„Ochii doctorului” şi … „ochii reporterului”

04.04.15 by

„Ochii doctorului” şi … „ochii reporterului”

Titlul, poate neobişnuit, vine şi el de undeva… Cu ani în urmă, într-o primăvară, mă aflam dincolo de comuna Râu de mori, către cetatea Colţ, despre care se spune că ar fi inspirat pe Jules Verne să scrie Castelul din Carpaţi. Eu însă pornisem pe acel drum ca să cunosc un anume Daniil de la mănăstirea Colţ, situată nu departe de vechea cetate de pe vremea dacilor. Călugărul reconstruise de unul singur biserica mănăstirii, adunând piatra necesară din împrejurimi. Şi, tot el, căutând piatră, descoperise şi un tunel care ducea de sus, de la cetatea Colţ, pe sub valea Râuşorului, până la cetatea Deva. L-am găsit. După ce i-am spus ce mă interesează s-a oferit necondiţionat să-mi fie călăuză şi… a mai scos o vorbă abia după vreo două ceasuri. Ajunsesem într-o livadă cu pruni înfloriţi. Timpul se oprise parcă în loc. Cât puteai să cuprinzi cu sufletul şi ochii nu se vedeau decât flori de prun, făcându-mă să cred că visez şi că-n vis se făcea o grădină japoneză, primăvara… Daniil părea căzut în lumina acelei zile. Şi-l aud şoptind, ca pentru sine: „Unde-or fi frunzele?!…” Obişnuit „să văd” mai mult cu ochii altora, nu realizasem că, pentru pruni, mai întâi apar florile şi-abia după ce ele încep să se scuture dau şi frunzele… Ochi, mulţi, nenumăraţi – flori de prun în acea livadă – s-au deschis dintr-o dată. Şi gândul a devenit cuvânt, abia şoptit, precum o lacrimă pe care n-o puteam opri: „Unde-o fi Dumnezeu?!… Că şi El, ca şi tot ce este când cu adevărat este, vine de undeva…”

„Reversibilitatea stării de boală” …

Mă aflam – la distanţă mare de cele trăite la Râu de Mori – în cabinetul individual al dnei dr Liliana Elena Chiţanu, medic de familie în Chercea, un cartier mărginaş al Brăilei. Acea întrevedere venise ca de la sine… Era o nevoie de a povesti, o anumită aşteptare şi de o parte şi de alta…
– Sănătatea oamenilor de la noi ţine şi de medicină, ţine şi de aspecte „nemedicale” ale vieţii… îmi spunea dna doctor. Pacienţi, istorii personale, multe din ele triste, observaţii şi legături între ele… Şi alţi colegi, cred eu, raţionează ca mine, doar că nu reuşesc să pună pe cuvinte sau, cine ştie, nu i-a interesat să spună, n-au avut cui, n-au avut de ce… E mare lucru să ai cu cine să povesteşti, mai ales când ieşim în afara unor tendinţe la modă… A stabili o linie de demarcaţie între medical şi nemedical – „ până aici democraţie, mai încolo-i Mănăştur”, sloganul revoltei din 1956, de la Cluj – este ca şi cum ţi-ai propune să desprinzi de rădăcini coroana unui prun din livadă şi să te aşepţi apoi să mai şi rodească… Bolile – tocmai ce m-aţi întrebat: „De unde vin bolile când vin?!…” – vin din viaţă: neglijenţe, apucături greşite, derapaje…
A fost deajuns acea comparaţie cu prunii decapitaţi de coroană şi trunchi să mă duc cu gândul la livada înflorită din Râu de mori… şi la replica neaşteptată a călugărului Daniil. I-am povestit şi dnei doctor întâmplarea.
– E mult adevăr şi e şi mult substrat în ceea ce spuneţi… Lucrurile simple se înţeleg greu…
– E departe până aproape… şi, curios, pe un astfel de drum, nu putem ajunge decât cu ajutorul celorlalţi… Eram pe la 50 de ani şi nu realizasem că frunzele prunilor apar abia după ce se scutură florile… Văzusem fără să văd…
– Lucrez de o viaţă ca medic de familie, mai întâi am lucrat la urgenţă şi apoi aici, la dispensarul din Chercea… Şi cu toate astea abia în timp, şi târziu, am realizat cât de important este să cunoşti lumea din care vine un om… Pentru că de-acolo, din lumea lui, vin şi bolile… Vedeţi, din nefericire, dincolo de nivelul de asistenţă primară, acum fac apel la termeni profesionali, la oricare alt nivel de îngrijire (prespitalicesc/spitalicesc) bolnavul este pur şi simplu „smuls” din mediul lui, din context s-ar putea spune, şi astfel se pierd multe infomaţii, să le spunem „determinanţi ai sănătăţii”. Şi dacă se pierd, pierdem şi pârghii prin care am putea interveni şi ameliora ceva. Nu mai este un secret pentru nimeni că „reversibilitatea stării de boală”, când sănătatea nu s-a degradat prea mult, este dată de „reversibilitatea stilului de viaţă”… Este o pârghie prin care putem acţiona, o punte peste acea linie de demarcaţie, artificial introdusă.
– O să fac o paranteză… privind conceptul „reversibilitatea stării de boală”. Eu, ca reporter, l-am auzit prima dată într-un interviu cu dna prof. dr. Ioana Grigoraş, din Iaşi. Într-o clinică ATI, este vital să poţi stăpâni (gestiona) parametrii care asigură reversibilitatea stării de boală. Pe alte intervale de timp, ideea se regăseşte şi în alte specialităţi… Şi acum, iată, dv, introduceţi în această ecuaţie, mediul (contextul) în care omul a trăit şi continuă să trăiască…
– Da. Pentru că bolile lui, când sunt, şi sunt(!), vin de acolo şi vin din istoricul personal şi din al familiei, comunităţii… Şi-acolo găsim câteodată şi rezolvarea… Repet: când vedem din timp şi când înţelegem, când doctorul ştie să-şi deschidă canale de comunicare cu oamenii…

