NICOLAE ROTARU – 65

04.02.15 by

NICOLAE ROTARU – 65

Fost ofiţer de transmisiuni în Jandarmerie (rezervist cu grad de general, azi), jurnalist profesionist (fost director al revistei Pentru Patrie editată de MAI) şi profesor universitar dr. (angajat la Universitatea Hyperion), Nicolae Rotaru (n. 28.03.1950, în Leordeni, Argeş) e omologat de trei concursuri de debut drept: romancier (Ed. Eminescu, 1982), poet (Ed. Cartea Românească, 1984) şi povestaş (Ed. Facla, 1985). Până la 65 de ani a reușit să publice peste 100 de cărți (beletristică dar şi literatură de specialitate: comunicare, psihosociologie, management etc.), în prezent pregătind romanul generațiilor de duși şi rămași din lumea rurală (Satul de sub sat) din care face parte şi fragmentul următor.
Capitolul 4. MUŢENIA VISELOR
„Morții pe care-i visezi nu vorbesc. Se află în dialog cu tine, dau din mâini şi din buze, dar dimineața când te scoli, dacă-ţi amintești visele, constați că ai tăinuit cu vreun răposat, dar nu l-ai auzit grăind. Dacă se întâmplă, totuși, să-l auzi pe vreun dus, e rău de moarte sau de boală grea!” zise în timpanele mele Gheorghița Trucală, mama a patru copii şi a unui prunc nebotezat, dintre care doi băieți i s-au prăpădit de tuberculoză la vârsta însurătorii, iar de Frosa (măritată de două ori, mamă şi ea a trei copii: o fată pancă, de la primul bărbat numit chiar Panciu şi o pereche ce-a luat darul beţiei dar au ajuns, totuşi, la casa lor, de la al doilea soţ, un dugos care s-a sinucis aruncându-se într-un ştiubeu) şi de Costică zis Cotonogu, Obădatu şi Costiclă (adică tata, al meu şi al soră-mi Domnica zisă Musca sau Bâza) a avut noroc. Mai ales de oropsitul de Costică, care a preluat frâiele gospodăriei, căci Tudorache cel Cumplit, mustăciosul şi spurcatul la gură, a avut grijă să se lase lovit de-o schijă de brand chiar la terminarea războiului, venind acasă cu o rană ce s-a obrintit şi l-a costat viața, aşa încât s-a mutat, în plină iarnă, în bocna cimitirului Călugăriţa. Undeva la margine, sub şirul de nuci, unde nu se mai ştie, după ce maica-mare care-i mai tămâia şi săpa mormântul, s-a retras lângă flăcăii ei morţi unul după altul.rotaru
Auzii aceste spuse ale Trucăloaiei după ce făcui ochi şi-mi adusei aminte că-n vinerea dinaintea sâmbetei morților, am visat aproape toţi răposații Văii Seci, bătrânii gospodari din vremea copilăriei mele, aflaţi, majoritatea, cam la anii mei de acum.
Apoi mă văzui venind în urma caprei sătule, dinspre via lui Indrei Împuşcatu din Valea Voinii. A rămas numele doar, că şi cel care-şi lepăda cămașa să ne arate cicatricile gloanțelor ce l-au rănit dar a avut zile şi a scăpat, şi via pe care o păzea având puşcă şi cartuşe încărcate cu sare, au dispărut. Întâi s-a prăpădit de bătrânețe Indrei, apoi s-a ales paragina de mica podgorie. Silica îşi bălăbănea uriașele ţâţe care aproape că atingeau pământul, iar în faţa curţii Hancarezilor, neamul Pancilor, dintre care mai trăiesc, orb, fratele lui Cotolae şi surdă, sora, lor, sar câinii. Doar latră, iar capra ca şi căprarul nu se sinchisesc. Din curtea în care au trăit neamul Şchioparilor (cu Sis-la-deal în frunte) mă privesc vreo câţiva din numerosul clan al Dochiţarilor, nişte venetici din Prundoaia, care s-au pripăşit pe Valea Seacă. Tatăl lor, astmaticul împletitor de coşuri şi gratii a deschis cărarea spre cimitir lui Costică Trucală, cu care era leat!
