Orasul subtil. Zgomotul

10.02.11 by

Lucrarea noastra este, cum usor poate fi dedus din titlu, dar si din istoricul preocuparilor noastre, una de antropologie a urbanului. Aceste preocupari ne-au relevat o anume inconsistenta a metodelor acestei stiinte, inconsistenta ce provine din tineretea stiintei, dar si din particularitatea referentialului. De aceea, intentia noastra este, de fapt, o propunere metodologica.
Spre deosebire de lumea satului, în care vectorii creatori de identitate sunt socialmente precis identificabili, iar actiunea lor concret delimitabila, orasul nu poate fi descris, caracterizat, înteles doar cu ajutorul unor astfel de instrumente (vecinatati, roluri, structuri de rudenie, ritualuri, cutume, obiceiuri etc.). Mai mult decât atât, formalizarea obiectuala este atât de laxa încât etnografia urbana pare a fi irelevanta. Aveam chiar, într-un alt context (Zeii de asfalt), curajul sa afirm ca orasul nu poate fi abordat etnografic, tocmai datorita proteismului sau ce relativizeaza orice formalizare.
De asemenea, contexte traditionale ale lumii satului, puternic gestionate de o gândire religioasa (masa, agricultura, sarbatoarea[LB1]), s-au secularizat complet în urban, capacitatea lor de a organiza lumea devenind neoperanta.
De aceea, consideram necesar sa verificam daca o serie de vectori, pe care i-am denumit subtili, pot fi eficienti în descrierea si întelegerea orasului. Acestia sunt mirosul, zgomotul, culoarea, caile de acces, gunoiul[LB2]. Sunt vectori ce tin de nivelul perceptiv-senzorial si nu de cel rational, ce pun în valoare, la prima vedere, suprafata lucrurilor, acel impact imediat, agresiv si puternic al realitatii asupra noastra si care au calitatea unei antropologii neinvazive, poate complementare, daca ne raportam la câmpul traditional al antropologiei clasice.
Pentru o antropologie a urbanului, însa, acesti vectori demonstreaza cum orasul îsi construieste identitatea într-un mod continuu. Ei pot conota[LB3] doar nivelul senzorial într-o antropologie a superficialitatii, a complementaritatii sau pot transforma acest nivel în poarta ce se deschide spre profunzimile fenomenelor urbane, analizate de o antropologie a urbanului care se rupe definitiv de sociologie.
Consideram ca însasi realitatea urbana ne obliga sa interpretam mirosul, zgomotul, culoarea ca pe obiecte culturale si sociale atâta timp cât înaintea altor evidente, un oras ni se reveleaza prin miros, culoare si sunet. Am putea merge chiar mai departe; sa apreciem ca o astfel de descriere ar putea fi considerata [LB4]chiar etnografica, în sensul straussian al ierarhiei etnologice
Alegem, pentru demonstratia noastra, cazul zgomotelor si felul în care acestea pot contura ritmurile zilei. Ne concentram, din motive ce tin de economia unei astfel de comunicari, asupra unei prime secvente a zilei, intentia noastra fiind, însa, aceea de a analiza felul în care zgomotele orasului pot fi utilizate, atât ca adjuvanti descriptivi cât si ca instrumente de ordonare.

Într-un mare oras, foarte rar se intra pe jos, ca într-o curte sau ca într-un parc. De cele mai multe ori, se intra cu masina sau cu trenul, bulevardele si garile facându-ti cunostinta cu noul loc, plin de agitatie si zgomot. Sunetul si miscarea sunt primele semne ordonatoare ale spatiului urban.
Dar, daca, totusi, ne-am imagina ca am intra într-un oras pe jos sau chiar am face-o, venind dintr-un lan de grâu sau o livada sau un câmp gol, urbea si-ar anunta prezenta printr-un vuiet surd, neomogen, alternând intensitatile, neapartinând nimanui, în mod specific; pur si simplu, zgomotul orasului.
