în cap ca să nu se pișe lame după aceea. Nu se încumentau la nicio gaură. Pericolul blenoragiei te pândea în toate. La oraș, însă, treaba stătea puțin altfel. Militarii în termen își dădeau pierdute cruciulițele și lănțicurile de la gât pentru a băga carne în carne. Sculamentul se înmulțea simțitor, iar tetraciclina se cam epuizase de prin farmacii.

Bărbații nu stăteau nici ei cu mâinile în sân. Unii jefuiau biserici. Alții, temându-se de răzbunarea Bărbosului din ceruri, doar scobeau puțin sfeșnicele aurite pe interior cu o unealtă de giuvaergiu, cât să nu se vadă. Dar Bărbosu’ nu menaja pe nimeni. Îi lovea cu răzbunări religioase. Unora le mureau câte un puradel din te miri ce boală ușoară și trecătoare ale copilăriei sau cădeau, ei înșiși, la pușcărie grea. Costorarii alunecau de pe casele pe care băteau tablă galvanizată, lăieții se sluțeau în focul din vatră făcând la cazane, dar frica de Ceaușescu era cea mai agonizantă. Ceașcă era mai al dreacu’ decât oricine și de aceea trebuiau să fugă. Ciaușăscu ne ia auru’ șî ne bagă în făbrici șî uzâne, fără țâgări șî fără pâine!

Raiul nemțesc la care ei visau nu putea fi verificat sută la sută dacă era un rai sau nu. Cei care obținuseră primele pașapoarte spuneau că e bine, bă! Am înviat aici, să moară familia mea!

Mulți băgau în ele. Până să ceară azil la nemți, mâncaseră bătăi sore cu moartea pe drumul până acolo. Vorba circula din țigan în țigan, indiferent de țară. Nemții le povesteau austriecilor, austriecii la gabori și sârbi, sârbi la români. E vis!!! Hai acia!

Kilele de aur și argint începeau să se strângă. Maldăre de tacâmuri, foițe, ghiuluiri, cocoșei sau toarte. Toată țigănia era poleită cu aur și trențe rupte. Singurul pericol era furăciunea de la unul la altul. Toți se fereau de toți. Cei care aveau televizoare pe lămpi nu-i mai primeau în casă, la desene, pe copiii celor care nu aveau. E stricat, praleo! Intrase râca în ei.

Se face tranzacția. Nuță eliberează pașapoartele, Ceașcă e fericit, Stambolici mulțumit. Pentru unii garoi, e pentru prima dată când se văd într-o poză. Mai toți semnează cu deștiul. Râd unii de alții privindu-și fețele.

Ciocarika barda! Ce moacă ai, să-nnebunesc! Șokerii șopârla! Zici că ești Sandokan din filme! Ciarles Bronson, să-nnebunesc!

– Să moară mă-ta! Tu zici că ești Ol Șateran1!

Plecarea e aproape. Obiceiul țigănesc consta într-o mare masă de adio, ca o pomană, de parcă ar fi plecat la moarte.

Toți sunt cu gândul la pașapoartele din gardilop. Stau bine unde stau. Halitul continuă. Țigăncile au gătit trei zile pentru masa asta. Jumătate din zburătoarele pregătite sunt ciordite. Au furat chiar și două găini mari, de carne, de la grădina zoologică din Timișoara. De bătrâne ce erau, nici nu au fiert bine. Cu toate că au îmbătat fiecare pasăre, ca să aibă carnea fragedă, cine nimerește ceva din găinile astea, s-a rupt la măsele. Până acum nimeni n-a făcut nazuri. Poate că s-au și mâncat deja.

– Ce facem, domnu’ Bebe? Mai stăm mult după ei? își întreabă un milițian nedumerit superiorul.

– Stăm, bă! Stăm ce dreacu’ să facem! Ăștia se-mbată și face scandal. Nu știi cum e țiganu’?! Mă duc să trag o pișare. Stai cu geana pe ei!

