O posibilă canonizare: Mihai Viteazul

15.09.19 by

O posibilă canonizare: Mihai Viteazul

Potrivit învăţăturii dogmatice creştine, canonizarea (de la gr. canon=catalog) este actul solemn prin care Biserica recunoaşte, declară şi aşează în catalogul sfinţilor pe eroii dreptei credinţe spre a li se aduce laudă, le face pomenire şi a li se înălţa rugăciuni. În calendarul Bisericii figurează, astfel, sfinţii Vechiului Testament, sfinţii Apostoli, martiri, mărturisitori, sfinţi părinţi şi părinţi cuvioşi, luptători pentru dreapta credinţă. Sfântul Sinod al Bisericii noastre apostolice şi autocefale a stabilit condiţiile canonizării: „1) Ortodoxia neîndoielnică a credinţei; 2) Proslăvirea de către Domnul cel puţin printr-unul din următoarele daruri sau puteri: a) puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credinţă; b) puterea de a înfrunta orice primejdii sau chinuri pentru mărturisirea dreptei credinţe, până la moarte; c) puterea de a-şi închina viaţa celei mai desăvârşite trăiri morale şi religioase; d) puterea de a săvârşi minuni în viaţă sau după moarte şi e) puterea de a apăra şi a sluji cu devotament eroic credinţa şi Biserica ortodoxă; 3) Răspândirea miresmei de sfinţenie după moartea lui şi confirmarea acesteia prin cultul spontan pe care i-l acordă poporul credincios, numărându-l în rând cu sfinţii. De la îndeplinirea acestei condiţii pot face excepţie mucenicii dreptei credinţe” (Nestor, Voievod Ştefan cel Mare. Cuvânt de preamărire, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 1992, p. 35).

După ce în 1955, B. O. R., graţie patriarhului Iustinian Marina, a fost singura biserică din lagărul socialist care a îndrăznit să-l canonizeze pe Sf. Calinic de la Cernica, în 1992 Comisia Sinodală de canonizare, condusă de mitropolitul cărturar Nestor Vornicescu, a trecut în rândul sfinţilor pe: Sf. cuvios Gherman din Dobrogea, Sf. ierarh Gherasie de la Râmeţ – Transilvania, pe Sf. Daniil Sihastru, pe Sf. ierarh Leonte de la Rădăuţi, pe Sf. cuvios Ioan de la Prislop, pe sfinţii martiri C. Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ştefan, Radu, Matei) şi sfetnicul Ianache, pe Sf. Antim Ivireanu, pe Sf. Iosif Mărturisitorul din Maramureş, pe sfinţii preoţi marturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, pe Sf. cuvios Antonie de la Iezerul – Vâlcea, pe Sf. ierarh Iosif cel milostiv, pe Sf. cuvios Ioan Iacob de la Neamţu (Hozevitul), pe Sf. Ştefan cel Mare, precum şi proclamarea Duminicii sfinţilor români, Duminica a II-a după Rusalii. Ulterior a fost canonizat şi Sf. mitropolit Petru Movilă, continuând canonizarea altor sfinţi.

Mitropolitul cărturar de vrednică pomenire, Nestor Vornicescu (1927-2000), de origine basarabeană, a fost cel care a elaborat documentaţia pentru recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei drept componentă a Bisericii Ortodoxe Române, subordonată Patriarhiei Române, după ce anterior a încercat să-l convingă pe mitropolitul Vladimir să recunoască aceeaşi apartenenţă. Într-una din numeroasele noastre discuţii, mitropolitul Nestor mi-a povestit că, fiind frate la Mănăstirea Neamţ, un bătrân călugăr i-a arătat nişte „hârtii” în podul mănăstirii, rugându-l să aibă grijă de ele ca de „ochii din cap”. Era paktul Molotov-Ribbentrop comentat de bătrânul călugăr, din care reieşea că Mitropolia Basarabiei, din neglijenţa celor doi miniştrii-satrapi, nu făceau parte din Patriarhiei Rusiei (vezi vol. Adevărul despre Mitropoliei Basarabiei, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1993 şi Tudor Nedelcea, Simple crâmpeie de viaţă, Craiova, Editura MJM, 2015, p. 63-66).