Suntem atât de obisnuiti cu aceasta natura sonora a locului încât nici nu realizam ca ea reprezinta primul semn al prezentei urbei; un fel de zid de sunet pe care trebuie sa-l treci si, totodata, un semn de subtilitate a orasului. Zidurile vechilor cetati erau semne clar perceptibile, vizibile, semete, arogante, puternice, creând o intensa senzatie obstructoare, în timp ce zidul sonor al noilor orase este mai subtil si mai persuasiv.
Pe de alta parte, oraseanul, traind traind într-o furtunoasa mare senzoriala, dominata, fara îndoiala, de vaz, care-i faciliteaza ordonarea realului, structurând ierarhii, sinteze, categorii, reprezentarea lui mai eficienta, ofera mirosului si auzului roluri secundare în aceasta fulgeratoare lupta de percepere a realitatii si formare a cunoasterii, neglijând puterea lor semantica.
Si totusi, daca am relua experimentul lui Condillac cu statuia, dotata, de data asta, doar cu auz nu doar cu miros, am constata ca rezultatul ar putea fi la fel de surprinzator, simtul selectat reusind sa tina locul celorlalte si sa produca efecte substitute si cumulate. Daca ai sti sa asculti glasurile orasului, ai putea sa schitezi o antropologie inedita…

Zgomotul si conturarea ritmurilor zilei. Orasul se trezeste cu zgomote lenese, nu atât lipsite de intensitate, cât cu un ritm mai lent, ce se accelereaza pe masura ce soarele se ridica pe cer. Vectorii sonori ai orasului, mediatorii acustici dintre noapte si zi difera de cei ai satului, sunt mai numerosi si mai diversi prin natura lor. Lipsesc animalele, cocosul, scârtâitul cumpenei sau al rotii fântânii sau suvoiul apei lovind peretii galetii, ai jgheabului, în schimb, apar atât de multe alte combinatii sonore încât este imposibil sa nu le tratezi ca pe o realitate coerenta.
Latratul câinilor ce domina, uneori coplesitor de stresant, linistea noptii lasa locul cântecelor cocosilor, zgomot ciudat pentru un oras, dar cu atât mai strident. Tocmai faptul ca nu te astepti sa-l regasesti într-un astfel de tablou face ca zgomotul acesta sa devina un reper substantial al ciclicitatii diurne urbane, spre deosebire de lumea satului unde pregnanta lui semnificativa este atenuata de exercitarea îndelungata a traditiei, de obisnuinta. Acest prim semn sonor aproape ca echivaleaza cu o concluzie, caci sugereaza cât de important este accidentul în semiologia urbana, dar si cât de aproape este orasul nostru de sat.
Primele autobuze, tramvaie pleaca în cursa si zgomotele lor dau consistenta strazii sau bulevardului care parusera ca pentru putine ore au amutit. Zgomotele masinilor, destul de rare, este înca individual, nu se transforma în vuietul continuu de peste zi. Ai putea chiar sa ghicesti categoria din care acestea fac parte: camion, autoturism, chiar taxiuri. Acestea scot un fâsâit lin pe asfalt, motoarele nici ca se aud, ceea ce dovedeste ca soferii, înca adormiti, nu se prea grabesc spre a-si ocupa locul în statiile înca neaglomerate. În zilele de târg, linistea diminetii, în cartierele periferice, este întepata de zgomotul ritmic, facut pe asfalt de copitele potcovite ale cailor ce trag carutele taranilor, tiganilor ce vor sa cumpere sau sa vânda ceva. Îi regasesti, vizibil, spre ora noua când încearca sa iasa din oras, încurcând circulatia si murdarind asfaltul. Pe cât de obraznic sonora le-a fost intrarea în orasul adormit, pe atât de tacut rusinoasa le este retragerea, ca si cum orasul i-ar fi ascuns, ca pe un lucru ciudat, sub un glob de sticla.
Toate sunt zgomote ca o uvertura. Urmeaza o serie de acorduri puternice: masinile ce descarca marfa în fata magazinelor, cisternele ce spala strazile, cu complementul lor hibernal, zgomotul înfundat al grederelor ce curata zapada si, acolo unde orasul este bine organizat, ceea ce nu este la fel de valabil pentru toate orasele românesti, zgomotul cutremurator al gunoierilor, semn ca ziua poate începe, resturile precedentei, cadavrul ei pestilential fiind scos din arena si dus spre incinerare.