Căderea în …poveste

– Nu ştiu dacă are legătură cu subiectul abordat… Într-o după amiază caldă de vară, câteva clipe înainte să plec (întotdeuna se întâmplă aşa), a venit la cabinet un pacient vârstnic (în jur de 80 ani), văduv, rămas în grija unei fiice „mai puţin harnică”, asta, aşa, ca să mă exprim elegant, care locuia cu soţul şi cu tatăl în două camere. Cunoşteam ambianţa „de-acasă”. Practica mă învăţase că unele detalii din mediul de viaţă al pacienţilor sunt „ochii doctorului”… Aşa că, după prima „vizită la domiciliu” , mi-a fost de ajuns ce am văzut. Era mai sănătos să privesc „locuinţa” lor pe dinafară şi chiar de la oarece distanţă… Mi l-am amintit, recunosc, după miros şi, nu ştiu prin ce asocieri proustiene, am retrăit cu toate simţurile acel prim impuls de a ieşi cât mai repede din casa lor…
– Spune! Ce necaz te aduce la cabinet?
– Mă supără un picior…
– Ia să văd cam despre ce e vorba…
În clipa următoare, am regretat gestul meu, pornit mai degrabă dintr-un automatism profesional. Încălţat cu nişte papuci de plastic, din aceia de plajă, avea picioarele atât de murdare, încât noroiul uscat formase deja o bordură la limita spaţiului interdigital. Nu-ţi venea să pui mana. Şi nu era numai asta. Căutând să ridice piciorul ca să-l pună pe pat, să-l pot examina, a eliberat şi mirosuri din alte zone ale corpului… pe unde nu mai ajunsese de mult apa. Am simţit că mi se întoarce stomacul pe dos. M-am stăpânit …Totuşi… OMUL VENISE LA DOCTOR! Apoi am râs şi i-am spus:
– Bre, da’ măcar piciorul ăla de te doare trebuia să-l speli!
Într-un fel, spunându-i asta, „am pus piciorul în prag”…
– Lui sau unui alter-ego din dv?! Şi, citindu-i mirarea din priviri, am adăugat: „Ochii mei”sunt …cuvintele, poveştile…
– Despicaţi firul în şapte… Şi nu e rău… Să rămân însă la firul de poveste, „ochiul reporterului” … S-a văzut clar că l-am descumpănit. A început să bâiguie că nu are condiţii, că la ei acasă încălzesc apa pe aragaz, că butelia e scumpă… Vorbea ca şi cum în locul lui ar fi fost un altul; altă voce, alt timbru … Nu ne învaţă nimeni cum să gestionăm asemenea situaţii şi cum să facem „să nu rămânem cu ele pe cocoaşă” (să nu le … somatizăm). Ne descurcăm pe cont propriu, fiecare cum poate… Pe moment, cu o atitudine mai veselă trecusem peste reţinerea mea (e tare remarca despre acel „alter-ego” al doctorului; tot ce este cu adevărat important este în noi înşine) şi-i spusesem omului ce cred… Scăpasem însă doar o parte din acea încărcătură negativă… M-am gândit şi la tabletele dulci-amare scrise de doctorul Viorel Pătraşcu… M-au ajutat şi atunci să mă eliberez de un anume disconfort organic. Acasă, i-am povestit şi soţului, alegând un moment să fie şi el disponibil. Când celălalt nu te-ascultă, poate că-i obosit, sau are alte probleme, nu are nici un rost. „Puroiul” nu s-a drenat în totalitate… Şi, iată, simt încă nevoia să povestesc…
– Acolo unde există interes real pentru soarta pacienţillor şi a medicilor, sunt psihologi angajaţi să asigure …sănătatea „lucrătorilor din sănătate”…
– Am citit si eu despre sindromul „burn out” la medici… E altă poveste…
– Nu cred să fie altă poveste… Un medic, mai ales cel „din prima linie a asistenţei medicale”, care este rupt de viaţă, de familie (mă refer acum la familia medicului) nu are ochi să vadă şi nici urechi să audă durerile celorlalţi… Pacientul vorbeşte, chiar şi atunci cu greu, abia când simte că medicul de dincolo de birou este om ca şi el…
– Ştiţi, e bine să povesteşti, te uşurează… Şi… nu ştiu cum să spun … parcă te dezgoleşte şi te lasă fără apărare… Vă povestesc şi, iată, simt nevoia să vă rog să mă protejaţi… Toţi avem nevoie de încredere, de siguranţă…
– Mai întrebasem cândva: cine-i protejează cu adevărat pe medicii „de cabinet”? Cine le asigură spatele?
– Poate că o să vă surprindă răspunsul meu. N-aş spune că medicul este apărat de familia lui (suntem încă pe o zonă superficial convenţională). Aş spune mai degrabă că te poţi apăra faţă de astfel de tensiuni doar când eşti implicat şi responsabil în toate laturile vieţii tale, inclusiv în familie. Nu cred în medicul care-şi lasă acasă copilul bolnav şi se duce la cabinet să dea consultaţii ori la spital să opereze… După cum nu cred nici în medicul care-şi lasă bolnavul pe masa de operaţie şi se duce la aeroport sau la gară să-şi aştepte nevasta… Există nişte priorităţi… Şi lucrurile astea nu e nevoie să le spui, se simt… Ţi se citesc pe chip, le văd şi le simt şi cei care intră în cabinet, chiar dacă nu au prea multe clase, sau nu s-au spălat de la Paştele din anul trecut… Poate că unii pot, nu ştiu… Îşi transferă problemele personale către alţii, tata şi mama, vreun coleg, cine ştie… Nu cred că aş putea inspira încredere pacienţilor pe care-i am, dacă în sinea mea eu n-aş fi împăcată şi n-aş şti că oamenii care depind de mine, acasă, au ce le trebuie şi sunt în siguranţă… că au ajuns cu bine la grădiniţă, la şcoală… Şi aceeaşi grijă o simt şi acum, deşi băieţii muncesc, sunt însuraţi şi la casele lor. Şi, nu vreau să folosesc cuvinte mari, aceeaşi grijă o simt (şi o preiau ca răspundere şi ca încărcătură sufletească…) şi faţă de pacienţii care-mi trec pragul cabinetului. Eu sunt aceeaşi şi-acasă, şi la cabinet, şi-acum în discuţia cu dv. Dacă aţi venit până aici, înseamnă că aveţi nevoie de ajutor şi că implicit îmi atribuiţi puterea/cunoştinţele/deprinderile necesare pentru a vă ajuta… Este, cum aţi scris într-un reportaj recent, „ceva dincolo de cuvinte…”
– Şi totuşi acel „ceva de dincolo de cuvinte…” se împlineşte prin cuvinte… Şi, dacă mă gândesc mai bine, nu prin cuvinte, ci prin …poveste… Mi-a rămas în minte o observaţie dintr-o carte: „Nu este agonie mai grea decât să porţi în tine o poveste nepovestită… (Maya Angelou: I know why the caged bird sings).
– Mda… Profundă observaţie… Şi, de fapt, toţi, cred, ne confruntăm cu nevoia de a povesti… Şi bolnavii, şi doctorii…

