ORAȘ MEDIEVAL

24.04.15 by

”Acesta este orașul iubirilor
din piesele lui Shakespeare”,
ne spune ghidul
coborând pe scară.

Înaintăm pe străzi atât de-nguste
de parcă le-ar fi-nghiontit
morile.
De la un balcon la altul,
pe sfoară,
toate ale casei, își bârfesc între ele
culorile.

Prea pudicele gospodine,
care de evlavie roșesc
chiar când aud cuvântul ”mamă”,
au prins azi noapte șarpele,
durduliul primului păcat,
și l-au spălat atât de bine
c-arată-acum ca un ciorap de damă.
Cuminte pare
printre celelalte rufe la uscat,
dar blestematul, în vânt, ispititor
își fâlfâie
întreaga-nchipuire albă de picior
precum sirenele pe harpe.

”E un ciorap, nimic mai mult”
ar zice-un oarecare
într-o doară,
fără a ști că șarpele-i tot șarpe
chiar și întins pe sfoară.

APOKALIPSIS

Fă spaima lămpii mai mică,
e-atâta otravă
în pâlpâit de garoafă,
și despletește-ți noaptea pe umărul alb
ce numai soarele l-a sărutat
cu-n singur apus,
soarele îndurerându-și mălinii
de-atâta rotund necântat.
Despletește-ți părul
cu degetele îndelung șovăind
pe ultima agrafă
a-nfiorării luminii.

Nu va mai fi
nici întuneric și nici noapte.

Îngerul roșu
va coborî în ulcioare
spre arderea de tot,
iar trupurilor noastre le va fi ecou
întru ecou – îmbrățișare.
Nu va mai fi
nici întuneric, nici trâmbiță de frică,
din temelie o să ardă lutul
și-asemenea
o să ne fie cerul iarăși crud și nou,
în frumusețea lui dintâi
când l-a-florit sărutul.

CIREȘE AMARE

”Înainte de A
oare ce o fi fost?”
filosoful întreabă
ca omul cel prost.

Numai noi,
îngânați pe ascuns de magnolii,
știam
cum prin transparente petale
se mai pot auzi străvezimi
și din alte vocale.

Numai noi cu răbdare
am aflat
că-ntotdeauna
cireșele cele mai dulci
sunt cele amare.

Poate de la noi spaniolii
mușcând din fructul vrăjitului nectar
au zis și ei că-i ”amar”
ca dorul,
ca luna.

FATA ACEEA

La ferestrele clasei a șaptea,
cerul ascuns după cer
se prefăcea a ninge prin somn,
că toți copacii livezii,
până la porțile de fier,
deveneau păduri de mesteceni
adânci ca iubirea și noaptea.

Oare de ce fetele
șușotind între ele
într-un colț
unde munții pe hărți se cojeau cafeniu,
întorceau capul mereu înspre mine,
iar când fata aceea,
chiar fata aceea,
se lumina ca născutul de soare,
oare
de ce chicoteau și mai tare?
Nici acuma nu știu.

…patru cai înhămasem la sania mea,
prin mesteceni sclipeau clopoței:
Uite-o stea, uite-o stea, uite-o stea…
Ghemuită în brațele mele
și-n lumina ochilor mei
era fata aceea,
chiar fata aceea,
ce spre mine-a zâmbit în vremea aceea.

Ay, ya, ya, ya –
cetină albă și verde de pin!
Prin mesteceni zburau clopoței,
mă gândeam:
Oare ce-ar fi să beau
doar puțin,
din cântecul roșu de vin
de pe buzele ei?
Chiar așa mă gândeam…

Puțin peste vis ar fi fost ,
peste zare – hotarul
ce doar cerbii din basm l-au trecut,
dacă tocmai la mijloc
spre primul sărut,
n-ar fi-nceput să latre de zor
limba de fier a intrare
când visele fug, ningând fiecare
în băncile lor.
Chiar pe băncile lor…

CE LIMBĂ VORBESC TRANDAFIRII?

