O carte de referinţă Theodor Codreanu despre Mihai Cimpoi

19.03.17 by

O carte de referinţă  Theodor Codreanu despre Mihai Cimpoi

Mihai Cimpoi şi-a găsit biograful pe măsură, asemenea lui Eugen Simion (vezi Mihai Cimpoi, Modelul de existenţă: Eugen Simion, cuvânt de încheiere de Victor Crăciun, Bucureşti, Editura Semne, 2013). Theodor Codreanu are preocupări exegetice similare cu renumitul critic literar, filosof al culturii şi poate, înainte de toate, eminescologul Mihai Cimpoi. Vasta şi profunda operă (peste 60 de volume) a savantului de la Chişinău („voinic, ţeapăn, niciodată grăbit, cu vorba domoală”, în viziunea lui Eugen Simion, care „ţine drumul drept, pe la mijloc, şi, de-i pornit într-o direcţie, n-o schimbă până nu ajunge la locul cuvenit […] Nu-i place să construiască din fuga cailor, cum spunea G. Călinescu că am fi făcut, noi, românii, de-a lungul veacurilor, şi nu lasă neterminată catedrala pe care a început-o”) merită teze de doctorat şi exegeze pe măsura valorii sale. Şi-a asumat această dificilă, dar nobilă sarcină Theodor Codreanu, într-o primă ediţie apărută la Iaşi, în 2012, şi apoi în ediţia a doua, revizuită şi adăugită (lansată la Congresul Mondial al Eminescologilor, de la Chişinău, 3-4 septembrie 2016), Mihai Cimpoi: De la mitopo(i)etica la critica ontologică (Târgovişte, Edit. Bibliotheca, 2016) în colecţia „Critica şi istoria literară”, coordonată de însuşi Mihai Cimpoi. Dar, preocuparea exegetului de la Huşi datează din 1987, prin publicarea în „Luceafărul” a studiului Un eminescolog modern.
Theodor Codreanu (n. 1945) s-a impus în cultura română ca prozator, dar mai ales ca istoric literar şi critic de vocaţie şi mare profunzime, prin studii consacrate lui Eminescu (Dialectica stilului, 1984, Modelul ontologic eminescian, 1992, Dubla sacrificare a lui Eminescu, 1997, 1999, Controverse eminesciene, Mitul Eminescu, 2004, Eminescu în captivitatea «nebuniei», 2011, 2013, Eminesciene, 2012, Basarabia eminesciană, 2013, Eminescu, incorect politic, 2014), dar şi altor scriitori români (Cezar Ivănescu, G. Bacovia, I.L. Caragiale, Gr. Vieru (carte recomandată în bibliografia şcolară din Basarabia), M. Diaconescu, N. Manolescu, I. Barbu, Victor Teleucă, Arghezi, Rebreanu, Marin Preda, Nichita Stănescu etc.) sau străini (Dante, Dostoieski, Rimbaud, Proust, Kafka etc.). Pentru aceste monografii, de-o subtilă analiză, incomode pentru unii (care dispreţuiesc cultura română), Th. Codreanu a primit numeroase distincţii, medalii şi premii din România şi Basarabia, din partea Uniunii Scriitorilor Români şi a Academiei Române.
Ideea scrierii acestei cărţi despre „catedrala” Mihai Cimpoi este explicată cu o sinceritate dezarmantă: „acest cărturar basarabean ni se părea că merită ceva mai mult decât o critică de întâmpinare, impresionistă, fie aceasta lauditivă sau contestatară, atât dinspre critica din Ţară, cât şi de la Chişinău”. Mihai Cimpoi este considerat validat, pe bună dreptate, drept „omul echilibrului între antiteze” sau al „cumpenei româneşti cu două ciuturi”, opera fiind „una dintre cele mai consistente care s-au elaborat în spaţiul românesc dintre Prut şi Nistru, dar nu numai”, fără să aibă complexul intimidant al provinciei, constituindu-şi propria-i doctrină, sintetizată de Th. Codreanu în chiar titlul cărţii: „de la mitopo(i)etică la critica ontologică”. În seria de Critice, pe care am avut onoarea s-o publicăm la Fundaţia Scrisul Românesc în nouă volume, fiecare volum având un titlu definitoriu (Fierăria lui Iocan, Centrul şi Marginea, Demonul recitirii, Dialogul valorilor, Şansa cercului, Prăpastia lui Pascal, Identitate şi alteritate, unul dintre volume – al cincilea – purtând titlul Po(i)etica arhetipală), Mihai Cimpoi aplică această grilă asupra substratului psihic arhaic al creaţiei lui G. Bacovia şi Gr. Vieru, constatând că „cel dintâi este un poet al vidului, iar cel de-al doilea un poet al plinului (al plinului cu viduri care se îm-plinesc). Am conceput arhetipul, atât într-un caz cât şi în altul, ca modelator existenţial, ca un «principiu cauzal» al fiinţei celor doi poeţi”. Sau cum apreciază Th. Codreanu: „Mitopo(i)etica lui Mihai Cimpoi, fundată, în linii esenţiale, pe ontologia arhietăţii eminesciene, nu putea să meargă decât într-o direcţie asemănătoare. Iar raportată la cuvântul-logos, mitopo(i)etica devine limbaj în absolut, limba «adamică» spre care visau Dante şi Eminescu”.