Farmecul discret al pacienţilor dintr-un cartier mărginaş

– Vă rog, puteţi schiţa o tipologie a pacienţilor dv din cartier?
– Ce să vă spun mai întâi?!… Sunt oamenii bogaţi, îmbogăţiţii de după „revoluţie”; care au bani, dar n-au „rasă”; sunt obişnuiţi să facă ce vor, când vor, cum vor, să comande inclusiv servicii medicale, tratamente, analize… Nu prea am percutat. Şi de-am avut o brumă de bogătani pe listă, au cam plecat; nu s-au acomodat cu rigorile necesare chiar şi într-un cabinet de medicină de familie… Chercea a fost o comună independentă, Vatra Veche, în care s-a născut Nedelcu Chercea, alipită ulterior oraşului Brăila. Populaţia şi-a păstrat în mare parte caracterul semirural, cu oameni respectuoşi şi ascultători. Nu toţi… însă de ajuns cât să mă facă să împlinesc 21 de ani de activitate în mijlocul lor…
– N-au fost şi pacienţi care să încerce să vă păcălească?
– O bună parte dintre pacienţii mei sunt în vârstă, de pe vremea când bărbaţii mergeau „la servici” iar femeile „ţineau casa” şi creşteau copiii. Dacă după pensionare bărbaţii „se mai odihnesc”, femeile „casnice” nu ies la pensie niciodată, vârsta şi afecţiunile – de obicei neglijate din lipsa de timp, de bani sau pur şi simplu de educaţie medicală – aducându-le într-o stare avansată de oboseală şi boală. Spun „boală” deşi o boală nu vine niciodată singură şi, implicit, nu vine fără să se tragă de undeva… Mi s-a întâmplat să-mi treacă pragul câte o „băbuţă” ca să-mi ceară o internare de o săptămână, „să se odihnească.” Şi, sinceră sa fiu, acolo unde patologia îmi permite – şi de obicei chiar am de ales – fac recomandarea de internare.

„Boala” nu este doar a bolnavului

– Pe lângă sintagma „există bolnavi şi nu boli”, în cele povestite de dv se arată (spun „se arată”, precum la ghicitul în cărţi sau în bobi!…) şi o altă idee: boala nu este stricto sensu doar a celui care vă deschide uşa cabinetului…
– Într-o familie unde se regăsesc anumite carenţe alimentare sau de educaţie, neglijenţe, mai devreme sau mai târziu îşi vor face prezenţa şi anumite boli… „Veriga” cea mai slabă cedează… Un caz tipic, frecvent în sate şi chiar prin cartiere de la marginea oraşelor: detergenţii de la spălare, aruncaţi pe straturile unde se cultivă cartofi, ceapă şi care ajung cu timpul în roadele pământului şi apoi în preparatele de pe masă… cu urmări previzibile…
– Intră mai multe aici, nu numai detergenţii…
– Bineînţeles…E şi closetul din fundul curţii, şi obiceiuri din epoca industrializării forţate, cum ar fi îngrăşăminte şi pesticide aduse de la oraş de foşti muncitori de prin foste combinate chimice, e şi spălatul la râu, cu detergenţi care nu se degradează şi-apoi, ceva mai jos, în aval, vezi cum apa e folosită pentru irigarea grădinilor… Şi toate astea ajung să „se exprime” prin îmbolnăviri… Şi, săracii, ca să-şi mai facă rost de un ban, duc zarzavaturi din grădină şi la piaţă, că sunt „fără chimicale” şi se caută… Noi vedem doar sărăcia, lipsa de educaţie, lipsa de educaţie pentru sănătate… În profunzime, sunt însă mult mai multe… Şi, bine aţi spus, „boala” nu este doar a bolnavului… Ea doar „se arată” prin el… Este a familiei, a vecinătăţii, a satului, a cartierului, a societăţii… Şi în cele din urmă, este a noastră… Şi dacă ne facem timp să vedem, să înţelegem şi să ajutăm … puţin câte puţin, ne vindecăm şi pe noi şi pe copiii noştri… În orice act medical, singularizat prin diagnostic, trimitere, reţetă şi aşa mai departe, există, cred, şi o componentă de „terapie colectivă…” Dar cine are timp să se ocupe de această latură?… Poate dv, prin ceea ce publicaţi…
– Posibil să aveţi dreptate… Deşi drumul de la un text publicat şi până la modificări în atitudine, comportament… e lung.
– (…) Lăsând gluma la o parte, jurnalistica, aşa cum o faceţi dv, are un important rol terapeutic… Este un forum pentru dezbatere… Şi, important, este la vedere şi nu cenzurat (şi dirijat)… precum opiniile postate pe net…
– În basmele româneşti, zmeul, după ce, fireşte, furase fata de împărat, când se întorcea acasă de la vânătoare, înainte să ajungă, arunca buzduganul, care să dea de ştire… Şi-acesta, deschidea poarta, apoi uşile până ajungea în sala principală a castelului… Cu bolile cum stau lucrurile? Se anunţă şi ele înainte de a se instala definitiv în casa trupului şi a sufletului?
– De obicei există semne şi semnale care, din varii motive, nu sunt luate în seamă. În foarte puţine cazuri, mai ales la persoanele trecute de o anumită vârstă, boala vine chiar pe neaşteptate… Mulţi refuză să vadă astfel de semne chiar şi când „îi dai cu nasul…” Au alte priorităţi, nu pun preţ pe sănătate sau se ghidează după percepte şi idei de genul: „decât zece ani găină, mai bine un an vultur… beau, mănânc şi fac ce-mi place…” În astfel de cazuri, pot spune că medicul de familie este un privilegiat… El vede „buzduganul”, omul nu-l vede. Când îşi face meseria, ştie cu ce probleme se confruntă acea familie şi, când are canale de comunicare, chiar poate interveni … Exemple? Sunt la îndemână, atâtea: lipsa de igienă, consumul exagerat de alcool sau de grăsimi sau de carne de porc, fiecare în parte duce spre o anumită patologie… Şi împreună iese „cocktail Molotov”… Nici nu ştii de unde şi cu ce să începi mai întâi… Nu întotdeauna te poţi înţelege cu ei. Şi dacă omul îţi închide poarta sau uşa în nas, ce poţi să faci?!…

