O singură boală, un singur leac

11.06.14 by

O singură boală, un singur leac

– Moşule, nu mai ştiu dacă te-am mai întrebat: ce părere ai de leacul contra cancerului cu scoarţă de mesteacăn, de care scria Aleksandr Soljenițîn? Este adevăr sau legendă?
Întrebarea, neaşteptată, o primisem pe mail de la un prieten… Nu ştiu cum se face, însă de multe ori astfel de întrebări mă găsesc tocmai în clipa în care aceleaşi idei mă frământă şi pe mine… Poate că e nevoie să fiu şi eu în „ţara” unde trăieşte ideea respectivă şi-atunci gândurile mele (gânduri?…) se întâlnesc pe neaşteptate cu altele, la fel ori pe-aproape, venite de la cine ştie cine… Aş putea însăila aici o lege: oamenii se întâlnesc când au acelaşi gând… Şi continuând, aş putea spune că până şi un mesaj trimis şi primit pe net este tot o formă de întâlnire… nu neapărat faţă în faţă ci… gând la gând! A fost deajuns o anumită disponibilitate lăuntrică şi m-am şi apucat să tastez răspunsul…
– Moşule, di „leacul contra cancerului cu scoarţă de mesteacăn”, despre care scria Soljeniţîn, nu ştiu nhica… Da’ înhi aduc ghini aminti că prin 1986 – 1987, regretatul meu prieten K (pictorul, cred că l-ai cunoscut) făcuse o mândreţe de cancer de prostată… Nu mai ştiu cum s-a întâmplat, veniseră tocmai atunci şi părinţii pe la mine şi i-am spus mamei… „Las cî îţ aduc io şeva pentru el!…”
Şi vine mama după vreo două, trei săptămâni cu un sac întreg în care erau plante uscate, scoarţă de copac, inclusiv de mesteacăn… Citez coaja de mesteacăn pentru că din tot ce se afla în sac, era singura pe care o puteam recunoaşte…. Mi-a spus cum să le fierb până rămânea o fiertură de consistenţa uleiului nerafinat şi cum să bea acea fiertură… Mi-am şi notat pe undeva… Pe urmă, mama s-a întors acasă şi eu m-am dus cu sacul la K. Şi-am fiert, la el în atelier, buruienile… A rămas în ceaun câţiva litri de hierturî maronie… Şi-a pus-o în sticle şi sticluţe şi, în fiecare zi, nu mai ştiu acum regula, bea din acel lichid… Odată venise chiar la doctorul U (maestrul meu într-ale cercetării), cred că se cunoşteau de pe la Interne (!!!)  şi când l-a văzut ce bea, a luat şi el o gură zdravănă dintr-o sticlă… A fost cam mirat când a aflat cine era „producăturul”, însă n-a făcut alte comentarii… Peste vreo două sau trei luni, când a venit K. la control, au rămas cu toţii – şi el şi medicii de la Oncologie – crăcănaţi… Nu mai avea nici o tumoră! Ştiau toţi cum stau lucrurile când e vorba despre un cancer de prostată… Peste ani, după ce a paralizat mama, am căutat reţeta… Am răscolit toate lucrurile din casă câteva luni şi n-am mai găsit acele însemnări…
Urgent, a venit şi răspunsul. Amândoi „locuiam” în ţara aceluiaşi gând…
– Numa pentru că ai pierdut aşa tezaur, dă-ţ un pumn în ochi dimineaţa din partea me! Am un pretin care-o ajiuns legumî la chimioterachii… Ari el un canşer di prostatî… şi doctorii di az n-au şi sî-i facî… Nu ti mai înţăleg…