La cișmeaua cu manivelă capra s-a oprit şi așteaptă să vin s-o adap. Peste gard, mă privește fata Lalalei, care mai vine pe acasă din când în când, s-aprindă o lumânare la mormintele părinților şi să aerisească ditamai casa. De peste drum, de fapt de peste gârlă, mă soarbe din priviri fata a mare a lui Tilici, cumnata mea cum ar veni, care s-a mutat aici, unde s-a născut şi Tela, împreună cu şoţul eu, ca pensionari ruralizaţi. După curbă, din curte Hornarilor mă salută Sorin Nadoleanu şi nevasta sa. Tovarăşul meu de joacă mai zice ceva, dar nu-l înţeleg. Capra îşi vede de drum, eu o urmez, şi, pe parapetul de beton de la amenajarea albiei pârâului îl văd în faţa curţii, pe Lilă-Lole acompaniat de trei dintre cele şase fete ale lui, iar în mijlocul acelei curți a Orbanilor, tolănit pe iarbă îl văd pe Miţilică, fratele lui Lole, care sigur a venit de la Şoricei, unde a pierdut la barbut jumătate din pensie şi de necaz, cealaltă jumătate de bani i-a dat pe băutură. Următoarea gospodărie e a noastră. Capra ştie drumul. O văd pe mama cu oala smălțuită în mână. E mulțumită c-am săturat animalul, pe care începe să-l mulgă.
Toţi cei visaţi până acum fac parte din rândul trăitorilor. I-am văzut la vârsta lor de azi, doar eu eram piciul de atunci când trăiau părinţii celor pomeniţi, căprarul preşcolar Trucală C. Ştefan. Părinți şi bunici ai lor, ai celor care azi sunt colegi de generație cu generosul purtător al celor 13 luştri de viață pe umeri, care sunt. Pe ei îi visez adesea vorbindu-mi fără grai, ca-n filmele de la începuturile cinematografiei, pe ei, locuitorii satelor tăcute şi subterane, unde au plecat din vetrele lor strămoșești şi s-au aciuat, în sicrie de lemn, aliniați ca niște deportați în imensitatea de humă a unui bărăgan din cauza valurilor istoriei, mai ieri, ori ca niște strămutați de astăzi, din calea valurilor stihiei naturii dezlănțuite numită schimbări climatice, pentru a înlocui denumirea de apocalips!
Visez că sunt ba salvator, ba călău, ba că-l laud pe conjudețeanul Ion Antonescu, fost erou național şi actual criminal de război, ba că-l hulesc; ba că sunt membru al plutonului de execuție a Ceauşeştilor, ba pilot de elicopter care i-a salvat şi i-a transportat la loc sigur de unde, vorba sacerdoților, pusă pe seama Celui în ziua nașterii căruia au fost mitraliați ca dictatori, „or să vină să judece vii şi morții şi a căror împărăție nu va avea sfârșit!” Visez şi halucinez. Creierul (nu ştiu care parte a lui!) îmi joacă feste nocturne, aşa încât dimineață când mă trezesc mă caut în buzunarele pijamalei să văd de nu cumva găsesc bancnote cu chipul lui Nicolae Ceaușescu, aşa cum am visat. Nu, nu găsesc nici măcar devalorizatele bilete de bancă purtătoare al chipului altui Nicolae celebru, savantul Iorga dedat gloanțelor de justițiarii cămășilor verzi.