Zgomotul acesta, acolo unde se produce în chiar acest moment al zilei, are ceva ritual, misterios, caci, la fel ca un ritual, el marcheaza ruptura. Masina de gunoi, oricât ar fi ea de noua si supertehnologizata, este un simbol al murdarului, al dejectiei, al restului, al mortii. Deambulatia sa matinala este invers vectorializata cu tâsnirea faetonului solar, un moment de echilibru în care moartea si viata stau în cumpana.
Traseul ei, aproape imuabil, impus prin rosturi administrative si logici urbane, este ca o confirmare a iminentei mortii, un memento mori si un regresum ad uterum în acelasi timp. Ceva din lumea noastra, noi cei fara viata, adica resturile, gunoiul, suntem aruncati în flacarile distrugator-purificatoare ale crematoriului sau lasati sa putrezim departe de ochii celor înca vii.
În ea (masina de gunoi) se cupleaza simbolic imaginea calugarului medieval ce traverseaza orasul, invocând monoton si trist ajutorul divin prin acel „ora pro nobis” si a cioclilor ce însoteau carutele pline de cadavrele ciumatilor în lumina oarba si fumegânda a facliilor; teama si speranta. Speranta, de data aceasta, este simbolizata de un zgomot puternic, ascutit, ce succede zgomotului gros, bolovanos al masinii de gunoi.
Noaptea, ce-si traieste ultimile clipe, este sfâsiata de sirenele trenurilor de navetisti, simbol al unui nou început. Uneori, zgomotul aceste este auzit în tot orasul, ca si când spatiul s-ar fi golit brusc.
Sunetele enervante ale tevilor de încalzire centrala si ale conductelor de apa îi anunta pe oraseni ca ziua a început. Zgomotul strazii capata consistenta ca si când temele anuntate în uvertura încep sa se dezvolte într-o simfonie a agitatiei. Mici intermezzouri sonore, alarmele masinilor din parcari, trântirea portierelor, pornirea motoarelor, ambreieri nervoase, uneori, daca masinile sunt mai vechi, chiar disperate, claxoane, în general, scurte, chiar timide, interpreteaza micile arii ale plecarilor la serviciu. Grilajele metalice ale magazinelor se ridica în zgomotul cunoscut, marfurile sunt scoase pe trotuar.
Traficul devine compact si strada produce un suierat continuu, format din alunecarea pneurilor pe asfalt, zgomotul rotund al motoarelor, vântul dislocat de masini, contrapunctat de claxoane mult mai viguroase si de frânari bruste si amenintatoare. Acest zgomot este atât de constant încât asigura fundalul sonor al marilor bulevarde si îneaca ticaitul tocurilor pe asfaltul sau pe piatra trotuarelor. Pe strazile mici si necirculate, toate aceste zgomote se aud în surdina, fiind, din când în când, scoase în evidenta de pasii vreunui trecator, de multe ori, identificat cu usurinta de catre vecini: „Popescu a iesit sa-si plimbe câinele” sau „Ionescu iar a plecat târziu la servici”.
Soarele s-a instatlat pe cer si parca si stingerea becurilor de pe stalpii de iluminat public îti pare ca se face cu zgomot. Clopotele bisericilor si sirenele fabricilor desavârsesc lucrarea lui Dumnezeu si anunta lucrarile oamenilor.
Consideram ca zgomotul poate fi considerat realitate antropologica si ca poate fi analizat ca orice semn social, explicând, poate nu la nivelul evidentei ci, mai curând, la nivelul contextuarilor succesive. Oricum, analiza orasului din perspectiva realitatii senzoriale propune o deschidere spre o noua perspectiva, o noua metodologie de interpretare antropologica, pe care am putea-o numi a subtilitatii. Subtilitatea poate deveni obiect de cercetare antropologica din dorinta reflectarii acelui maussian fait social total, chiar daca poate parea, mai curând, un demers post modern.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*