I-am răspuns şi io cu şi nhi-o trecut prin cap în aşel moment, fără să fabulez pe marjinea aduşerilor aminti…
– Dispri leacu lu mama n-am apucat sî-ţ zâc tot; abia după şi ţ-am scris mai divremi au mai răsărit de prin cotloani o grămadî di peripeţii… Ştii cum e: nişi o faptă bună nu rămâni nepedepsită…
– Hai, varsî!… a răspuns el di parcî am hi fost pi chat…
– Prietenul K nu a fost singurul… Mai făcusî un coleg de-al nhieu, după vreun an, tot un canşer di prostatî… Leacul pentru K fusâsî adus şî preparat iarna, prin februarie… Prin vară, era prin august, ţân minti, tocmai vroiam sî plec în conşed, pi şelălalt coleg l-a trimis la mini un doctor di la Oncologie…  I-am scris lu’ mama răpidi sî-nhi mai trimită un sac cu buruieni şî coajî di pi copaşi… Da şi crez? O vinit mama la mini… Cî-i musai sî-l vadî pi om… „Da di şi?!…” am întrebat-o… „Păi, altfel di un sî ştiu şi-i trebi?…” „Păi, ţ-am scris, are tot canşer (scrisorili i li şitea tata!…)” Şi-acuma, ţân-ti ghini, cî vini bomba… Îmi zâşi mama (îi scrisăsâm că pi aşel coleg al nhieu îl chema, să zâşim, Zăbuc… (Odatî, după şi a scăpat şî el, mă chemasî sî mă duc la ii, la Interni! Şî i-am zâs cî mă duc, da’ numa dacî-m dă grad di jeneral… Nhi-o zâs cî asta nu poati cî-i leji… Şî iacî aşa am rămas di căruţî)… Da sî mă-ntorc la şi nhi-a zâs mama (crede-mă, rămăsăsâm cu gura căscată): Păi, K n-avea canşer şî nishi Zăbuc al tău n-ari canşer… „Da shi ari?!” o întreb io şî mai nhirat. „K. avea K şi Zăbuc – Zăbuc…” „Cum vini asta, mamî?” O făşeam şî io pi prostu, da’ deja înşepusâm sî bănuiesc dispri şi-i vorba… Toatî zâua îi auzam pi la institut pi doctori: „Nu exâstî boli, ci bolnavi!” Daaa, pun-ti cu mama…
„Eiii, măi băieti… Tu n-ai mai prins vrăjâtorii din Schit, doar pi Ghiţî Manea… Cî i-or rădicat pi toţ… Erai nhic când vinea duba Securităţî în fiicari noapti şî mai lua pi câti unu… Şî când îţ spuneam cum merg pi apî şi cum vini – nivăzut di şeilalţ – lupu alb – zâşeai cî-s scorneli… Ţâni minti, nişi un om nu ari numa canşer sau gălghinari (gălbenare – icter) sau ducî-sî-pi-pustii (cred că asta din urmî era epilepsia!)… Sunt o grămadî di boli, aşa zâc doctorii…” „Şî di fapt, i una sângurî? … K s-a îmbolnvăvit de K – boala lui?!…” „Iar fuji înainti… şî nu vez bureţî!… „ Bănuieşti di uni hinea vorba asta… M-am întors, şi sî fac?! „Ghini, mamî, tac.” „Sî nu taşi. Ascultî.” Pi atunşi, vorba asta „Sî nu taşi. Ascultî.” n-am înţăles-o. „Boala lui K nu era a lu K”, înşepi mama… „Cî înainti de-a ajunji în K, a fost pi-aproapi… Aşa cum dau târcoali lupii la o stânî… Poati era în casî, poati la vreo fimeie, pi undi o hi umblat… Io nu puteam sî văd şi-i în om, da’ am văzut şi era în casî la ii…” „Da cân’ ai văzut matali şi era la ii în casî?!” „La botez, cân am fost la ii!…” K şi nevasta lui fuseră naşi la botez…
L-am sunat pi Zăbuc şî am mers cu mama la ei acasî, într-o vizitî… Locuiau pi aproapi di noi, el şi cu mamă-sa (nu era însurat)… Tată-său fujisî odatî cu Pacepa, atunşi nhi-a spus… La ii în casî am văzt cî aveau pe păreti, în loc de icoanî, un portret al lui Şeauşescu… Io, m-am nhirat, da mama nici vorbî… „Ioti, mamî!…” „Şî şhi?!…”
Am tăcut… Ii erau în bucătărie, pregăteu o gustari, mama sî uita la nişti desăni făcuti pi păreţi… O păduri, copaşi, mult, mult verdi… Nhii nu-nhi plăşeu… Aş hi luat-o bucuros la fugî. Înhi erau draji covoarili de-acasî, cu trandahiri, ţăsuţi di mama şî di mini când eram nhic… „Vai şi frumoasî sânt! Vai şi frumoasî! nu mai contenea mama… Da şini le-a făcut?!…” „Eu!, zâşi Zăbuc, turnând cafeaua în ceşcuţî di porţălan chinezăsc. Sî lunhinasî la faţî di parcî răsărisî soarili în sufrajeria lor. „Da cu şhi fel di vopsăli?” continuî mama sî-l ischiteascî… „Unele pe bază de crom şi de cobalt”, îi răspundi Zăbuc, în cel mai curat limbaj profesional. Era chimist ca şi mine, fusăsâm coleji la facultati, numai că, în ultimu an, când ne alesăsăm fiecari şi-i plăşea, el trecusî la Chimie organicî…