Coșmarurile sunt tot vise, reveriile unui somn agitat şi influențat de ceea ce se întâmplă în preajmă: frig de la o fereastră uitată deschisă ori gălăgie produsă de revenirea dincolo de miezul nopții a „oastei” de prădători a lui Garoy. Unele coșmaruri sunt benefice. „Dacă visezi că mori şi te trezești agitat, speriat, lac de nădușeală ţi-a murit moartea!” zice în urechea mea stângă Gheorghița Trucală căreia m-am plâns odată că am visat cum mă înec în Voia ca Linte, băiatul cel mare al lui Gioarsă, omul acela rău care a măcelărit toţi pomii de pe mica postață de pe coasta din spatele casei noastre, pe care am primit-o la înscrierea în ceape, drept lot ajutător. Mai încoace, ca elev de școală militară la Sibiu, am visat c-am sărit cu parașuta care nu s-a deschis. Atunci m-am trezit pe parchet, cu salteaua peste mine. Venisem ciupit de mastică din învoire, mă culcasem îmbrăcat, iar colegii au făcut o glumă, aruncându-mă pe jos cu așternut cu tot. Mi-a murit moartea de mai multe ori, semn că are multe vieți, derbedoaica! Bietul Monşer Marin Preda, care m-a omologat poet cu carte (mă rog, o carte unde m-am aflat la grămadă cu încă alţi opt barzi!) la editura pe care o conducea, a avut şi el un astfel de coșmar la Mogoșoaia, dar moartea a eschivat, l-a ajutat să se înece cu propria vomă şi i-a tăiat respirația! „Cel mai iubit dintre pământeni” a rămas unul dintre admirații mei, drept care l-am pus pe lista cu pomeniții Telei la Înălțarea Sfintei Cruci, ca şi la alte sărbători religioase cu pomeniri ale morţilor.
Visez mult şi pe mulţi, fiindcă am umblat prin lume şi-am cunoscut oameni. Şi nu pot trece fără că văd, să observ, să vorbesc, să citesc, să rumeg texte, atitudini, comportamente, imagini, jur-împrejurul! De-ar auzi că rumeg (înțelesuri, etimologii, deveniri, semnificații, desigur!) Tela m-ar cataloga, imediat, membru al familiei din care face parte fosta sa colegă Taurina devenită Bovina şi ajunsă Vaca! Nu acum când am fost generos în a susține un act pios, ci altădată când (citez) ca un măgăros ce sunt mă port porcos!
Încercam, așezat sub vișinul de la poată, să refac visul din pruncie când, din grajdul la uşa căruia a stat rezemată mult timp crucea comandată de tata şi neagreată tot de el apoi, apare cu o oală smălțuită în mâinile tremurătoare Tanța Trucală, mama, care zice:
„Se cunoaște c-a mâncat pe săturate. A dat şi lapte pe potrivă! Acu ar fi bine să te-nvredniceşti să scoţi o găleată de apă şi s-o adapi!”
„A băut la cișmeaua Hancarezilor!” zic.
„Cum a băut? Că acolo vine apa de pe țeavă când apeși pe pedală!”
Abia atunci îmi dădui seama că Silica doar s-a udat pe bot, că ea nu e om să ştie cum se folosește cișmeaua. I-am scos de la puţ şi i-am dat. O jumătate de găleată a sorbit. Căprar cu pretenții, dar, în fond, nu merit să fiu nici soldat fruntaș!
În vis totul e posibil. Plus că de aia sunt vise, adică irealități, fiori, întâmplări, anomalii ale vieții trăite la ralanti. Somnul e viață la ralanti sau antrenament pentru atunci când n-om mai fi. Când vom aștepta şi noi, ca morții invocați acum, colacul. Vom aștepta e un fel de a zice, căci de-acolo din așezarea omenească de sub comuna Adâncata nu mai poţi face nimic. Fiindcă ești un nimic. Ceva rămășițe acolo, niște moaște, dar nu sfinte ca ale celor mai curați şi credincioși dintre noi, un pumn de oase, dar fără vreo putere sau însemnătate.