Tu răutate mică,
de ce ești curioasă ca să-ți spun
trandafirii de stâncă ai mei
ce limbă vorbesc
și cum se-nțeleg între ei?

La examen,
noaptea ochilor tăi mă-ntreba:
Cum se numește
cea mai luminoasă stea
din Orion?

Ochii tăi amar de adânci
știau să citească lumina
cum nici o algebră din școală,
nu ne-nvățase
citit după forma de buză,
fără de slovă, sunet, vocală
ca răsuflarea primăverii
sub bluză.

La ce folos paleta de cuvinte
să desenezi
văpăile de toamnă pe carton,
când noaptea ochilor tăi
pe cea mai luminoasă stea
din Orion
de pe buzele mele-o ghicea
cum s-o aprindă,
cum s-o culeagă?

Mai bine taci
când limpezimi de ani-lumină
se adumbresc privirii,
că s-ar putea să ne-nțeleagă
trandafirii,
mai hoți ca tine, mult mai hoți
cititului de buze.

CUM SE NUMESC OCHII TĂI?

Pe caietul de matematică
fiecare desena țara lui,
dar eu mă gândeam
mereu la a ta.

Pe afară
se-auzeau de la sănii,
până-n ispita albastră,
zurgălăi,
clopoței,
zurgălăi…

Ne trebuia un nume de țară
să fie numai a noastră
și ți-am trimis un cocoloș de hârtie:
”Nu spune la nimeni, doar mie,
cum se numesc ochii tăi?”

Și până astăzi
cântecul toamnei
poartă nume de țară
la fel de trist
ca zâmbetul ei.

PĂCĂTUIND CU GÂNDUL

Cu ochii-nchiși – tot cântec
vândut zării.

Cine va ști albastrul
de este-al mării,
sau e din ceruri împrumut?

Sărmanii popi!
Schimbându-și alelui de-a rândul
or bănui cum chiar atunci
păcătuiesc cu gândul
visând că te sărut?

Dar tu,
cu care întrebarea lumii începu,
simți-vei oare cum te strâng
pân’ la-mpietrit de pleope
în sorbit?

Cu ochii-nchiși
te-oi savura tot drumul peste ape
lumină de păcat desăvârșit.

REVELION CU MR.GROPARU

Străinul insistând
să-l tutuiești pe numele mic
chiar mă făcuse gelos.

Când comanda un martini
glumea,
cu ochii în jos,
dar cu măslina în scobitoare
transpus:
”De Anul Nou se bea
din cupa clepsidrei răsturnată,
numai din partea de sus.”

Abia înainte de miezul nopții
i-am auzit numele de familie,
strigat la microfon,
prima dată:
”Am uitat luminile-aprinse.
Mă întorc. Nu uitați ce v-am spus:
Numai din partea de sus…”

ÎNTOARCEREA LUI PROMETEU

Iubita
n-a fost prea impresionată,
că-n loc
de colan și colier,
i-a adus în palmă
un tăciune din cer.

Seara,
în pragul ușii,
Prometeu
își invita trecătorii
la nunta de foc
al aurului greu,
dar nimeni nu se oprea,
nici măcar înțeleptul
din poloboc.

Numai geambașul
de marfă literară,
oprindu-se lângă lacrima lui
l-a înțeles întrebând:
”Văd că ai foc,
n-ai cumva și-o țigară?”

FĂRĂ DE LEGE, ÎN SUS!

Nu toate râurile
urmează povața spre mare.
Când iubești
la ce ajută aripa
având deopotrivă și cerul și zborul?

Aseară soarele
îmbrățișându-și norul,
(râul ce-a curs
fărădelegii, în sus,
din brațe de lut întru sorbirea de hău),
zâmbindu-i i-a spus:
”Cântecul meu de lumină
este la fel de înalt
precum e măsura
sărutului tău!”

COPACUL ÎNDRĂGOSTIȚILOR

Stihul lemnului meu
nu cred c-ar fi bun
nici de vioară, nici de ciubăr,
nici de săgeată și nici de scut.
Îndrăgostiților – vameș
le schimb la fiecare sărut
fulgul de iarnă într-o floare de măr.

