Ordine-n Cuvânt

13.06.14 by

Ordine-n Cuvânt

De ce nu pui Tu, Doamne, ordine-n Cuvânt,
să-i iei povara ireversibilităţii,
s-abrogi articolul din legile Cetăţii,
să nu mai curg’-apocalipsă pe pământ?!

Făcutului îi pune puncte Terminus
şi nu-l mai duce-n infinituri plus ori minus.

Viaţa
Viaţa e un stat la rând ca să ne vină rândul,
vadul pe care-l treci, s-ajungi pe malul celălalt;
un joc divin de-a joaca existenţială,
un joc al stereotipiilor,
un dat în datum, că aşa e-n datul sorţii.

E poate-un vis al unor entităţi de dincolo de noi,
ce ţine-atât cât ţine somnul lor acolo.
E răsărit şi-apus
şi încă un ceva ce încă nu s-a spus.
E-ajunsul într-o gară unde numai se coboară;
e drumul cercului ce se închide,
– acronie – diacronie – acronie – ,
Calea-ntre Esenţă şi Nimic.

Un paradox – cum toate paradoxurile sunt stupide – ,
exil pentru o vreme şi-ntoarcerea
în dincolo de zidul Plank, ‘ nainte de Big Bang.
E sensul unic al Făcutului dintâi,
ce nici Demiurgul poate ori nu vrea să poată
să fie altfel decât: am fost, suntem ş-om fi
cât ţine veşnicia ai Nimănui. De am fi fost şi-ai Lui…

Lăsaţi-l dracu!
Lasaţi-l dracu! E poet.
O viaţă v-a minţit frumos,
că viaţa e frumoasă!;
că luna de pe cer, cu tot cu stele,
e a voastră, ştiind că nu puteţi
s-ajungeţi pân’ la stele.
Lasaţi-l dracu!

Când voi aveaţi şi bube şi noroaie,
el vă spunea că viaţa e o roză
şi, să nu fiţi trişti,
că totul este o metamorfoză.
Lasaţi-l dracu! E poet.

În veacuri paralele

Iubita mea, – fată morgană,
în virtualitate am trăit,
în veacuri paralele ce ne-au separat;
ştiam unul de altul,
dar parc’-am fost abstracţi,
nu ne-am interferat.

Ştiu c-ai intrat odat’ în visul meu;
mergeai pe vârfuri, te apropiai tiptil(ă);
plângeai cu rugăminţi să te răpesc din veacul tău,
c-ai mai crescut, că nu mai eşti copilă.

Când să te iau, să te opresc la mine,
un lotru ori numaiştiucine,
mi te-a furat din vis, şi nu mai ştiu de tine.

Din ceata ‘ceea
Din ceata de pe uliţa copilăriei,
lipsesc prea mulţi, dar nu făr’ de motiv;
absenţe motivate…
că s-au mutat definitiv în altă parte.

Dar n-au plecat deodată, ci unul câte unul,
pe rând, cum pleacă leatul în armată,
când se-mplineşte anul, când vine şi sorocul;
nu ştiu ca unul din acei plecaţi, doar unul
să-i pună mâna-n cap norocul
şi să se-ntoarcă
cum se întoarce leatul din armată.
Ce parodie! Soartă?
Mă-ntreb

Mă-ntreb cumva frustrat de un răspuns:
când voi pleca, şi de ajuns va trebui ajuns,
eu unde voi pleca cu-avizele trimise
în caz că cerurile nu vor fi deschise?

Mă-ntreb cum vă-ntrebaţi şi voi,
când vine vorba despre lumea de apoi,
în ce Program intrăm,
pe mâna cui şi cine ne va scrie
soarta în răbojuri
în caz că nu va fi vreo criză la hârtie?!

Voi, demoni sacri

Sărmani poeţi, voi demoni sacri,
ce v-aţi deprins cu poezia,
ne amăgiţi că voi sînteţi
acei ce lumea o preschimbă
cu versul vost’ în alchimia,
dar cum se face, au nu ştiţi
că nici de foame, nici de sete,
nu ţine poezia?!

Şi nu ştiu ce motiv mă-ndeamnă
să vă scult minciunile edulcorate
şi poate
nu ştiţi ce înseamnă
o rimă ori un coriamb, ori un dactil,
un vers în stil alexandrin
şi lucrurile metamorfozate
– mă crede-un reflexiv, nu mucalit –
când îţi culeg cuvântul cumpănit
ca pe lumina cea dintâi,
ca pe un „Fiat lux!” divin.