Acum nici nu-mi dau bine seama cine stă pe băncuța de lemn de la masa de sub vișin, în curtea de pe Valea Seacă: eu, copilul cel visător sau eu, bătrânul cu închipuiri ce dovedesc c-am dat în mintea copiilor? Cred că numai un moș se poate copilări. Nici nu se poate spune că un copil se moșește! Maica-mare zicea la acest tip de cârâială moșmondit! Moșitul este (era când trăiau Manda Hornoaia şi Florica Şuţuleasa!) asistatul la naștere al femeilor care deveneau mame. Pe mine m-a adus pe lume moașa Florica, acea femeie pe care trebuie s-o trec mereu pe lista pomeniților şi să-i aprind o lumânare la poarta de pământ din Călugăriţa. Ea m-a hrănit cu poame (felii de mere sau de pere uscate) când venea pe la noi, iar tata se tot scuza că nu mai trage furtunul, c-a spart pisica tâlvul, că a sărit cercul butoiului şi s-a risipit ţuica, până o recompensa cu o marioară de sămânță de vorbă şi o alta de poftă de mâncare. Acum, cred că se-nţeleg bine, fiindcă sunt tot la trei case unul de celălalt, mai ales că-n cimitir nu sunt câini care să latre şi să vrea să-l mursice pe Costică Trucală, cum făcea cățeaua moașei Şuţuleasa pe care Cotonogu o bătuse c-a găsit-o la cuiburile gâștelor, sub polată. E drept că nici el, Costiclă Obădatu, nu mai trece pe bicicletă, tușind din cauza tutunului şi trezind-o din picoteală pe Lola ce se punea pe lătrat dând alarma la toți câinii de pe Vale. În cimitir, nu poți merge decât ca apostolii. Adică per pedes și atent pe unde calci fiindcă unele morminte s-au lăsat, altele au fost năpădite de buruieni unde s-au pripășit șerpi, unele cavouri au crăpat, după cum au timp și simț gospodăresc pentru a le îngriji, rămașii de după cei duși!
Casc. M-a ajuns oboseala. Și vârsta. Și beteșugurile. Mi-e somn. Și chiar merg să mă culc. Și să vedem dacă am să visez ceva frumos. Ş-am visat. Sau doar am rememorat. Mi-a venit în gând. Scame de timp depănat mai demult. De când eu eram copil şi nu era colectiv. Din vremea Răspântiei, cartea aia de ţărână pe care-am tors-o prima, dar n-am putut-o arăta ochilor lumii din cauza unui director de editură alergic la uniforme.
În vremea aceea, în lunca Ţârleasca, noi, Trucălarii aveam vie. Şase rânduri de blanc, novă, producătoare şi, ici, acolo câte o butură de ananas negru. Şase rânduri de viţe, şase prăjini de pământ. O postață dreptunghiulară întinsă între drumul luncii şi părâul Adâncata. Tot pe aceeași lungime se întindeau şi vecinii: la stânga maica Zamfira Trucală, cu alte şase prăjini pe care era semănată lucernă, fiindcă pogonul acela fusese moştenire şi-mpărţire de familie, iar la dreapta, pogoanele, multe, ale Rădanilor, plantate cu porumb. Între via noastră şi loturile lui Tudor Rădan era un răzor, un drum de căruţă, lat de doi metri, pe care eu, copil aflat în luncă împreună cu maica-mare Gheorghiţa să păzim averea, adică strugurii, mă jucam defilând de la un capăt la altul prin iarbă, făcând victime de războinic în rândul oştirilor de lăcuste, coropişniţe, păienjeni şi buburuze. Uneori, când venea şi tata la locul faptei, străbătând călare pe bicicletă, drumul luncii, de la staţia de transformare din Prundoaia, unde lucra ca electrician, pe lângă puţul lui Braslă până la nucul nostru de pe hotarul cu longeviva bătrână Zamfia, pe care n-au putut să-l scoată din rădăcini nici cu kirovul, când via a căzut în perimetrul colectivei şi ne-au arat-o. Acolo, la umbră, unde se găsea şi coverga paznicilor, tata rezema bicicleta, trecea răzorul şi se pierdea printre tulpinile ca nişte soldaţi aliniaţi din ogorul vecinului. Se-ntorcea apoi cu câţiva ştiuleţi, pe care-i vâra în veşnica-i sacoşă de pe port-bagaj, făcându-mi cu ochiul. Eu mă bucuram, c-aveam să găsesc acasă porumb fiert, în timp ce maica-mare îl dojenea făcând mărunt din buze c-o să-l blesteme păgubaşul că i-a furat din agoniseala câmpului.