Cum era (ne)firesc în anii tulburi ai tranziţiei fără de sfârşit, canonizarea sfinţilor români a stârnit discuţii inutile şi penibile, între elitiştii „societăţii civile” şi apărătorii valorilor naţionale şi spirituale. Discuţiile au degenerat în isterie atunci când a fost vorba de Mihai Viteazul (Ştefan cel Mare a fost contestat pe motiv că a fost … afemeiat). În 1995, Societatea de Ştiinţe Istorice, filiala Craiova i-a înmânat mitropolitului Nestor Vornicescu, în calitatea sa de preşedinte al Comisiei Sinodale de Canonizare, o cerere de studiere a posibilităţii de Canonizarea a lui Mihai Viteazul. Nu ştiu prin ce împrejurări un reprezentant al „societăţii civile” a reclamat Patriarhiei Române că un „aşa-zis academician” (Nestor Vornicescu) vrea să-l canonizeze pe Mihai Viteazul, o astfel de canonizare fiind o blasfemie, întrucât învingătorul de la Călugăreni ar fi ţigan, născut dintr-o mamă uşuratică, domnitorul însuşi fiind un afemeiat etc.

Fermecat de implicarea creştin-europeană a domnitorului român, dar mai ales de valenţele artistice ale memoriilor şi scrisorilor sale, am alcătuit o carte: Mihai Viteazul. Scrieri (ediţie îngrijită, note şi bibliografie de Tudor Nedelcea, prefaţă de Marin Sorescu, Craiova, „Scrisul Românesc”, 1993). Reputatul scriitor Marin Sorescu a scris o senzaţională prefaţă intitulată: Cum scria Mihai Viteazul? din care spicuim câteva perle: „Mihai Viteazul aparţine mai degrabă eposului popular”, „apariţia sa pare a fi proiecţia ideală a unui vis venind din străfunduri” , „Mihai a preluat din zbor buzduganul spaţiului mioritic aruncat de Burebista şi Decebal, bătând cu el în cuie harta întregită a unei ţări care nu se poate ciopârţi. Gestul său vuieşte de trecut”, „Mihai apare ca un vizionar european”, „asumându-şi energia împotrivirii la rău prin vitejie şi jertfă, Mihai Viteazul e un principiu de funcţionare a poporului român” etc., etc.

Cu acribie ştiinţifică şi cu râvnă patriotică (care i-au şi grăbit sfârşitul), mitropolitul Nestor Vornicescu şi-a consacrat ultimii ani de viaţă studierii posibilităţii canonizării lui Mihai Viteazul. Am fost onorat prin dese consultări în acest sens, solicitându-mi surse documentare, bibliografice sau discutând despre un aspect sau altul al canonizării.

Cu doar trei zile înainte de grabnica sa trecere la cele veşnice (la 17 mai 2000) am avut posibilitatea de a discuta, tête à tête cu regretatul mitropolit, părându-mi-se extrem de obosit (nu atât de activitatea ştiinţifică cât de atacurile mârşave ale presei sau ale unor colaboratori), dar, în acelaşi timp, satisfăcut că munca sa, pentru temeiurile canonizării lui Mihai Viteazul, era finalizată.

Mă aflam (întâmplător) la Mitropolie. Fără vreo anume problemă, voiam să-l vizitez pe Înaltul. Aflând că se află în audienţă, dau să plec. Mitropolitul Nestor mă aude şi mă cheamă. Era la biroul de la etaj al reşedinţei sale. Mi-a făcut impresia unui om obosit şi mai ales, din păcate, învins de calomniile din presă, de lipsa de caracter a unor colaboratori, care încurajau astfel de calomnii ale unor aşa-zişi ziarişti din presa de scandal. Mi-a mulţumit pentru articolele mele de apărare a sa împotriva unor articole injurioase şi total nedrepte apărute în presă (Vezi articolele subsemnatului: Aria calomniei sau «scrierile unor gazetari» şi ale unui prefect (fără ghilimele) din „Cuvântul libertăţii” (16 aprilie, 1999, p. 3); Memoria mitropolitului Nifon Criveanu – prilej de atac la Sfânta Biserică din „Gazeta de Sud” (2 martie, 1999); Intolerabila intoleranţă din „Curierul Naţional” (din 12/13 septembrie 1998), toate incluse în vol. Tudor Nedelcea, Interferenţe spirituale („Scrisul Românesc”, 2002, p. 543-551).

