,,Nu am om!”

02.06.17 by

,,Nu  am om!”

Bolnavul de la scăldătoarea Siloamului aștepta de 38 de ani pe cineva să-l ajute să intre cel dintâi în apă. Nu mai avea părinți, frații, – dacă-i avusese –, erau căsătoriți, la casele lor, cu grijile și cu problemele lor, prietenii dispăruseră. Cu mai multe duminici în urmă întâlnisem un alt om paralizat, care a fost adus pe targă de patru oameni, fie că erau rude, fie că prieteni. Aceia se zbat pentru cel bolnav, trec peste toate considerentele, urcă pe acoperișul casei cu bolnavul pe targă, desfac acoperișul și coboară targa în fața Mântuitorului, care se afla la masă. Osteneala și curajul lor a fost răsplătit prin împlinirea cererii, respectiv vindecarea slăbănogului. În cazul de față, avem o altă situație. Bolnavul de față e singur, nu are pe nimeni apropiat. Zăcea culcat pe păturica lui, era călcat de picioarele celor ce se înghesuiau în jurul scăldătorii. Nimeni nu-l auzea, nimeni nu-l vedea, doar din când în când câte unul îi arunca o coajă de pâine sau niște resturi de mâncare. Le era milă de el, dar în primul rând se luptau pentru propriul lor interes, pentru interesul celor apropiați lor. Bolnavul nu mai era aproapele nimănui. Deși era în mijlocul mulțimii, călcat în picioare, asurzit de zarvă, era mai singur decât oricine. Într-o astfel de situație, cei mai mulți ar ceda. Ar cădea în disperare, ar ajunge până la sinucidere, considerând că doar asta mai este singura șansă. Bolnavul de față nu cade în disperare. Bolnavul nostru speră că mai este și pentru el o rază de speranță. Îi lipsea însă ,,omul”, care să-l arunce în scăldătoare. Atât. Soluția exista, era la câțiva metri, dar îi lipseau doar mijloacele, omul, ajutorul, care să facă ceea ce starea sănătății lui nu-i permitea. Boala lui era un accident în viața lui, chiar dacă îi luase 38 de ani. Viața mergea înainte! Poate avea și planuri de viitor, pe care spera să le pună în aplicare după vindecarea care trebuia să vină mai devreme sau mai târziu.
Două aspecte mi se par esențiale în acest caz extraordinar. În primul rând, starea de singurătate a acestui om. În loc de a fi cuțitul care-i taie aripile, ducându-l până la disperare, la nimicire, ea devine creuzetul în care se plămădește o voință de fier, în fața căreia nimeni și nimic nu poate rămâne împotrivă. În contextul acestei singurătăți, odrăslește speranța, care alimentează această voință. Ea poate depăși limitele vieții pământești și înflăcărează omul, ajutându-l să se înalțe și să treacă chiar pragul dintre viață și moarte. Se întâmplă, însă, ca în cazul de față, ca voința să fie ,,voinic tânăr”, iar trupul ,,cal bătrân”, adică neputincios, bolnăvicios. Atunci se simte mai mult ca oricând nevoia ,,de om”, de ajutor, de aproapele, de semen. Când acesta nu se găsește printre oamenii din jur, iată că Omul nu întârzie să vină. El este Însuși Dumnezeu, Care întinde mână de ajutor și crucea nu mai este atât de grea, încât ne putem ridica și putem să mergem mai departe pe drumul vieții.