Căderea în boală

„Lucrurile aparent simple se văd greu”, observa cineva. Ideea care a generat reportajul ce urmează a pornit de la un interviu cu dl prof. dr. Mircea Grigorescu. Printre altele, îmi povestise despre acad. dr. Octavian Fodor insistând asupra „felului în care profesorul conducea discuţia cu pacienţii şi uneori chiar şi cu aparţinătorii astfel încât să-i împingă spre vindecare. Avea o artă a lui, nu încuraja niciodată tendinţa spre boală. Mulţi pacienţi se lasă furaţi de simptome, se ancorează cumva în propria lor suferinţă…” La acel moment, îmi amintesc, m-a surprins că interlocutorul meu reţinuse şi subliniase o anumită idee, aparent doar colaterală: „conducea discuţia cu pacienţii şi uneori chiar şi cu aparţinătorii…” Întrebarea mea a venit ca de la sine: „Şi o discuţie purtată doar cu pacientul nu este de ajuns să-l împingă spre vindecare?!” „Nu întotdeauna… Întâlnim situaţii când oamenii sunt copleşiţi de boală. Şi de multe ori această „ancorare în boală” ajunge să cuprindă chiar şi anturajul. Sau chiar să fie întreţinută de anturaj, sau chiar provocată… Pentru un medic, este o victorie extraordinară dacă izbuteşte să-l ajute pe bolnav să-şi domine boala…”
O mulţime de întrebări se iscaseră dintr-o dată în preajma unei asemenea teme generoase, deschizătoare de drumuri. Nu erau însă de ajuns întrebările. Mai era necesar să găsesc şi interlocutorul potrivit, acel medic dedicat profesiei şi care să dispună câteodată şi de condiţiile necesare ca să vadă dincolo de pereţii cabinetului sau spitalului. Au trecut ani… Nu ştiam că astfel de întrebări nerostite încă deschid ochi… Şi am început „să văd”… Mai întâi ca prin ceaţă apoi din ce în ce mai limpede… De exemplu, observasem că mulţi dintre cei pensionaţi, lipsiţi de o activitate care „să-i ţină”, se prăbuşesc într-un ritm galopant… Apoi, am realizat că chiar printre cei cunoscuţi – colegi, prieteni… –unii, odată ce aflau că „au ceva”, intrau într-o adevărată derivă… Şi, în lipsa altui termen la îndemână, am numit un atare fenomen: „căderea în boală”… Titlul reportajului de faţă…

„Era pe când nu se vedea…”