Cu o voce caldă, resemnată, I.P.S. Nestor mi-a mărturisit că şi-a făcut datoria în această lume, că aşteaptă răspunsurile în problema canonizării lui Mihai Viteazul şi că se pregăteşte să-l întâmpine, aşa cum se cuvine, pe P.F. Teoctist şi invitatul său grec, Mitropolitul Atenei şi a toată Elada, Hristodoulos. Datorită trecerii mitropolitului la cele veşnice, vizita a fost amânată , patriarhul venind totuşi la Craiova pentru oficierea slujbei de înmormântare.

L-am întrebat pe regretatul academician Ştefan Ştefănescu despre primirea manuscrisului privind canonizarea lui Mihai Viteazul. Mi-a confirmat, exprimându-şi regretul că n-a putut răspunde la timp apelului mitropolitului Nestor, pe care-l aprecia în mod deosebit.

După urcarea sa la Cer, cu permisiunea mitropolitului Teofan, am consultat inventarul documentelor cu privire la personalitatea lui Mihai Viteazul („geanta cu numărul de înventar 18, registrul cu nr. 2”) şi am găsit acest manuscris (vezi anexă), împrumutat (sub semnătură).

Au trecut prea mulţi ani de la elaborarea acestei documentaţii privind canonizarea gloriosului domnitor. Până la punerea în discuţia actualei Comisii sinodale a Sfântului Sinod al BOR, este, credem, cazul tipăririi acestui manuscris sub îngrijirea şi binecuvântarea actualului Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei, I.P.S. Irineu Popa. Teologia şi istoria deopotrivă ar avea de câştigat.

Pentru a discuta propunerea de canonizare în Comisia Sinodală şi apoi la Sfântul Sinod, mitropolitul Nestor urma să primească referate pe această temă de la istorici şi alte personalităţi bisericeşti sau ale culturii medievale. Din păcate, timpul n-a mai avut răbdare nici cu mitropolitul nostru, astfel încât lucrarea de canonizare a lui Mihai Viteaazul n-a putut fi pusă în discuţia Comisiei Sinodale. Cu toate acestea, atacurile asupra mitului şi canonizării viteazului domnitor n-au încetat, reproşându-se canonizarea unor domnitori români care au folosit spada, au mai tăiat şi capete în războaie. Fireşte şleahta de demitificatori români nu au în vedere că în calendarul creştin sunt şi sfinţi militari (Sf. Gheorghe, Sf. Ştefan al Ungariei, Ioana d’Arc, Sf. Constantin cel Mare, de pildă).

Mihai Viteazul îndeplineşte, în bună parte, condiţiile de canonizare pentru unele fapte creştine, care au intrat deja în tradiţia populară. Iată o parte dintre acestea: ridicarea Episcopiei ortodoxe româneşti din Ardeal la rangul de mitropolie şi subordonarea ei Mitropoliei Ţării Româneşti, elaborarea unui regulament pentru organizarea vieţii monahale, pedepsirea secuilor care l-au ucis mişeleşte pe cardinalul Bathory (adversarul său) şi dispunerea înmormântării creştineşti a acestuia. Şi mai ales, întreaga sa luptă, din scurta-i domnie, pentru apărarea creştinătăţii de pericolul păgân. O mărturiseşte, în scris, însuşi domnitorul: „Tot ce fac din dragoste pentru creştinătate ca să nu se mai verse sângele creştinilor, (căci) din partea turcilor eu nu eram hărţuit cu nedreptăţi” (răspuns dat solului Lubienecki, la 27 iulie 1595); „M-am luptat împotriva duşmanilor numelui creştin cu o inimă atât de neînfrânată, încât nici nu-mi vine a mă teme de dânşii, mai vârtos că biruinţa era totdeauna în partea ostaşului creştin”; „Ce puteam face mai mult pentru creştinătate? Cu toate acestea, spre a mi-i pregăti mai bine şi spre a-i asigura şi mai tare de credinţa mea, am trimis în Ardeal chiar pe soţia mea, pe fiul meu, pe fiică-mea”; „Însă, decât aceste, oricât de multe şi felurite rele ce am suferit eu, sunt mai mari cele ce suferi Măria Ta şi Creştinătatea pentru înstrăinarea celor trei ţări, din care nu puţină primejdie ne poate paşte. De aceia, nu numai eu, care nu mă simt de ajuns în privinţa aceasta, ci Creştinătatea întreagă ar fi să stăruiască a se pedepsi, după cum se cuvine cu călcătorii de jurământ şi înstrăinătorii ţărilor Măriei Tale” (Memoriul I către Împăratul Rudolf al II-lea, 17 ianuarie 1601); Atunci chibzuii bine această întreprindere şi trimisei de sârg câţiva din boierii mai de seamă la Aron Vodă să-i spună că nu se poate să tragem sabia împotriva creştinilor, căci aceasta n-o vrea Dumnezeu, ci ca creştini ar fi mai bine să ne unim cu ei şi să apucăm armele împotriva duşmanului creştinătăţii”. „În vremea aceasta se poate vedea că n-am cruţat nici cheltuială, nici osteneală, nici sânge, nici însăşi viaţa mea, ci am purtat război aşa de multă vreme singur, cu sabia în mână, fără să am nici fortăreţe, nici castele, nici oraşe, nici cel puţin o casă de piatră unde să mă pot retrage, ci abia una singură pentru locuinţă. Şi fiind din ţări aşa de îndepărtate şi necunoscute, nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele şi cu cheltuieli uriaşe la creştinătate, nefiind cunoscut de nimeni şi nici nu le-am făcut silit de cineva, ci ca să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate am părăsit toate celelalte prietenii ce le aveam. Astfel rog toată creştinătatea să-mi stea într-ajutor, căci am pierdut tot, şi ţări şi bogăţii şi soţie şi copilaşi şi în sfârşit tot ce am avut pe lume” (Memoriul II trimis marelui duce de Toscana, Ferdinand de Medici, 16 februarie 1601).