COLINDUL ALB DE ATUNCI

Luând-o în brațe,
cum brazii mireasa și-o duc,
cu cântecul lor aplecat de lumini
și de neaua netoarsă pe fus,
îl aud și acum cum i-a spus:
”Hai, cum n-a nins niciodată,
nici de cer, nici de nor de cuvânt,
haide, să ningem în sus,
să te prind
din neprins
de colind!”

Și au nins, și au nins și au nins,
dar ea mai departe de ceruri s-a dus
și n-a mai știut să ningă-napoi…

O, DACĂ-AȘ FI POET

O, dacă-aș fi poet
aș căuta cu stihul meșterit în fir
să-ți spun
că buzele tale-s ispitei
ca pâlpâirea spaimei din rubin,
dar tu ai râde,
sălbaticul meu trandafir,
așa cum știi, cu fiecare spin
s-aprinzi
ecoul sprinten de vioară:
”Mai lasă-mă cu poeziile în pace,
că fumul lor doar rotocolul urcă;
buzele noastre
prin vorbe mari se-ncurcă.
Nu ai văzut aseară,
fără de ele ce bine se descurcă?”

MI-E SOMN

Mi-e somn,
dar e prea devreme țărâna
s-o întristez
cu bulbul amar de lalea…

S-ar putea
să visez
că am uitat să trag
zăvorul la ușă,
iar să cobori
sute și sute de trepte
e-ngrozitor de greu.

O viață-ntreagă le-am urcat
doar pentru-o singură privire
să-l prind pe Dumnezeu
cum își descuie veșnicia grea
doar c-o cheiță violetă
de brândușă.

Mi-e somn,
dar e prea devreme țărâna
s-o întristez
cu bulbul amar de lalea…

PEISAJ

Nici o corabie în genele zării.

Nici măcar un nor să modeleze
fantoma așteptării…

– De ce mă întrebi cât de mult
demultul ce-a fost îl iubesc? –
peste umăr răspunse amar.
– Cât cerul
cântându-și tristețile mării?
– Privirea
nu ochiu-și privește,
albastrul nu-l pui în cântar.

Oare de ce lacrima
are gustul ars ca al mării
și-atât de sărat ca lumina
renăscută din propriu-i apus?

…pe țărm Iubirea
aștepta un răspuns.

DACĂ-AM FI SĂ VISĂM…

Dacă-ar fi să visăm
invers,
lumina și-ar urca înapoi
cascada-i spre stele
încercând atunci să te fure
din brațele mele.

Ce bine
că ne visăm de-a normalul,
cum poienile se-ntorc în știubeu.
Bunăoară, din poveste și vis,
o să-ți trimit cireșul primului sărut
să-ți aducă voalul
abia înflorit din cântecul meu.

DOUĂ DREPTE PARALELE…

Discutam
tot de-ale școlii,
dar tu m-ai întrerupt
lângă iazul morii
arătându-mi cum norii
se sărută în alb de magnolii
pe ape…

Eram atât de aproape,
iar tu ai ridicat din sprâncene
și ai zâmbit…
Sărmanele drepte din carte!

Mâinile noastre
cât s-au strigat una pe alta!
Încă puțin și-ar fi fost infinit,
dar noi am mers mai departe…

DIN SCRIPTURILE INIMII

”Piatra de râu
nu poate fi mai mare
decât scânteia ei de amnar”
grăitu-a iubirea.

Apa
și-a-ntrebat șuvoirea sa:
”Cum oare
niciodată nu am gustat,
din cântecul de noapte al ei,
măcar un sâmbur de stea?”

În cele din urmă,
ca un cactus la vremi de soroc,
piatra spre apă-nflori
răspunsul făpturii de foc:

”Oare de ce lacrima
e jumătate apă,
jumătate sânge
și-atât de rotundă-n târziu?”

Kitchener, Ontario
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*