Mi-am reamintit de întreg pachetul de întrebări abia la finalul interviului cu dna dr. Liliana Elena Chiţanu… Tema anunţată a acelui dialog – De unde vin bolile şi unde se duc ele când se duc? – schimbase uşor perspectiva asupra unor fenomene şi dintr-o dată – avantajul discuţiilor libere (fără restricţiile impuse „de-acasă”…) – deveniseră vizibile şi alte teritorii.
– Paradoxal, familia mai degrabă îl împinge pe bolnav către boală decât să-l ajute să iasă, îmi povestea dna doctor. Stilul de viaţă, derapaje ale celor din anturaj, tensiuni latente sau vizibile, la care se adaugă lipsa locurilor de muncă, sărăcia, nesiguranţa… toate conlucrează în acelaşi sens: agravarea unei patologii… Şi nenorocirea se întâmplă… Şi toţi ar vrea să dea timpul înapoi…toţi. Argumentele lor te lasă ca la stomatolog: „N-am crezut că o să păţesc aşa ceva… Am fost sănătos toată viaţa!” sau „Tata a trăit 90 de ani şi nu a luat nici o bulină!” sau „Am crezut că-mi trece; am băut o cisternă de ceaiuri!” sau „Am luat ce a luat şi vecina când a avut aceeaşi boală!”…
– Şi când boala a apărut la suprafaţă, diagnosticată (văzută) chiar de medicul de familie – „oamenii bolnavi apar din oamenii sănătoşi, care au trecut pe la un control medical, cum se spune în folclorul modern – vin spaimele şi-atunci sentimentul de ireversibilitate se accentuează…Şi, culmea, ca şi în butada citată,… „de vină e doctorul…” sau politicienii…
– Da, aveţi dreptate… Sunt nişte praguri de prăbuşire… Şi când cad, marea majoritate îşi pierd şi bruma de speranţă… O astfel de „cădere în boală” este mult mai veche decât momentul când omul ajunge la doctor… Nu mă pricep la analize, cred însă, cel puţin în unele cazuri, că aceste căderi sunt preluate de la cei din jur: părinţi, bunici, unchi şi mătuşi… printr-un soi de imitaţie… Cei mari nu au ştiut întotdeauna să ofere copiilor un model, o atitudine corectă în lupta cu o boală sau alta… Şi nici tinerii de-atunci, poate copii, adolescenţi, când ajung la rândul lor să se confrunte la maturitate cu astfel de situaţii nu mai luptă, nu mai au încredere în ei… Fac la fel ca tata şi mama, la fel ca bunicul şi bunica… Nu are neapărat legătură cu încrederea în medic/ medicină… Cad o serie de măşti – aparenţe – şi rămâne un „eşafodaj interior”, care se dovedeşte curând aproape inexistent sau şubred… Şi nu se întâmplă numai oamenilor de rând… sunt şi medici mari care au clacat aşa… sunt cazuri celebre, profesorul Brânzei –psihiatrul de la Socola, de exemplu. Cei apropiaţi contribuie şi ei la acest derapaj, fie „din tribune” (din off, cum se zice), văicărindu-se doar, fie activ, pregătindu-le coşciugul ori luându-le măsură pentru hainele de înmormântare… „Nu vă mai codiţi, doamna doctor, spuneţi-i ce are… Noi, acasă, i-am pregătit deja coşciugul…” Eu n-am întâlnit cazuri când descendenţii să facă presiuni pentru un testament semnat în favoarea unuia sau altuia… până nu e prea târziu. Regula ar fi mai degrabă nepăsarea, dezinteresul, neimplicarea… şi nu neapărat o rea intenţie. Cel puţin eu nu-mi aduc aminte de vreun caz precum cele povestite de dv. Însă dezinteres, lipsă de respect, discriminare, chiar şi abuz câteodată (psihologic, mai rar fizic) sunt… mult mai des decât mi-aş dori. Mai este şi o altă autoritate: „gura satului” – pe vremuri, „gura vecinilor” sau „gura prietenilor” acum… „Cum, el/ea e pe moarte şi eu nu-i pregătesc locul de veci ori coşciugul?! Mă râde lumea!…”
– De ce anume este nevoie ca să izbutiţi realmente să ajutaţi bolnavul „să-şi domine boala”? Astfel de lucruri nu sunt întotdeauna la vedere…
– Eu cred că trebuie să-ţi placă meseria… să fii interesat de oameni, de viaţa lor, de relaţiile cu ceilalţi şi să doreşti să-i ajuţi realmente… E nevoie şi de timp, de o anumită dispoziţie… Dacă rupi sau smulgi o plantă din mediul în care creşte, ea moare… La fel este şi cu bolnavul… Aparent este doar omul – copil, adult, vârstnic – pe care-l ai în faţă… În realitate, el are mamă, tată, soacră, vecini, prieteni, – cei de la cârciuma din cartier, eventual – când lucrează – colegi de serviciu, are o casă curată sau nu, aici fiind la curte are şi un pic de gospodărie… Şi patologia lui poate fi legată de această , deşi e preţios cuvântul, „lume a lui”… Şi-acolo se află şi rădăcinile bolilor pe care tu le vezi sau le intuieşti în cabinet, uneori şi cu ajutorul unor analize, necesare… Noi, medicii de familie, prin natura acctivităţii, teoretic cel puţin, suntem mai aproape de oameni şi de acest frunziş de relaţii dintre ei… Dacă mai avem şi un pic de aplecare către tot ce presupune viaţa obişnuită – şi noi venim din aceeaşi lume, şi noi ne confruntăm cu fel şi fel de probleme – putem sesiza mai uşor ce anume nu este în ordine, ştim ce să cautăm…
– Cum aţi reacţionat la solicitarea unor pacienţi de a merge la ei acasă, poate chiar şi de a sta la masă cu ei?
– Ar fi multe de spus… Să ştiţi că am considerat un mare privilegiu faptul că am fost acceptată în familie şi am fost totdeauna foarte atentă să nu-i dezamăgesc… Aţi remarcat deja că marea majoritate a pacienţilor despre care povestesc sunt vârstnici… Ei constituie şi majoritatea de pe lista mea şi, pornind de la bolile pe care le au, necesită şi mai multă atenţie. Sunt bătrâni, bolnavi şi părăsiţi, săraci şi mulţi, mulţi chiar exploataţi de proprii copii. Sunt aşa de multe de spus că nici nu ştiu cu ce să încep. O ocazie foarte bună pentru crearea unei legături mai strânse, mai sincere şi mai favorabilă desfăşurării activităţii medicale a fost Programul de evaluare a stării de sănătate din anii 2007-2008. Mie mi-a plăcut şi chiar am văzut în acea perioadă destul de mulţi dintre înscrişi, cam 60% din listă. O parte din întrebări s-au referit şi la stilul de viaţă, la proastele obiceiuri, analizele făcute au mai arătat şi o parte din „derapaje”. …Un pacient mi-a spus ca nu bea 10 litri de apă pe lună, hidratarea fiind asigurată aproape exclusiv de vinul din bolta de acasă, de altfel „curat, făcut de mine”. O pacientă aflată în a şaptea decadă de vârstă mi-a mărturisit că mâncarea o face exclusiv cu untura „de casă”, obicei transmis şi copilului- bărbat însurat – pentru că „gătită cu ulei vegetal nu este bună”…