Poate…poate…

Când duceai cu greu ulciorul
cu răcoare din izvorul
şi te-am ajutat să-l duci
pe cărarea dintre lunci,
singuri ca-ntr-un cuib de cuci,
ai uitat?

Când la plată, de ruşine,
te-ai cam înroşit ca racul,
eu persuadând, că leacul
ţi-l dau eu, că e la mine,
doară să-l primeşti.

Ca să scapi faţă curată,
să te iau cu binişorul,
că eşti cea mai fată, fată,
care nu vrea deocheată,
dar spre sară, pe-noptate,
poate…poate…

Cântaţi patriarhalul

Pictorii-s de mult la ţară
şi pictează pitulici;
voi poeţii, ce-aşteptaţi
de-ncurcaţi treaba pe-aici!?

Ce mai staţi în burgul vost’,
bateţi strada şi asfaltul?
repliaţi-vă la ţară,
mai aproape de Înaltul
şi cântaţi patriarhalul,
brazda neagră şi belşugul,
puneţi rimă-n vers, măsură
şi deprindeţi meşteşugul

celor câte sunt la ţară;
înfrăţiţi-vă cu glia,
cu izvorul şi-aveţi grijă:
nu ucideţi ciocârlia!

Anotimp

Şi a plesnit bobocul, şi-a dat salcâmu-n floare,
eterul, zgomotul de fond, şi-l ţine treaz în veac;
un punct mânjeşte cerul, – o ciripitoare;
în pajişti, fete şi feciori pun fânu-n prepeleac.

Marghioala pune apă în ulcior de la izvor;
tiptil, s-apropie flăcăul, şi-ntrecând măsura,
o sperie pe fată, care-şi face cruci de zor,
scuipând în sân să nu se ia de ea sperietura.

Lăsatul serii-i strânge-acasă şi în case,
nici hora, şi nici şezătoarea nu mai este-un trend;
de-un timp, ţaţa Goldana nu mai coase
şi-şi cumpără de-a gata de la second hand.

Cum dracii…
– parabolă –

Cum dracii se pricep să-mi facă raiul iad,
de ce nu hotărăsc nici o măsură sfinţii,
să-i urce-n cer şi-apoi să-i văd, în hău, cum cad
în coadă şi să-şi rupă-n gură dinţii?

Cum dracii îşi dau mâna cu frăţie
şi fac din drăcovenii treabă diavolească,
din carul lui hodorogit, Sfântul Ilie
de ce nu-i fulgeră, chiar să-i trăsnească?

Cum dracii şi-au făcut un iad, alternativă
la raiul nost’, s-au apucar zeloşi de treabă,
de-au pus tălpoaie, de la Tartor o misivă,
dar nu din orice popă, nici din orice babă.

De ce, cum spune Blaga, raiu-i luminat
de flăcările iadului? – tristă sărăcie!
ştiam că Dumnezeul meu e luminat,
iar la lumină nu se fac’-economie.

Înc-un an

Ca-n toţi anii, şi-anul ăsta
cântă-n nuc privighetoarea
şi cu trilu-i nearhaic
ne perpetuăm splendoarea

astei vieţi ce o petrecem,
astei vieţi ce ne petrece
parte dincolo de-albastru,
parte în mormântul rece.

Înc-un an şi încă unul
pân’ se termină şi anii
şi nu te-mprumută nimeni
cu-ncă unul, pe toţi banii.

Şi-a venit un înger

Şi-a venit la mine-un înger,
îngerul ce mi-a fost strajă,
îngerul ce mi-a zâmbit,
şi-a venit ca să mă vază

dacă încă mai fac rime,
dacă încă mai port semne
ale unui veac arhaic
şi, ca înger, să mă-ndemne

ca-n urcuşul spre golgote,
printre legi, printre cutume,
să nu supăr pe Nimicul
ce m-a aruncat în lume.

Gândind la Eminescu
Mă tot gândesc mereu la Eminescu,
sărac, cu-o sută ludovici pe lună, plată
expediaţi de căminarul la Viana
pribagului poet cu fruntea lată.

Îl am în mintea mea pe Eminescu,
împrumutând pantofii de la Chibici*
şi pantalonii de la Bodnărescu**,
s-ajungă la un curs de matematici.

Îl port mereu în mine pe-Eminescu,
mereu geniu pustiu şi demon apostat;
privesc pe firmament luceafărul de ziuă –
efigie-suspendată-n cerul înstelat.

*Chibici Râvneanu
**Samson Bodnărescu
(Din volumul în manuscris „între Esenţă şi Nimic”)
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*