Din păcate, în vremea noastră, tot mai mulți suntem în situația bolnavului din Evanghelie: bolnavi și singuri. Suntem atinși de bolile veacului acesta, suntem singuri, tot mai singuri, într-o lume tot mai indiferentă la nevoile și suferințele celuilalt. Suntem singuri, când suntem copii, fiindcă părinții ne sunt plecați la muncă în străinătate, iar pe noi ne-au lăsat în grija unor rude; suntem singuri când suntem tineri, fiindcă miile de ,,prieteni” de pe facebooc sunt doar un bulgăre de gheață. Căutăm o inimă caldă și iubitoare, un om care să ne înțeleagă, pe umărul căruia să ne sprijinim la bucurie și la necaz, cu care să scrutăm viitorul, cu care să vorbim multe și de toate, dar nu găsim. Toți sunt absorbiți de mesaje, de clipuri și filmulețe, de e-mail-uri, de jocuri pe computer. Până și la masă unii butonează pe telefon să găsească nu știu ce și nu știu de la cine, dar nu văd și nu au timp să vorbească cu cel de alături! Suntem singuri la maturitate, fiindcă mulțimea de griji și de ocupații ne creează stare de stres, de epuizare. Acasă nu avem timp să discutăm cu soțul/soția, fiindcă ne așteaptă televizorul, calculatorul, internetul. Ne cufundăm într-o lume iluzorie și uităm de propria noastră viață. Nu ne mai interesează ce probleme, ce necazuri și ce suferințe are cel din familia noastră; nu observăm că a ajuns copilul la vârsta școlară, la vârsta de căsătorie, că noi înșine am îmbătrânit! Am întâlnit familii în care soțul era despărțit de soție în fapt de 20-30 de ani, deși trăiau sub același acoperiș și mâncau la aceeași masă! Fiecare se socotea victimă, fiecare își avea viața lui personală, dar fiecare dădea cam același răspuns: ,,Dacă zic că sunt căsătorit, aș minți; dacă aș zice că sunt despărțit, iarăși aș minți!” Suntem singuri la bătrânețe, fie că nu am avut copii, familii, fie că familiile ni s-au risipit, fie că suntem bolnavi, fie neputincioși. Ne uităm îndelung pe drum, poate-poate ne-o bate și nouă cineva la poartă să ne întrebe de sănătate, de nevoi și de suferințe, dar zilele și anii trec și nimeni nu-și mai amintește de noi. Suntem singuri când suntem bolnavi și fiecare din cei din jur își vede de treaba lui. Suntem singuri când suntem săraci, fiindcă nu ne ia nimeni în serios. Suntem singuri când suntem bogați și puternici, fiindcă toți cei din jur nu urmăresc de la noi decât propriile interese, iar vorbele lor dulci și respectuoase nu sunt decât lingușeli și purtări de cameleon. Suntem singuri ca țară și ca popor într-o lume hămesită, înrăită, încrâncenată într-un război complex, în care grija pentru om și pentru conservarea identității naționale este pe ultimul loc.
A așteptat bolnavul din Evanghelie 38 de ani vindecarea. Este enorm de mult pentru un om, este puțin pentru istoria unui popor. Bolnavul acela nu și-a pierdut speranța și-n singurătate și suferință și-a călit voința cu o putere interioară, care L-a impresionat și pe Dumnezeu și L-a făcut să vină la el și să-i întindă mână tămăduitoare. Suferința a devenit scara care l-a ridicat pe om până la Dumnezeu, care L-a coborât pe Dumnezeu până la om. Nu ne spune Evanghelia că bolnavul acela se ruga în nenorocirea lui, dar aceasta este de la sine înțeles, fiindcă, fără rugăciune, speranța lui ar fi fost ca floarea neudată.
Coboară, Doamne, iarăși printre noi și vei găsi mulți alții asemenea paralizatului din Evanghelie, care ,,nu au Om”, care să-i ajute să-și vindece sufletul și trupul, care sunt singuri și uitați de lume, care sunt în suferință și deznădejde, care Te așteaptă ca pe singura lor izbăvire. Avem nevoie de Tine mai mult ca oricând, ca indivizi și ca popoare; răul își bate joc de creația Ta, de lumea Ta, a îmbolnăvit-o de nedumnezeire, a făcut-o asemenea Sodomei și Gomorei. Se ucid frații între ei; ucid părinții pe copii și copiii pe părinți; ne urâm și ne invidiem, ne este sufletul bolnav de necredință, avem atâta nevoie de Tine! Vino, Doamne, vino mai curând!

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*