Am stat, am vorghit, a mai întrebat mama într-o doarî cum a pregătit vopsălili… Înainti sî plecăm, i-a spus cî o sî cauti ea un leac şi o să i-l trimitî prin mini…
A mai trecut vreo lunî, poati mai mult… Mă întorsăsîm deja din conşed. Şî vini mama la noi şî-nhi dă şi o cutiuţî di tablî, cum erau alea pentru bumboani… „Şi-i aişi?!…” „Iacî nişti prafuri pentru Zăbuc… Sî înşerşi… Au un gust rău, da’ le-am amestecat cu nhieri di la alghini sălbatişi!…”
Am desfăcut cutia şî m-am uitat în ea: era o pastă verde cu irizaţii de albastru cu un miros ciudat… Avea consistenţa amestecurilor de polen cu miere…
“Cum o hi adunat mama nhieri di la alghini sălbatişi?! Io n-aş hi în stari sî scot nhieri nişi din stupu din grădinî…”, îmi spusăsâm io în gând. „Ba poţi, mamî”, o adud zâcând. Iar fac ochii mari. „Da’, cum…?!” Obrajî lui mama sî roşăsc, di parcî ar hi fost înaintea cuptorului cu focul aprins… A schimbat răpidi vorba… „Sî ia câti o linguriţî, dimineaţa, pi inima goalî, din şăpti în şăpti zâli… Şî după şe-a luat, o zî sî nu mânânşi nhica, sî nu be nişi apî…
N-am mai scos carnetu sî mai notez din şi era făcut amestecu… N-avea nici un rost… Dacî mai apărea vreun caz, iar ar fi venit sî vadî omu… Îmi spusăsî şeva di nişti săruri di cobalt, crom, seleniu… Făcusîm ochii ca di broscoi… Tocmai sî lucra în şerşetare la folosirea în tratamentu canşerului a unor combinaţâi di seleniu… N-am mai întrebat de uni (de unde) ştia ea de seleniu şi uni-l găsîsî… Mă mai desteptasâm şî io olecuţî… „Băi, mamî, îi zâc, daaa pentru canşeru tatii n-ai găsât nhica?!…” A-nşeput mama sî oftezî… „Da câti n-am înşercat… M-am dus şi la Grochi (acum satul şi-a schimbat numele din Grochi în Dumbrava, cred ii cî sunî mai frumos!), mai trăieşti un bătrân, îl ascunsâsî mătuşa Zanhira, vară (verişoară) cu tată-tu, într-un zâd, în beşi (beci, pivniţă) la conac… Ca sî nu-l ridişi… Pi urmî, au arestat-o pi ia. A doua oarî. A vinit într-o noapti, baba Mărculeasa, era oarbî, ea nu pleca di la colibî cu anii. Ştii doar cî ea te-a scăpat atunşi când aveai capul cât baniţa… Di la Bacău, di la spital, m-a trimis cu tini acasî, ca să nu mori acolo… A vinit Mărculeasa, m-a chipăit vro juma di şeas, zâşea ca sî hii sâgurî câ-s io!, da am înţăles, ea vroia sî hie sâgurî cî n-o spun la Miliţie şi-o făcut… Şi-abia după vre-un şeas mi-a spus undi-i ascuns moşu… Vreo trii ani m-am dus io acolo în ficari zî; mă duşeam sî iau apî di la şişmea (cişmea) di la Zanhira din ogradî, acolo era apa mai bunî, puneam cratiţa cu mâncari în găleatî, şi la întoarşiri o aduşeam pi şea dusî cu o zî înainti, goalî…” „Şî nu sî nhirau veşinii cî nu iei apî di la fântâna din drum, di la Titi?” „Am avut grijî… Mai se îneca în fântânî câte-o mâţî, odatî căzusî acolo şi-o hulpe (vulpe)… Şi-au trecut câţiva ani până au curăţat-o… Mai era bazinu de la Zanhira, da trebuia sî trec prin ogradî pi la Nicu, veşinu di pisti drum… Şî cum mă şertasăm cu el, nu mai puteam să trec prin ograda lui…” „Şî ce ţ-a zâs Dalca?” (Un alt Dalca, rudî cu el şî cu noi !!! aveam să-l găsăsc la Valea Ra, către Grădiştea de Munte. Am stat la el de mai multe ori!)
Mi-am amintit dintr-o dată, ca într-un his, că, mai fusăsăm cu mama la el… La el, acel moş Dalca de atunşi… Doamne, câti-am trăit…