M-am luptat mai mult cu pacientul decât cu boala

– Întâmplarea este veche. Eram de câţiva ani în cartier. Îl chema T. M., să zicem Toader. Eu l-am cunoscut la câteva luni (nu multe!) după ce făcuse un accident vascular cerebral, care îl fixase în pat cu o hemipareză destul de severă. Avea cam 65 de ani şi s-a prăpădit aproape de 80. Oricum, nimeni nu credea (inclusiv eu) ca va supravieţui atât. Stătea la casă, în cartier, era văduv şi trăia cu o doamnă, văduvă şi ea, care se gândise că alături de un partener va avea o bătrâneţe mai ocrotită. Dar dl Toader cam fusese prieten cu băutura şi, probabil, alăturarea etilismului de o afecţiune cardiovasculară neglijată şi netratată a avut drept consecintă năpasta de care v-am spus. Mi-aduc aminte că m-am dus prima dată la ei acasă toamna. Era frig afară, dar încă nu se făcea focul pentru că l-am găsit în patul din dormitor. Iarna stăteau într-o bucătărie mai mică şi mai uşor de încălzit. Gazele au apărut în Chercea după 2003-2004. În 2002 abia s-au asfaltat străzile, cu finanţare europeană. Eu lucrez în Chercea din 1993. Străzile erau cu pământ şi mergeam cu cizme de cauciuc şi toamna şi primăvara. Altfel, îmi pierdeam pantofii prin noroi. Da’ să revin la pacientul meu… Prima impresie nu a fost nici pe departe încurajatoare. În vârful patului stătea un bărbat slab, cu obrajii supţi, nebărbierit, palid… Ceea ce m-a frapat au fost însă ochii lui: trişti, o tristeţe care ţi se lipea de suflet; fără lumină, fără nici un pic de interes, fără nici o urmă de speranţă. Mă chemase doamna la recomandarea altui chercean, atunci nu era cu înscrişi, se aflau în teritoriul de care eu răspundeam. Nu-l ştiusem înainte pentru nu avusese probleme de sănătate. M-am implicat, aşa era firea mea. Nu puteam să fac altfel… Şi, îmi amintesc, chiar m-am luptat mai mult cu pacientul decât cu boala… Cu boala a fost simplu. Consecinţele unui accident vascular, în anumite condiţii, se pot remite semnificativ în 6 luni, cu tratament şi recuperare, deci o parte a doctorului însă şi cu o parte de contribuţie – şi efort şi voinţă şi bunăvoinţă – a pacientului (recuperarea). La început, nu mai voia nimic, nici să mănânce, nici să se spele, nici să înghită medicamentele – adică să o lase pe doamna lui să-l ajute să facă tot ce trebuia făcut. Tinereţea mea, perseverenţa, vizitele repetate (în acea perioadă nu era hăţul aşa de strâns…), răbdarea de care am dat dovadă m-au ajutat să rezolv latura medicală, pe de o parte şi, pe de alta să înfrâng încăpăţânarea şi rezistenţa la ajutorul acordat şi, mai ales, să-i redau speranţa într-o evoluţie favorabilă. Nu mai ţin minte tratamentele recomandate, ce ştiu însă este că m-a ajutat foarte mult (aş scrie cu litere mari!) atitudinea partenerei, care m-a susţinut cum nu vă puteţi gândi în toate recomandările făcute, inclusiv cu gimnastica de recuperare… Sărăcuţa, o minune de femeie, cum s-a dovedit apoi, era înspăimântată de perspectiva de a deveni din „ajutat” persoana de suport, însă n-a dat bir cu fugiţii… În fond, erau de doar cinci ani împreună (curios ce fel de detalii îmi amintesc!) şi n-avea nici o obligaţie legală. Ea mai avea şi un apartament la bloc, şi un fecior… Putea să plece oricând şi să-l lase baltă. N-a făcut-o şi am iubit-o pentru asta. Este şi astăzi pacienta mea. A rămas o bucăţică de femeie şi vorbeşte şi-acum despre „omul ei”, pe care l-a iubit din tot sufletul şi pe care, în clipe de intimitate, îl implorase să nu moară înaintea ei…

M-aţi făcut să îmi aduc aminte

Înainte de Crăciun, după Ignat, că se tăiaseră porcii, am intrat în bucătărie la ei şi l-am găsit în fotoliul de lângă pat, unde stătea de obicei (evoluţia fusese foarte bună şi datorită recuperării) . Ne-am salutat. Şi deodată îl văd că se sprijină de braţele fotoliului şi se ridică singur (se mai ridicase şi înainte, însă ajutat de doamna) şi porneşte spre mine. Mă oprisem, nu-mi venea să cred. A făcut cei câţiva paşi până la mine şi mi-a sărutat mâna…. Mi s-au umezit ochii; şi-acum, mi se umezesc de câte ori mi-aduc aminte. Mi-a mulţumit pentru ajutor. Nici nu vă puteţi imagina bucuria şi recunoştinţa de pe faţa lui. Cuvintele sunt sărace… Doamna s-a dus în cămară şi mi-a adus muşchiul cel mare de la porc… cotletul, tot, cap-coadă… Na! Am primit ciubuc… A fost imposibil să-i refuz. Şi chiar am înţeles semnificaţia gestului…”Ce-i mai bun …de la noi!” Soţul m-a întrebat, când am ajuns acasă: „Păi, dacă ţi-au dat ţie tot muşchiul, la ce-au mai crescut porcul!?” I-am spus şi lui povestea, aşa cum v-o spun şi dv. Şi-acum îşi aduce aminte, deşi au trecut ceva ani…
Cam aşa…cu domnul Toader. În primăvara următoare a venit cu doamna la dispensar, el îmbrăcat în costum şi cu pălărie pe cap. Mergea cu bastonul, însă mergea pe picioarele lui. Nu a mai stat mult în Chercea; s-au mutat în apartamentul doamnei, în cartierul Radu Negru, în capătul celalalt al oraşului. A fost pacientul meu şi l-am vizitat până s-a prăpădit. Şi s-a prăpădit uşor, fără alte evenimente, doar că s-a degradat încet, încet, până a închis ochii. Chiar o s-o întreb pe „doamna lui” (aşa îi spunea el: „Doamna mea”!), cred că a trăit mai bine de 10 ani după accidentul vascular.
– Ce anume a avut importanţă în acest caz?
– A fost bine că am avut ajutor. Altă dată n-am avut şi nu a fost bine. Am şi-acum un pacient, dl V., văduv de vreo cinci ani, care a stat şi s-a uitat la nevastă-sa cum zace în pat vreo doi ani… M-am rugat de el s-o ducă la investigaţii…N-a vrut, n-a putut, nu ştiu… Cert e că a rămas singur, la mila unor nepoţi care au vrut şi au căpătat acte pe casă, şi după aia… Dumnezeu cu mila…