Bebe Bucur caută un loc mai ferit. Originea lui sătească îl îndrumă înstinctiv să se golească după casă. Își desface cureaua pe ghicite, căci nu o poate vedea din cauză că stă pitită la umbra burții sale. Deși nu e rușinos din fire, Bebe își eliberează jetul pe casă ca să nu se audă. În felul ăsta nici nu se stropește pe pantaloni. E ușurat. Și-o scutură șmecherește și trage o bășină scurtă, dar zgomotoasă. Mirosul ei nu-l deranjează, că doar e a lui. Oricum în jur e o împuțiciune de nedescris. Cacații proaspeți sau vechi cuceriseră deja zona. În euforia pișării Bebe i-a spart capul unuia.

– Pfuu! Băga-mi-aș!

Își sterge pantoful de un smoc de iarbă. La câțiva metri de el apare o țigancă adusă la loc ferit tot de o vezică umflată. Milițianul o privește mirat. Ce face asta, mă?! Țiganca nu are rușine. Știe că Bebe o vede și se crăcește mai înadins ca să se asigure că acesta îi vede podoaba. Bebe se uită insistent. Nu prea ai ocazia să fii și ginecolog și milițian în fiecare zi. Își aranjează puțin cureaua și pleacă, nu înainte de a verifica dacă i-a mai rămas vreo dâră de rahat pe talpa pantofului. E binișor!

Mâncarea e pe terminate. Țiganii se străduiesc să dea gata și băutura.

– Dar ce are gorobeții de nu ma’ pleacă? întreabă Grădina pe bărbatu-său.

– Așteaptă să le dăm ceva! răspunde Brătășanu, ștergându-și gura cu mâneca hainei, după ce dăduse pe gât un voleu de țuică.

­– De hârca lor să le fie! îl acompaniază țiganca.

Misticimul s-a născut probabil atunci când primul aurar și-a oglindit fățăul într-o foiță de metal prețios bine șlefuită. Pentru aurul de pașaport țiganii nu făcuseră farmece. Era aur de tocmeală. Nu faci farmece pe aur de tocmeală. Dospiseră însă niște descântece vechi pentru o placă ce imita foarte fidel pașaportul pe care ei îl primiseră. Era făcut numai din aur blestemat provenit din dinții smulși de la morți, fiert apoi în pișat de fată mare.

Bebe își primește recunoștința.

  • Frumos lucrat, bă! Îmi place! O să ajungă la tovarășu’ comandant. Uite! Scrie chiar

și Republica Socialistă România pe el.

– Nuuu! sar țiganii contrariați. E pentru matale. Noi avem respect pentru mata!

Bebe Bucur pleacă mulțumit. Palma lui – un cântar neomologat, dar precis – îi spune că placa de aur are cel puțin 140-150 de grame. Nu se-nșeală. Hmm! Dacă mă dă Valerică în gât?! Nu mă dă că îl am la mână, ce dreacu!?!

– Lasă, bă, că oricum se punea ploaia! Îi raportăm mâine lu’ tovarășu’ comandant și se va bucura că-i dăm asta! O fi și dumnealui om… Nu o mai trecem în raport, ce dreacu’!

Lăcomia auriferă l-a ros pe Bebe până la os. Nu s-a bucurat prea multă vreme de aur. A suferit un atac de cord într-un bazin termal din Herculane. La autopsie s-a stabilit că dacă nu-i plesnea inima, îl căpătuiau sigur alte boli, în cel mult un an și jumătate. Cert e că Bebe a fost fericitul posesor al unui pașaport spre iad.

Deh! Cu Bărbosu’ mai e cum mai e, dar cu blestemul țigănesc nu te joci, mânca-ți-aș!

1 Old Shutterhand – personaj din Winetou, al lui Karl May, un film de aventuri foarte apreciat în acei ani.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*