„Vorbî mari, aşa şeva nu mai auzâsâm nişi io… «Tu, Ileanî, boala lu barbatu-tău i datî din casî… Da nu-i casa voastrî, nu-i nişi Schitu (adicî «nu-i nişi Satul», am tradus io, mai târzâu)… Casa asta (î)i Ţara…»” Şî, într-un fel, aşa şî era. Boala tatii pornisî di la aşel securist di la închisoarea din Adjud, cari l-a bătut şi la ars pi faţî cu o ţâgarî aprinsî… «Cum nu sî lecuieşti comunismu aşa nişi boala lu bărbatu-tu… Şî mai e şeva, mi-a mai zâs moşu: boala aiasta îi di parti fimeiască (era celebra clasificare populară a cancerelor în „di parti bărbătească“ – adicî benign – şî „di parti fimeiască“ – adicî „malign“). Şî dacî-l iei di la el sî mutî la băiet! Boala rămâni în casî, da’ toţ câţ îs într-o casî sunt Unu!…»”
Nu i-a mai trebuit mamii alşeva… Şî nişi nhie… Io i-am dat cutiuţa şeia lui Zăbuc şî când a terminat amestecul din ea s-a dus la control… Puţân a mai lipsât sî nu mă ia pi sus şei din institut… O ţâneau una şă bunî cî io aş hi găsât aşea formulî… Aşa a crezut şi colegu nheu di facultati. Vreun an şî mai ghini mă tot chemau sî dau declaraţii… Pânî la urmă, i-am trimis la Robaia, la badea Codin, şel cu Necuratu în podu casii… Tocmai aflasâm di la K cî ar hi murit… El pictasî acolo o bisăricî. Nu mai ştiu dacî şei cari mă anchetau cu sârg or hi ajiuns pânî la el, dar nhie, şel puţân o vremi, nhi-au dat paşi (pace)…
*
Moş Dalca, şi numi! Când trăia la Schit, n-am ştiut di el. Cum sî spuni, „eram oleacî di nemuri”… Bătrânu’ Dalca era văr cu bunicu după mamî… Casa lui, mai digrabî colibî dicât casă, era undeva într-o poianî din păduri… Înhi aduc aminti ca prin his… Eram nhic, doi, trii, poati vreo patru ani… Merjeam cu mama şî cu tata după zbârşioji. Nu sî făşeau pisti tot, doar în anumi locuri. Şî trebuia sî li ştii. Pi vremea zbârşiojilor, pădurea era di basm. Toată verdi, verdili aşela crud, cum înhi plăşea nhii. Cântau păsări, cucu, pupăza, turturica, ciripeau vrăbii, se auzea până departe ciocănitu ciocănitorilor. Şi tata ştia di diparti: „I-auz, s-a dus iar şiocănitoarea la ştejarul şel bătrân di la moş Dalca… Nu numai că ştia în şi copac bati, cî era fag ori frasân ori stejar, da ştia şi cari îi… Şi pădurea era întinsî pisti culmi de deal şi văi… Aveai nevoi di două, trii zâli s-ajunji di la o marjini la alta… Stejar, fag, pi alocuri mesteacăn, plop, frasin, işi, colu şî câti un brăduţ… Şi-apoi, prin poieni, pi undi mai di mult avusî boierii casî, pruni, cireşi, mai ales din şei cu şiresî amarî, meri şi peri, viţî di hie… işi şî colu mai era chiar şî câti un nuc… Ce nuci sî făşeu!… Şî toamna, când mai merjeam sî adunăm, ni luam la întreşiri cu veveriţâli… Adunau şî eli, adunam şî noi… Ca în grădina raiului… Ciudat… Ţin minte copaci, poteci prin pădure… locuri anume. Da pi moş Dalca …aghia şi-l mai ţân minti… Înhi răsari în faţa ochilor, ca o vedenie, coliba lui… Avea în loc di prispî o jumătati di trunchi di stejar. Despicase moşu pe din două un stejar şi o bucată, cu partea dreaptă deasupra şi cu rotundu băgat în pământ, îi era prispă. Din şealaltă jumătate tăiase vreo trei bucăţ, pi cari li avea în colibî, două lângî un păreti şi una lângî altu… Cum intrai, vedeai pi peretili din şelălalt capăt al colibei o sobă, plină mereu cu oale care forfoteau… parcă toate mirosurile pădurii se adunaseră acolo, plutind ca nişte duhuri pe de-asupra oalelor de lut… Di câti ori merjeam la el, îl auzam pi tata nhinunându-sî: „Moş Dalcî, din undi ai luat, bre, aşa trunchi di stejar?!