NOI ISTORII INSOLITE DIN CULISE ŞI NU NUMAI*

25.05.17 by

NOI ISTORII INSOLITE DIN CULISE ŞI NU NUMAI*

Cum era de aşteptat, foarte prolificul autor de (să le spunem istorii ? să le spunem poveşti ?) inspirate de actualitatea trăită, care este Marin Ifrim, nu se mulţumeşte cu realizarea editorială de acum un an Cartea Teatrului şi dă de înţeles că doreşte mai mult, că rezerva de amintiri din perioada în care a fost regizor tehnic al Teatrului „George Ciprian“ din Buzău nu se va epuiza prea curând. Şi a purces la treabă. Noua realizare editorială a lui Marin Ifrim este ceva în stilul esenţelor tari păstrate în sticluţe mici. Autorul porneşte de la realitatea că astfel de întâmplări de tipul celor relatate în lucrare ar fi păcat să se piardă nedevoalate. Acestea sunt trăiri „la cald“ pe care povestitorul le fixează cu o acribie neforţată şi le livrează cititorului cu o voluptate discret disimulată, transformate în poveşti, unele cu caracter istoric pur şi simplu, altele chiar cu unul moralizator. Care este laitmotivul celor 38 de istorisiri cuprinse în carte ? Este unul nescris, din care rezultă că fenomenul cultural este ceea ce întreţine ţesătura socială a unei comunităţi. Fără ca această ţesătură să fie întreţinută şi regenerată permanent ne vom transforma încet dar sigur într-o masă de autişti. Pe de altă parte, episoadele din carte sunt din categoria acelora despre care, dacă nu le-am trăit în calitate de martori ocular, am fi uşor tentaţi să spunem că nu au existat. Şi ar fi cel puţin nedrept. Dintre realizările memorabile ale cărţii am ales doar două pasaje cu putere de exemplu. Iată, mai întâi, părerea fostului director al teatrului buzoian, Paul Ioachim, despre Dan Puric: Am văzut o sală de spectacole plină, cu peste 600 de spectatori, toţi preoţi, veniţi să-l vadă pe Dan Puric în ipostaza tipică a unuia care propovăduia, ca la începutul lumii noastre noi, credinţa în Iisus. Mi s-a părut că assist la o parodie să văd cum un actor vrea să vândă castraveţi de hârtie – subtilizaţi cumva din Grădina Domnului – unor grădinari pârâţi. Toate acestea nu mă împiedică să port un respect onest unuia dintre cei mai buni actori apăruţi în ultimul sfert de secol, un actor bine primit şi pe alte scene din lumea largă, autor al unor cărţi de eseuri destul de supravoltate, chiar dacă, din câte am înţeles, unele dintre acestea îl irită pe Sfinxul filozofiei locale, maestrul Andrei Pleşu, un alt mim, dar dintr-un cu totul alt film ! A doua istorisire aparţine actorului amator George Stoian: La Buzău, la Fabrica de sârmă, sunt chemat într-o zi la comitetul de partid (P.C.R. – n.n.), unde mi se spune că s-a primit o notă telefonică prin care „tovarăşul George Stoian este convocat la ora 17 la Casa de Cultură a Sindicatelor“. În notă nu se spunea de ce. Aveam să aflu când am ajuns acolo şi am făcut cunoştinţă cu dl. Marcovici, regizor la Teatrul din Ploieşti. El mă cunoştea din recomandarea făcută de Vladimir Brânduş, fost coleg de teatru la Turda şi vecin la Ploieşti cu dl. Marcovici. Aşa am ajuns colaborator al Casei de Cultură. Mai apoi, a venit Cântarea României, unde, dat fiind faptul că Buzăul nu avea, în vremea aceea, nicio instituţie profesionistă de artă, „talentele“ mele erau la mare căutare. Şi pentru că veni vorba de mult hulita Cântare a României, aş vrea să spun celor ce nu ştiu: Cântarea României nu a fost inventată de Ceauşescu, ea a apărut pe vremea lui Carol al II-lea. Că în vremea aceea avea o altă formă şi un alt conţinut, este o altă poveste. Sumedenie de astfel de „surprize“ fac lucrarea să nu o laşi din mână până la final şi să o citeşti pe nerăsuflate. Ceea ce nu-i chiar puţin lucru.

*Marin Ifrim – Din/spre Teatrul „George Ciprian“, Editura TEOCORA, Buzău, 2017
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*