O dată descifrat conceptul mitopo(i)etica, legat de cel fiinţial, cu care oprerează Mihai Cimpoi (criticul total care utilizează atât criteriul estetic, cât şi cel impresionist), Th. Codreanu purcede la disecarea operei, nu în exhaustivitatea ei, dată fiind vastitatea ei, ci principalele direcţii ale mitopo(i)eticii şi criticii ontologice ca „încercări în labirint”. Metoda sa de lucru este iute sesizată: „Prima grijă a criticului, când e vorba să-şi construiască o carte, este să identifice elementul unificator, mitul, arhetipul, fără de care simte că se va rătăci în labirint”. Mitul şi fiinţa se întrepătrund, după cum observă, pe bună dreptate, Th. Codreanu, în profunda şi necesara O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (ajunsă la patru ediţii), o completare şi continuare a celebrei Istorii… a lui G. Călinescu. Literatura basarabeană are unele particularităţi determinate de contextul politic şi istoric în care au fost nevoiţi să convieţuiască românii din această provincie, mişcarea spiritualităţii basarabene este circulară, cum o descrie Mihai Cimpoi, caracterizată prin: închidere progresivă („retractibilitatea, închiderea în sine, strângerea ariei strategice”); basarabenismul ca formă a mioritismului, cu accent pe verbul „ a fi”; regionalismul cu accent pe etnic şi cultural, tradiţionalismul, ca spaţiu de securitate, ca o vis regenerativa, ca modus vivendi; politicul asociat cu „răul existenţei”. „Ieşirea din cercul vetrei, în plan geopsihic, este identică ieşirii din cercul originar, în planul cunoaşterii, şi cu ieşirea din cercul tradiţiei, în plan etic şi estetic. Fixarea strategică în cerc este forma mentis a basarabeanului, după care se modelează şi omul de cultură român din Basarabia, sentimentul înstrăinării neatingând fiinţa”, stabileşte filosoful culturii, Mihai Cimpoi (vezi şi articolul Odiseea culturii scrise din Basarabia, în Tudor Nedelcea, Carte despre carte, Craiova, Editura Alma, 2008, p. 246-260).
Th. Codreanu îi desluşeşte şi alte caracteristici: 1) cumpănirea, sub semnul căreia şi-a scris cărţile, una dintre ele purtând un titlul definitoriu: Cumpăna cu două ciuturi. Carte despre fiinţa românească (Timişoara, 2000). Cumpăna dintre ciuturi este cumpăna ontologică, cumpănirea fiind „o însuşire de căpetenie a spiritului românesc”, concept vehiculat şi de Eminescu. 2) Postsincronismul, care „prefigurează ethosul transmodern, într-o vreme când lucrurile stăteau bine înstăpânite în postmodernism”. Într-un vast capitol, Fierăria lui Iocan (subtitlul cărţii Critice, apărute la Craiova, în 2001), Th. Codreanu aşează spaţiul criticii literare româneşti, ca „început şi centru al dialogului din agora – poiană”. În Fierăria lui Iocan , Mihai Cimpoi dezbate obsesia culturii mici („caragializarea într-un grad sporit a societăţii româneşti intensifică, fireşte, şi manifestarea dimensiunilor negative ale spiritului românesc”), Complexul Europei; Sarea Terrei (metaforă mitopo(i)etică referitoare la rolul culturii şi civilizaţiei europene, Europa fiind sarea pământului, în care creştinismul este în prim plan, iar cultura continentului fiind văzută ca „închidere ce se deschide”; Recuperarea exilului (exilul interior, în cazul intelectualului basarabean, exilat de tip „Ulysse intelectual”, recuperarea şi valorificarea în Ţară a creaţiei acestora); Evoluarea postmodernismului sau transmodernismului, cum completează Th. Codreanu.
În labirintul istoriei literare, Th. Codreanu îl surprinde pe savantul de la Chişinău în două ipostaze: în primul rând, de scriere a unui tratat de istorie a literaturii basarabene, ca excelentă sursă de informare şi documentare, operă a unui „critic original, având nu numai iniţiativa valorilor, dar şi vocaţia de a descoperi şi de a impune legităţile proprii ale fenomenului literar basarabean, în contextul general al istoriei româneşti şi al literaturii naţionale”. În al doilea rând, proiectul târgoviştean prin care Mihai Cimpoi demonstrează şi veleităţii de editor, concepând un proiect editorial la Editura Bibliotheca din Târgovişte de apariţie a unor scriitori din zonă: poeţii Văcăreşti, Gr. Alexandrescu, V. Cârlova, I. Ghica, I.Al. Brătescu-Voineşti, Elena Văcărescu, „Şcoala de la Târgovişte” (Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu etc.). În fruntea acestor reeditări, stă studiul lui Mihai Cimpoi, Esenţa temeiului. Istoria literaturii române premoderne la Târgovişte (2013).
