Non-spaţiul antropologic

07.11.11 by

 

Marc Augé stabileşte deosebiri între loc, spaţiu şi non-loc în raport de conceptul unificator de loc antropologic, un construct concret şi simbolic, în acelaşi timp:

 

“Nous réserverons le terme de <<lieu anthropologique>> a cette construction concréte et symbolique de l’espace qui ne saurait a elle seule rendre compte des vicissi-tudes et des contradictions de la vie sociale mais a laquelle se référe tous ceux a qui elle assigne une place, si humble ou modeste soit elle.“[1] (Rezervăm termenul de loc antropologic acestei construcţii concrete şi simbolice a spaţiului incapabilă de una singură să oglindească vicisitudinile şi contradicţiile vieţii sociale, dar la care se referă toţi aceia cărora ea le impune un loc, oricât de modest şi umil ar fi acesta-trad. noastră)

 

Concreteţea lui este văzută ca o dublă proiecţie: sincronică, totalitatea relaţiilor sociale ce produc identitatea unui grup şi diacronică, totalitatea evenimentelor înregistrate ca atare de un grup social cu scopul de a-şi contura identitatea. Augé stabileşte trei trăsături comune ale locului antropologic: identitarul, relaţionalul şi istoricul, acesta din urmă conjugându-le pe primele în dorinţa de a le asigura o stabilitate minimă.

Acestor trei trăsături li se poate adăuga o a patra, dar cu o ontologie ambiguă; statutul intelectual. El ar identifica ideea, imaginea pe care şi-o fac cei care-l locuiesc despre un loc, imagine basculând mereu între parţialitate şi mitizare. Din punct de vedere identitar, locul antropologic este locul <<alor tăi>>, locul identităţii împărtăşite, locul comun pentru cei care-l locuiesc împreună şi care sunt recunoscuţi ca atare de către ceilalţi, care nu-l locuiesc.

Acestor concepte legate de ontologic, Augé adaugă alte trei concepte legate de receptare, de virtualitatea metalimbajului: receptarea spaţiului, timpului şi a individului într-o stare de exces. Supramodernitatea ne obligă să gândim axa spaţio-temporală în raport de noţiunea de exces. Supraabundenţa evenimenţială provocată de mijloacele media ne conştientizează sensul şi non-sensul istoriei.

Exigenţa noastră de a înţelge prezentul, exigenţă busculată de sărăcia mijloacelor şi de restrângerea cunoştinţelor ne împiedică să dăm un sens viitorului apropiat şi instaurează sentimentul decepţiei şi al dezamăgirii în faţa incapacităţii de a înţelege universul, pe de o parte, iar, pe de altă parte, de a conferii productivitate şi coerenţă ideologiilor socio-politice. Dezamăgirile produse de socialism, comunism, liberalism sunt interpretate adesea ca semne ale unei crize a istoriei. Istoria se reduce la informaţie. Aceasta îşi organizează spaţiul ei care este un spaţiu virtual, cel al media şi net-ului.

La acest exces evenimenţial se adaugă abundenţa spaţială. Acest tip de abundenţă este generat de rapiditatea informaţiei şi de eficienţa tehnicii comunicării. Puncte extreme ale globului sunt unite instantaneu prin radio, tv., telefon, poştă electronică. Altădată, sărăcia informaţională susţinea sentimentul imensităţii globului, a îndepărtărilor insur-montabile. Azi, supraabundenţa informaţională produce, în mod paradoxal, micşorarea planetei. Zborul cosmonauţilor, mijloacele rapide de comunicare, sateliţii care zbârnâie în jurul Terrei, cucerirea Lunii creează senzaţia aproapelui şi a posibilului. Această micşorare a planetei înseamnă totodată înseamnă şi deschiderea acesteia spre noi prin intermediul informaţiei video şi audio, informaţii care produc, la rândul lor, un univers relativ omogen în diversitatea lui, cu care adesea, confundăm realitatea, autoînşelându-ne, ficţionând, proiectându-ne în universuri imaginare secundare:

 