Visuri mari si dezamagiri si mai mari

– „Parcă mi-a luat durerea cu mâna”, aud pe câte o bătrânică spunând după ce s-a întors de la doctor. Observaţia, are şi un sâmbure de adevăr. În orice boală există şi suferinţă psihică, câteodată profundă, care contaminează şi pe cei din jurul bolnavului. Şi pacientul, şi doctorul apoi, simt nevoia să se descarce… De multe ori, eliberarea de această suferinţă, ce contribuie la apariţia bolii şi la „prăbuşirea în starea de boală” este şi un factor important de vindecare… Poate că şi dv izbutiţi să „smulgeţi” pacientul din contextul agravant care a dus la apariţia bolii: îl convingeţi să nu mai fumeze, să-şi schimbe stilul de viaţă, să reducă ori să renunţe la grăsimi şi la porcul tăiat de Crăciun… Ce se întâmplă însă când nu izbutiţi ?
– Cand un pacient se îmbolnăveşte, trece prin mai multe stări, etape sau cum vreţi să le spuneţi. Ma refer bineînţeles la bolile cronice, şi mai ales la cele cardiovasculare… care sunt frecvente şi sunt rapid resimţite de pacient … Dispneea şi fatigabilitatea afectează cel mai tare viaţa, mai ales prin limitările pe care le impun. Sincer, în cei 30 ani de activitate, nu-mi aduc aminte de vreun pacient care să fi acceptat prea uşor sau.. din prima… statutul de bolnav cronic, manifestându-se ori prea zgomotos, ori prea resemnat, dar mai niciodată sub semnul echilibrului. Mulţi nu acceptă iniţial diagnosticul, din păcate se şi comportă ca şi cum nu ar avea nimic, şi asta, câtva timp, în care boala avansează de multe ori chiar spre stadii depăşite din punct de vedere terapeutic… Când se trezesc şi realizează grozăvia, se revoltă, se caută cât pentru tot neamul şi, cel mai neplăcut, acuză tot pe medici că nu-şi fac datoria.
Am între pacienţii mei două exemple care, cred eu, ilustrează foarte bine această atitudine; au fiecare în jur de 70 ani. Nu cred că v-am povestit. Fac parte dintr-o anumită categorie: ţărani „orăşenizaţi” cu mulţi ani în urmă, harnici, gospodari (ca la ţară) şi destul de „preţioşi” (ca la oraş). Îi ştiu de mult, şi le ştiu şi bolile pe care le poartă de mulţi ani:
Doamna , valvulopatie aortică, despre care ştie, cu indicaţie chirurgicală de cel puţin 6 ani, recomandare pe care a negat-o şi a ocolit-o cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună. Relaţia a fost în anumite momente chiar tensionată; eu – între sfat, îndemn şi ameninţare…(Dacă nu mergeţi, nu vă mai văd!); ea – a baleiat toate motivaţiile posibile şi imposibile („n-am timp”, „n-am bani”, „aşa s-a dus «cutare» şi a rămas pe masă”, „te duci la spital cu o boală şi vii cu zece”, „sunt prea bătrână” … „rezist eu la anestezie?!…” ) A, să nu uit…grasă, grasă, cămara plină de conserve cu zahăr şi murături cu sare, porcul tăiat de Ignat şi consumat apoi …an de an şi, la fiecare observaţie de-a mea, negaţia vehementă: „Vai, nu mănânc mai nimic!…” Eu mai obişnuiesc să le spun mai în glumă, mai în serios, deşi ştiu că nu mulţi înţeleg: „Dragule/ dragă, de la Auschwitz n-a ieşit nimeni gras…” Cine înţelege, mustăceşte, cine nu, se uită lung…
Domnul, fibrilaţie atrială cronică, sistematic neglijată ca regim şi tratament; a mâncat ce-a vrut, când a vrut, bucatele stropite binişor cu vinişorul de la bolta din curte… Tratamentul medicamentos recomandat pe o lună îl termina în cel puţin 3 luni, analiza de sânge necesară pentru evaluarea tratamentului doar după multe insistenţe, de parcă îmi făcea vreun favor personal… Bineînţeles că o astfel de atitudine duce inevitabil şi inexorabil către agravarea fenomenelor, însă câteodată pedeapsa e chiar prea mare.
Şi revin la doamna. Când simptomatologia s-a agravat semnificativ, s-a dus la clinica din Bucureşti (unde se pusese diagnosticul şi se făcuse recomandarea de cură chirurgicală). Din păcate, verdictul medicilor a fost crunt: afecţiunea depăşise stadiul în care ar fi putut fi corectată chirurgical… Şi au propus un tratament medicamentos, care să conserve puterea inimii, câtă şi cum mai era… Regretul pacientei nu poate fi descris prin cuvinte!!! Şi din păcate, deteriorarea stării de sănătate îi aminteşte în fiecare moment.
De cealaltă parte, domnul a trecut la un stadiu de insuficienţă cardiacă atât de severă, că oboseşte şi când mănâncă şi când se îmbracă. Mi-aduc aminte că făcea tot timpul comentarii referitoare la preţul lunar al tratamentului deşi medicamentele de pe reţetă nu erau chiar scumpe… Acum înghite medicamente de 4-5 ori mai scumpe, însă stadiul avansat al bolii nu permite ameliorarea pe care o spera… Dezamăgirea i se citeşte pe chip şi, de câte ori vine la consult, rămân şi eu cu un gust amar… Şi da, aveţi dreptate, un bolnav trage după el şi „paralizează” cel puţin încă un membru „mai valid” al familiei… „Cad în boală” – frumos aţi spus – ca într-o prăpastie. Şi din astfel de drame, consumate în tăcere şi izolare, anturajul, comunitatea nu învaţă nimic… Sau „învaţă” că medicii nu sunt capabili să rezolve astfel de situaţii… Şi rămân cu ideile lor, moştenite:„când omul nu are zile…”
– Unde se duc bolile când bolnavii se duc?!…
– Hm! Bună întrebare… Până să se sfârşească bolnavii, bolile se adună la persoane vârstnice, mai ale dintre cele care, dintr-un motiv sau altul şi-au neglijat sănătatea… Şi le fac bătrâneţea mai grea decât ar fi putut să fie… V-am povestit şi despre astfel de situaţii. Necazul este că bolile nu se sfârşesc odată cu bolnavii. Există şi un „recul” asupra celorlalţi… Neînţelese, ne-mediatizate aşa cum ar trebui, ele erodează încrederea celor încă sănătoşi în medici şi medicină. Şi lasă cale liberă unor mentalităţi şi atitudini depăşite, prejudecăţi… Şi, la adăpostul acestora, au cale liberă şi şarlatanii, care vând la colţul străzii, pe câte un colţ de ziar, prafuri atotvindecătoare: tămâie, gheara diavolului, gheare de hârciog sau de otarie, ureche de câine… Că sunt şi alţii, mai sus, care nu „se înjosesc” să vândă la colţul străzii, este cu totul altă poveste…