Sunt fapte intrate în tradiţia populară românească şi sud-dunăreană, consemnate în numeroasele „ziare” (avisi) ale vremii sau de cronicarii vremii (Baltasar Walter, Palamed, Stavrinos, Biselius, Matei al Mirelor etc.), de celebri scriitori Lope de Vega şi Calderon de la Barca. Şi atunci ne întrebăm retoric cui i-e frică azi, după patru secole, de Mihai Viteazul „acea nenorocită jertfă a politicii Casei de Austria, care a realizat pentru câteva zile trecătoarea coroană a Daciei Romane” (M. Eminescu), de mitul lucrător al domnitorului unificator?

P.S. Palida reluare a „Cerbului de Aur” pare a fi avut şi o parte pozitivă: prezentarea, în ultima seară, a unui program folcloric românesc, care să vestească lumii valorile noastre naţionale (cântecul, versul, portul, dansul popular). Numai că la ediţia 2019, am dorit şi am reuşit să prezentăm invers: nu valori, ci kitsch-uri. Cum să numeşti altfel costumul unui rapsod popular (căruia i se încurcase corzile viorii, cu firul microfonului) format din pantaloni de stradă sau costumaţia Lidiei Buble de două palme deasupra genunchiului? Anul viitor, probabil „artistele” noastre vor veni în bikini, înlocuind costumul tradiţional. De când vocea lui Siminică este reprezentativă pentru muzica lăutărească? (şi nu Ionel Tudorache sau Nelu Ploieşteanu). Lui Nicolae Furdui-Iancu şi Danielei Condurache li s-au „prescris” cântece lăutăreşti care nu li se potriveau. Urmează, la ediţia următoare, manelele? Au lipsit marile valori ale muzicii populare româneşti, fiind înlocuite cu solişti de muzică uşoară (Loredana, Paula Seling etc.). Gabi Luncă (respectabilă ca solist şi om) a prezentat un mesaj penticostal, ţinând şi un discurs pe scenă. Şi toate acestea, sub egida televiziunii naţionale, publice, adică plătită de noi. Mai este TVR sub controlul Parlamentului?

Într-o ţară ca a noastră, pe care „străinii” (Papa Ioan Paul al II-lea) o numesc „grădina Maicii Domnului”, cu 87% populaţie ortodoxă, se pare că destinele ei sunt hotărâte de minoritari, neiubitori de România noastră. Să sperăm, odată cu humuleşteanul nostru celebru „că-n ţara noastră dragă, n-ar fi rău să fie bine”. Sau cum zice Alexandra Păunescu-Şerban, de numai trei ani, „Doamne, româneşte-i pe români!”

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*