“Cette surabondance spatiale fonctionne comme un leurre, mais un leurre dont on serait bien en peine d’identifier le manipulateur […] Elle constitue pour une trés large part un substitut aux univers que l’ethnologie a traditionnellement fait siens. De ces univers, eux-mëmes assez largement fictifs, on pourrait dire qu’ils sont essentiellement des univers symboliques que de constituer pour les hommes qui les ont recu en héritage un moyen de reconnaissance que de connaissance: un univers clos ou tout fait signe, ensembles de codes dont certains ont la clef et l’usage, mais dont tous admettent l’existence, totalités partiellement fictives, mais effectives, cosmologies qu’on pourrait croire concues pour faire le bonheure des ethnologues.“[2](Această abundenţă spaţială funcţionează ca o capcană, fără a şti, însă, cine a întins-o […] Ea constituie pentru cei mai mulţi un substitut al universurilor pe care etnologul le-a considerat în mod tradiţional obiectul ştiinţei sale. Despre aceste universuri, ele-însele accentuat fictive, putem spune, mai curând, că sunt universuri esenţial simbolice decât că ar constitui pentru cel care le-a primit moştenire un mijloc de recunoştinţă decât de cunoştiinţe, un univers închis unde totul este semn, sumă de coduri pe care puţini le stăpânesc, dar a căror existenţă toţi o admit, globalităţi în parte fictive, dar efective, cosmologii despre care am putea crede că au fost create pentru a asigura fericirea etnologilor-trad. noastră)

 

Capcana despre care vorbea Augé poate fi evitată dar nu neglijată. Acest spaţiu virtual, ficţional poate deveni el însuşi subiect de cercetare, dar Augé vrea să sublinieze, mai ales, necesitatea flexibilităţii metodei de receptarea diversităţii spaţiului, a unei schimbări clasificatorii.Această schimbare este una de scară, ce se traduce în multiplicarea referinţelor prin intermediul imaginii care surprind, în acelaşi timp, modificările fizice ale spaţiului; aglomerările urbane, transferul de populaţie etc. şi care aduc în discuţie noţiunea de non-loc.

De fapt, instrumentul metodic cheie al lui Augé este tocmai acestă schimbare a scării de redare. De la acel 1/1 al spaţiului identitar, spaţiul se micşorează până la scara anonimatului. Definirea conceptului de non-lieu pune şi este pusă în valoare de o logică aparte. Locul antropologic, vidat  de tot ce are identitar, devine un non loc (p.100). Cu toate acestea, nu opoziţia netă (spaţiu/non-spaţiu) devine definitorie ci suprapunerile, mixajele insidioase, alternativele efemere:

 

 “Le lieu et le non-lieu sont plutôt des polarités fuyantes; le premier n’est jamais complétement effacé et le second ne s’accomplit jamais totalement-palimpsestes ou se réinscrit sans cesse le jeu brouillé de l’identité et de la relation.“[3] (Locul şi non-locul sunt mai curând polarităţi mişcătoare; primul nu se şterge niciodată complet iar cel de-al doilea nu se împlineşte niciodată plenar-palimseste unde se scrie fără încetare jocul tulburat al identităţii şi relaţiilor-trad. noastră)

 

Non-locul este produsul supramodernităţii; acel spaţiu propice anonimatului, traversat zilnic de, din ce în ce, mai multe persoane. Augé înţelege prin non-lieu atât spaţiile prin care se efectuează circulaţia accelerată: autostrăzi, gări, aeroporturi, cât şi mijloacele prin care acesta se realizeză: autovehicule, metrouri, trenuri, avioane. Spaţiile vidate de identitate sunt spaţii de tranzit, lanţurile de hoteluri, de supermagazine, satele de vacanţă, taberele de refugiaţi.

Într-un astfel de non-loc, individul devine utilizator şi întreţine cu spaţiul o relaţie contractuală, simbolizată de biletul de metrou, de parcare, de tren, de avion, de peron. Sunt locuri unde lupţi pentru a-ţi câştiga anonimatul prin prezentarea biletului, carnetului de cecuri. Non-locurile nu pot deveni niciodată locuri ale memoriei; nu pot fi mitizate. Ca şi locurile, nici non-locurile nu sunt în stare pură; ele se întrepătrund, ele cu ele sau locul cu non-locul, susţinând un statut de paranteză socială.