Un alt capitol cu titlul semnificativ din cartea lui Th. Codreanu, Coloane ale Catedralei, este privit tot ca imagine mitopo(i)etică ale scrierilor mihaicimpoiene, coloanele fiind definite de monograf ca „popasuri de contemplaţie în labirintul – catedrală. Astfel de coloane se numesc: Dimitrie Cantemir („lavirinthul” baroc), I. Heliade Rădulescu, Giocomo Leopardi (la intrarea în Centrul Mondial de Poezie de la Recanatti figurează efidiile lui Leopardi şi Eminescu), Fr. Nietzsche, Lev Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Lorca, Gogol, Balzac, Puşkin, Apollinaire, Rimbaud, Baudelaire, I. Creangă (pe care, Eugen Simion, redescoperindu-l, a scris o excelentă monografie), Duiliu Zamfirescu, C. Stere, G. Bacovia, C. Brâncuşi, L. Blaga, Gr. Vieru.
Fără îndoială şi cu deplină îndreptăţire, Theodor Codreanu consacră eminescologului de prestigiu de la Chişinău un capitol, sugestiv intitulat: Mărul de aur. Mihai Cimpoi nu numai că a scris lucrări fundamentale despre autorul Luceafărului, a luat interviuri cu eminescologi din întreaga lume, a editat opera „românului absolut” în opt volume şi a alcătuit un corpus în zece volume cuprinzând capodopere şi texte fundamentale, contribuţii istorico-literare, memoralistică, imaginea poetului în arte, prefeţe definitorii, dialoguri cu eminescologi din întreaga lume, dar a avut şi preocupări organizatorice: a înfiinţat Centrul Academic Internaţional „Mihai Eminescu” şi Congresul Mondial al Eminescologilor, ambele la Chişinău. Th. Codreanu are meritul incontestabil de a fi primul din Ţară care a scris despre Mihai Cimpoi, articolul său, Un eminescolog modern, apărând în Luceafărul, graţie lui Mihai Ungheanu, care l-a publicat pe ultima pagină a revistei, consacrată literaturii „străine”. Acolo au apărut poezii din alţi poeţi basarabeni (tot la „străini”, altfel nu se putea).
Analiza studiilor eminesciene ale lui Cimpoi începe, aşadar, cu vol. Narcis şi Hyperion (1987) şi continuă cu cele reunite sub genericul „Eminescu al Fiinţei” (Căderea în sus a Luceafărului, 1993, Plânsul Demiurgului, 1999, Esenţa Fiinţei. (Mi)teme şi simboluri existenţiale eminesciene, 2003) etc.
Sinteza studiilor lui Mihai Cimpoi dedicate lui Eminescu o constituie, fără îndoială, Dicţionarul enciclopedic Mihai Eminescu din 2012 (urmând să apară ediţia a doua, augmentată). „Studiul comparatist şi interdisciplinar – scrie acad. Mihai Cimpoi în „Argumentul” dicţionarului – noile paradigme din domeniul filosofiei, al filosofiei culturii şi limbajului (E. Coşeriu: limbajul poetic ca limbaj absolut; R. Barthes: limbajul ca Lumea, Lumea ca limbaj), lingvistica matematică, antropologia, informatica, mitocritica stimulează unghiuri noi, perspectivice în înţelegerea universului eminescian, a cărui cuprindere exhaustivă e de domeniul viitorului”.
Dicţionarul enciclopedic Mihai Eminescu este o carte de vastă erudiţie, „profund ataşată spiritului de sinteză hegelian de către un trăitor îndelungat în labirintul operei eminesciene”, cum scrie Th. Codreanu, care dă măsura personalităţii lui Mihai Cimpoi, o carte ne lipsea.
La finalul celor 340 de pagini din cartea Mihai Cimpoi: de la mitopo(i)etică la critica ontologică, Th. Codreanu dă, asemenea unui magistrat, sentinţa: „Eminescologia lui încununează o operă polifonică, de diversă tematică şi bogată erudiţie, întinzându-şi antenele şi-n alte spaţii artistice şi filosofice, ca în cărţile despre Brâncuşi şi Nietzsche, într-o viziune holomerică, aspirând către integralitatea hegeliană a adevărului”.
Se zice că scriitorii se îndrăgostesc de eroii cărţilor lor; în cazul lui Theodor Codreanu această dragoste este profundă şi firească, ca de la cărturar la cărturar.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*