… Ci la matali pi prispă pot merji cu căruţa şî nu scapî nişi o roatî pi-o parti sau pi alta…” Curios lucru, nişi tata şi nişi mama nu zâşeau nhic di lupul şel alb cari stătia pi prispî, lângî uşî, aşa cum văzusem eu prin cărţî vechi, di la călugăru din vechiu Schit, cî erau prin Ejipt, sfincşii. Pânî când, oprindu-ni noi acolo şi aşezându-ni pi prispî, întind io mâna spri lup, şi-l mângâi: „Cuţu, cuţu, zâc io, tu eşti cuminti! Şel mai cuminti căţăl din câţ am văzut io…” Şî căţălu îşi întinde capul şi-mi linge obrazul… „Da’ cui zâşi tu, cuţu?!…”, sari tata, schimbându-sî la faţî. Noroc cî l-a auzât moşu… „Dă-i paşi, măi, Neculai. Nu ti spărie… Băietu tău vedi şi nu văd alţ oamini… El o sî ducî mai diparti tot şi au adunat bătrânii…” Tata a pălit! Mama şi-a revenit oleacî mai răpidi… Auzâsî di la bunicu di lupul şel alb… Ea, asta aveam să aflu mai târzâu, îl vedea… Da’ nu îndrăznea sî zâcî şeva… Şei din jur, şei obişnuiţ, ar fi crezut cî ari minţâli rătăşiti… „Dă-i paşi băietului, Neculai, … (î)i aişi… Dacî băietu l-a atins aista-i semn bun…” S-a dus mama şi-a luat di pi masă, o bucată di mămăligî, s-a întors lângă prispă, cu faţa spre mine şi spre tata… căruia i se ridicase părul pe cap ca ţepii de arişi… „Uiti, ca sî ti convinji!…” Şi a îndreptat palma întinsă cu bucata şeia di mămăligî, galbenî ca soarili, către lup… Şi sub ochii lui tata, care nu vedea lupu’, mămăliga a dispărut… L-am văzut pe tata făcându-ş cruşi… N-a pucat s-o termine şi-a leşinat… L-a descântat moşu’, l-a apăsat pi la tâmpli cu şeva închis la culoari, un fel de pastă cu miros înţepător… S-a ridicat şi-a făcut ochii mari… „Mai e aişi?!..” a întrebat el… Lupul aflat între mine şi tata s-a întins să-i lingă mâna… Nu-l vedea, însă a simţit gestul câinelui… „Multe sunt care nu se văd, ci numa se simt…”, a adăugat moş Dalca. Şi spusele lui erau cumva fluide, descântec profund, cu miros de pădure şi de pâmânt şi flori… Şi din ele, din acele cuvinte (sau din moşu’) s-a pornit în jurul nostru o adiere, apoi un cântec mai puternic, preluat ca un fel de ecou, de stejarii din jur, întinzându-se apoi în toată pădurea…
Moş Dalca a adus o cofă din care ne-a turnat o zămucî în nişte căni de lut luati dintr-un prepeleac… „Luaţ şi prindeţ puteri… E sevî di mesteacân. Sî adunî înainti sî de frunzâli…” Mama şi tata abia dacî au gustat din e; pi urmî nhi-au dat nhii şi porţia lor… Di şi beam, aş mai hi băut… Iar lu’ moş Dalca îi creştea inima… Avea o barbă mare şi albă, cum am şî eu acum…

Textul face parte din volumul: Iftimie Nesfântu – Ochii din umbra sinelui, în pregătire la editura Codex Aureus, Bucureşti; copertă şi fotografii de Trestian Găvănescu, AFIAP.
cooop
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

1 Comment

  1. Dr Cornelia Stancu

    O singura boala… mai multe cai :
    emotinala- implicarea in vindecare a mamei, care vine dintr-o zona rurala cu vaste experiente in medicina populara, zona in care puterea de vindecare pleaca din spirit, boala fiind privita ca o energie externa ce a patruns in corpul cuiva
    cosmica – prezenta Marelui Lup Alb- semnifica tenacitatea celor ce izbutesc parcurgerea etapelor de initiere .El este si salvatorul oamenilor in primejdie
    stiintifica- rolul sevei de mesteacan ca depurativ si antioxidant natural,Mesteacanul aduce in text puritate.In padure msteacanul inalt si zvelt te fascineaza.Argintul copacului si albastrul cerului te duc intr-o lume mirifica.Cel mai dragut este in martie cand iti da din trupul lui seva vindecatoare.
    Totul se povesteste in graiul moldovenesc.
    Scriitorul traieste in lumea satului natal cu nostalgie .

Leave a Comment