O astfel de secţionare în conţinutul social al spaţiului propune o delocalizare, un joc de puneri în abis, de implozii în impersonal, de schimbări radicale şi dinamice de scară. Dinamismul schimbării este legat de axioma conform căreia spaţiul se organizează întotdeuna într-o pluralitate de locuri în urma unei duble deplasări; a călătorului şi a peisajelor, perceperea lui fiind determinată, deci, de dinamismul receptării, de conştientizarea agresivităţii referenţialului.

Noua antropologie este una a subtilităţii, ce urmăreşte proclamarea unei alte focalizări, ce distruge tendinţa clasică spre morfologii şi optează pentru surprinderea unei configuraţii instantanee de poziţii şi nu pentru o logică mecanică a relaţiilor, căci non-locul nu adăposteste nici o societate organică, fără a fi, prin aceasta, o utopie. Individul ia locul comunităţii:

 

“C’est dans l’anonymat du non-lieu que s’eprouve solitairement la communauté des destins humains.“[4] ( Anonimatul non-locului este adevărata măsură a comunităţii destinelor umane în individualiatea lor cea mai adâncă-trad. noastră)

 

Noua antropologie este una a individualului surprins într-un paradox generat tocmai de excesul informaţional. Pe de o parte, informaţia produce o evidentă apropiere a indivizilor, dar, pe de altă parte, produce o tot la fel de evidentă îndepărtare. Din participant, individul devine martor al vieţii contemporane:

 

“L’ethnologue des sociétés contemporaines retrouve donc la présence individuelle dans l’univers englobant ou il était traditionnellement habitué a repérer les déterminants généraux qui donnaient sens aux configurations particuliéres ou aux accidents singuliers.“[5](Etnologul societăţilor contemporane regăseşte individul în universul global unde era obişnuit să regăsească determinanţi generali care dădeau sens configuraţiilor specifice sau accidentelor întâmplătoare-trad. noastră)

 

În 1994, Augé revenea asupra subiectului[6]subliniind necesitatea regândirii obiectului de studiu al antropologiei odată cu schimbarea lumii, căci de la un capăt al altuia al planetei asistăm la un bruiaj al semnelor, care generează disoluţia legăturilor sociale şi impune o evidentă singurătate a individului în lume, ca semn al modernităţii contemporane. Concluzia lui pare a fi clară: în faţa unei situaţii sociale noi, sunt necesare un nou obiect ştiinţific, noi întrebări şi noi concepte:

 

“L’extension des non-lieux a la terre entiére, dans des proportions encore inégales, l’affaiblissement paralléle des cosmologies ou des rhétoriques intermédiaires qui reposaient sur la pérennité et la symbolisation des lieux, et la dissolution consécutive des liens sociaux qui y correspondaient, au total un certain rapport solitaire au monde, caractérisent ainsi la modernité contemporaine.“ [7]( Extinderea mondială a non-locului, în proporţii, încă, inegale, slăbirea în paralel a cosmologiilor sau a retoricilor intermediare centrate pe simbolistica şi perenitatea locurilor şi disoluţia consecutivă a relaţiilor sociale care corespundeau acestora, în concluzie, adâncirea singurătăţii în lume, sunt trăsăturile modernităţii contemporane-trad.noastră)

 

Astfel de retrospective ne sugerează efortul constant al antropologiei urbanului de a se despărţi de proiectele şi metodele sociologiei şi de a se constitui într-o ştiinţă independentă.

 

 



[1] M.Augé – op.cit., p.68

[2] Idem, p.46

[3] Idem, p.101

[4] Idem, p.150

[5] Idem, p.147

[6] M.Augé – Le sens des autres. Actualité de l’anthropologie, Paris, Fayard, 1994

[7] Idem, p.218

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*