OAZA POEZIEI

23.01.14 by

OAZA POEZIEI

Am coborât în oaza poeziei,
Cuvântul tot l-am răsucit cu dalta,
Am luat din el doar cântul ciocârliei
Şi-am pus trei îngeri să păzească poarta,

Zile în şir, am frământat întruna,
Aluatul ei dospit cu raze dulci,
Am martori numai soarele şi luna,
Luceferii mi-au fost părinţi şi prunci,

Am pus să cânte codrul cu ai săi,
Marea să-mi curgă leneş la fereastră
Şi am plantat pe geană ghiocei,
Sub pleoape, zarea mi-a zâmbit albastră.

BUDVA

La Budva, muntele sărută marea cu foc.
Braţele lui mângâie cerul oval.
Gândurile sunt într-un continuu joc
Cu visele, care se bronzează pe mal.

Oraşul vechi i-o cetate imensă,
Te copleşeşte izul medieval.
Albastrul zării e prins într-o pensă,
Perdelele apei sunt de opal.

La Budva, oraşul poartă aură-naltă,
Stelele au ochii deschişi.
Aici, zarea e atât de curată…
Luceferii de suflet sunt prinşi.

La Budva, îngerii ţes veşmintele mării,
Speranţele se rumenesc sus, pe stânci,
Se sparge vântul în rochia zării
Şi stelele dorm în cuiburi de cuci.

PIC CU PIC

Ne striveşte clipa în tăcere,
Ne otrăveşte viaţa pic cu pic,
Speranţele s-au năruit şi ele
Şi dintre toate, am rămas nimic?

Iluzii, vorbe goale, năruire,
Noaptea aleargă gata să ne prindă,
Avem albeaţă putredă-n privire,
Pupilele s-au pironit pe grindă,

A cui e vina? Unde-s vinovaţii?
Nu-i nici un suflet care să regrete?
La colţ de stradă, se iubesc amanţii,
Răul ne-absoarbe ca un lung burete.

NU MAI SUNT ÎNGERI

Nu mai sunt îngeri, e văzduhul gol,
O sabie imensă stă să cadă,
Pe viaţa asta nu mai dai un pol
Şi vulturi croncănesc pe cer grămadă,

Se-apropie sfârşitul, dragii mei,
Suntem flămânzi de liniştea din cer,
S-au dus în van atâtea epopei,
E totu-n jur, otravă şi mister,

Suntem înglodaţi în aspre neputinţe,
Blestemul poate-i unul păcătos,
N-a fost s-atingem albe biruinţe,
Dracii ne-aşteaptă la portiţă, jos,

Am îndurat şi ură, şi durere,
Am scris pe suflet stelele cu dalta,
Dară acum, nu mai avem putere,
Ne-am ispăşit păcatele şi soarta,

Se naşte lumea fără viitor,
Veacul e mort, iar noi am obosit,
Moartea pândeşte-n orice muritor
Şi Dumnezeu pe toţi ne-a părăsit?

SEMNE

În fiecare clipă ce mă duce,
Mă răstignesc uşor, pe cruce,
Cu frica sunt, de-o veşnicie, soră,
Corabia vieţii n-are proră,

Mă-ngrop, de vie, într-o stea cernită,
Bucăţi de suflet, lavă prea topită,
Scârbiţi, şi peştii ies acum din apă,
De-o veşnicie, greul greu ne sapă,

Suntem atât de-aproape de dezastru
Şi cerul sângeră şi el albastru,
Închina-ne-vom la cine nu aude,
Zările sunt, de-o veşnicie, surde?

PRIMĂVARĂ

Mijeşte iarba prin răzoare
Şi mugurii plesnesc pe ram,
Poiana-ntreag-a prins culoare,
Eu bucurie-n suflet am,

Mirosul gliei mă încântă,
Parfumul ei îmi intră-n nări,
Taina pădurii este sfântă,
Desface zarea-n primăveri,

Mijeşte iarba prin grădină,
Pomii-şi îmbracă straie noi
Privirea-n crengi mi se anină,
Şi păsări cântă prin zăvoi.

PRETUTINDENI

Marin Sorescu locuieşte în stele.
Uite-l, tocmai scrie pe o pânză de nori!
Când oboseşte, desenează păsări pe ele
Şi curcubeul l-aprinde-n mii de culori.

Marin Sorescu locuieşte jos, pe pământ,
În iarbă, în frunze, în pomii cu floare,
E-n fiece mugur şi-n fiece gând,
Numele lui scapără raze de soare.

Iată-l, acum stă la masă din nou.
Mama i-a copt pâine neagră în spuză,
Tatăl abia a-njugat la carul mare, un bou,
Celălalt, Rujan, începuse să-npungă,

Vin cei dragi: Grigore, Fănuş şi-Adrian,
Ca îngerii, au aripi de spumă!
Se-ntâlnesc toţi patru, în fiece an,
La o şuetă, pe o rază de lună,

Cu Iona, cu Schachespeare, cu Paracliser,
Navighează în oceanul de stele,
Totul rămâne-nvăluit în mister
Sau sunt luceferi şi ei printre ele?

Mi-e dor de Sorescu, deşi-l văd mereu,
Ce n-aş da să îl ştiu la casa din sat!
Acolo, poposeşte doar Dumnezeu,
La uşile-nchise, toţi îngerii bat.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*