Explicaţii fotografii:
001-dr.-Liliana-Elena-Chitanu
001: Gesturi aparent simple …pot spune multe! În imagine, dna dr Liliana Elena Chiţanu în timpul unei consultaţii.
002-drumuri-de-tara-si-fantani-fara-ciutura
002: Drumuri de ţară şi fântâni fără cumpănă… Neglijenţe, delăsare, apucături greşite… Câteodată, rădăcinile unor boli se pot întâlni unde nici cu gândul nu gândeşti…
003-jug-de-lemn-si-...plug-de-fier
003: Un exemplu surprins nu de mult lângă Zlatna, judeţul Alba… Doi localnici au ieşit la arat… Chipul şi hainele lor spun multe unui om cât de cât avizat… Însă nu este de ajuns doar atât… Multă vreme, până prin 2005 – 2006, Zlatna a fost una din aşezările cele mai poluate din ţară… Fostele combinate au rămas acum doar o amintire… Nu însă şi poluanţii care se regăsesc în sol, trec de acolo în culturi – grâu, porumb, cartofi, secară, ceapă şi ţelină şi morcovi şi pătrunjel … şi din culturi ajung în alimentele de pe masă ori în produsele „ecologice” vândute la piaţă… Cele din supermarketuri au E-uri, cele din grădinile oamenilor au sulf şi plumb, eventual pe lângă actuale şi foste exploatări petroliere, izotopi radioactivi… Sănătatea oamenilor este în relaţie directă cu sănătatea mediului şi cu atitudinea – „sănătoasă” – a instituţiilor faţă de atari situaţii… Şi medicul, mai ales medicul de familie, înainte de a pune un diagnostic şi de a face o recomandare corectă, are nevoie de o bună cunoaştere a lumii din care vin pacienţii… Că de-acolo vin, de multe ori, şi bolile…
004-ne-tinem-cu-munca,-domnule
004: „Ne ţinem cu munca, domnule!” îmi spunea un vârstnic din Cochirleanca, Buzău. „Dacă n-aş fi muncit, aş fi fost de mult oale şi ulcele…” În ce altă formă s-ar fi putut arăta mai limpede şi mai convingător legătura între „starea de sănătate” şi … „stilul de viaţă”?
005-vizita-la-domiciliu-dr-Gabriela-Cerasela-Vlad,--Galbenu
005: Vizita la domiciliu poate să spună multe. Dra dr Gabriela-Cerasela Vlad, medic de familie la Galbenu, „acasă”, la o „familie” cu probleme… (2008)
006-gunoaiele-din-gradina
006: „Înainte să intri în casa omului, nu strică, sub un pretext oarecare, să dai o raită prin curte, prin grădină…”, observa odată dr. Vasile Ştefanca, medic de familie în Bârsana, Maramureş… „Câteodată, asemenea observaţii te pot ajuta şi să pui un diagnostic”… Imaginea din fotografie este de la Galbenu, comună din judeţul Brăila… În toată ţara se pot însă admira asemenea „peisaje pitoreşti”, de multe ori chiar şi din tren…
007-cand-o-casa-incepe...
007: Când o casă începe să se strice, se arată multe din hibele ascunse… La fel, când un om se îmbolnăveşte, un medic avizat vede şi de unde vin bolile… Şi uneori, când nu e prea târziu, se mai poate îndrepta câte ceva pentru cel bolnav şi chiar pentru cei din jurul lui… „Că o boală – observa dna dr. Liliana Elena Chiţanu, nu e doar a celui care o poartă…” (În imagine, o casă de patrimoniu din Roşia Montană; foto 2014)
008-pacienti-si-medici-de-familie
008: Portret de grup cu ..medic de familie (Ştefăneşti-Prut, 2012, dr. Teofil Săcoşian) Copii sănătoşi într-o ţară a cărei sănătate lasă încă mult de dorit…
009-vizita-la-domiciliu
009: „Poftiţi, domnule doctor! Intraţi în casă. E mai cald…”(Ştefăneşti-Prut, 2012) Pentru cel obişnuit cu confortul de la oraş, o invitaţie într-un asemenea interior, „rustic” şi „colorat”, poate să-l facă să o ia la sănătoasa… Nu însă şi dacă eşti medic de familie într-o asemenea zonă. Şi nici dacă eşti reporter şi ai ţinut cu tot dinadinsul să-l însoţeşti pe medic pe teren, la domiciliul unor bolnavi. Surprizele însă nu se opresc aici. După ce consultaţia şi recomandările medicale s-au finalizat, poate veni şi invitaţia: „Vă rugăm, nu staţi la masă cu noi?!” A-i refuza, orice fel de scuză ai putea să găseşti, înseamnă să-ţi tai firele firave ale comunicării cu oamenii… Şi fără comunicare e mai greu să-i înţelegi şi apoi să-i ajuţi… Ca să nu mai vorbim că refuzul trădează neîncrederea medicului în pacient, în aparţinători, şi o astfel de neîncredere luată întotdeauna ca insultă, atrage şi neîncrederea lor în medic… Pe lângă celelalte bariere – diferenţe de cultură, educaţie – se mai adaugă încă una, uriaşă…
010-o-cana-cu-apa
010: Călătoria de o mie de mile, spune un proverb oriental, începe cu un pas… Primul pas către sufletul omului, poate fi o rugăminte: „Vă rog, aş dori o cană cu apă…” (Galbenu, 2008; dra dr Gabriela-Cerasela Vlad şi dna dr Liliana Elena Chiţanu)
011-pacientul-si-lumea-lui
011: – Ce anume ar putea măsura/exprima diferenţa între „a cunoaşte doar pacientul” sau „a cunoaşte pacientul în lumea/universul în care trăieşte”?
– Poate diferenţa între „a cerceta o plantă smulsă din rădăcini şi adusă în cabinet” şi „a cerceta aceeaşi plantă – vie – în în locul în care ea trăieşte”.
012-e-important-si-cum-privesti-omul--cand-il--examinezi...
012: „E important şi cum priveşti omul, e important şi cum îi vorbeşti… Şi când…”, crede dna dr. Liliana Elena Chiţanu… „Îl văd astăzi, pe stradă, schimbăm două, trei vorbe… Şi peste un an sau doi, de se întâmplă – şi se întâmplă – să aibă o problemă de sănătate, omul acela ştie că aici la cabinet are o uşă deschisă… O uşă către sufletul doctorului…”
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*