„Fugi, bre, de-aici că nu se cunoaşte, la câte pogoane are acesta. Plus că nu luai de-aici de pe răzor, am mers dincolo, la drumul lui frati-său Bângoci, ca să-l ocărască pe-ala, ca-ntre frați şi ca-ntre verzi ce-au fost, amândoi, sub comanda lui vecinul nostru Tilici Bizubac şi al altui şef de cuib din Lerodeni, unu Gleanţă din neamul lui Puiu al lui Guşă!”
Tata vorbea cu mama lui, dar o făcea pe larg să înţeleg eu. Şi înţelegeam şi-l însoţeam apoi pe răzorul Rădanilor, pe tatăl meu-locomotivă, fiindcă aşa mi se părea mie că este, după ce ieşea în drumul luncii, îşi aprindea o mărăşească, încăleca pe bicicletă şi se pierdea lăsând în urma sa un norişor de fum amestecat cu un noruleţ de praf.
Acum, parcă-l văd stând de vorbă, fără teamă că-l vede şi că-l aud miliţienii Negulici sau Sterescu, cu vecinul de apartament la subsol Andrei Bizubac, cu care (cine ar fi crezut?) a ajuns să-şi zică cuscru şi, pe cale de consecință, să nu-i mai înapoieze un împrumut de bani până când acela nu se va ţine de promisiune şi-mi va da mie (fiu al lui şi ginere cu ghilimele al lui Tilici legionarul), autoturismul de teren promis la nuntă, de bucurie ca i-am luat de nevastă pe fii-sa Catela, tot cu ghilimele, că era dată de suflet soru-si Dora!) Cu el, dar şi cu fraţii Rădan şi Bângoci, declaraţi chiaburi ca şi cu Măgăreaţă, nedeclarat, dar cunoscut drept speculant şi iute de mână. Vorbesc şi duhănesc, că e lună plină şi cimitirul e luminat ca ziua.
„Ce vreme bună de furat cai, dacă nu i-ar fi mătrășit ăştia cu tractoarele lor şi cu ogoarele înfrăţite, de-mi scoaseră via din luncă!” îl auzii pe tata.
„Dacă nu mai sunt cai, poţi merge şi la furat de porumb şi dovleci!” băgă o strâmbă Gâjgan, după care se puse pe tuşit de-i sculă din somn şi pe noul venit în lumea strămutaţilor, şi el neam de verzi, Vuţă, proful de mate al elevilor Ştefan Trucală (adică eu, povestitorul) şi Lilă-Lole, Jongleru ori Bebe Cioplea (defuncţii mutaţi sub cruci), care l-au primit, pe don Gioni cu formula „să trăiţi”, urmată de hohote de ţărână!
„Da, Costică, şi-ţi vând şi un pont: iei de la vecinul tău Tudor, că are şi nu se cunoaşte, numai că vezi să nu rupi cotolani dinspre răzor, ci de dincolo, dinspre camaradul Bângoci, ca să-i încaieri!” mai zise comersantul Milici, una şi aceeaşi fantomă cu legionarul Tilici.
„Păi, dar, al dracului Crăcănescu! Aşa făcea. Doamne, iartă-mă, că m-aude şi popa Chiţu, că mare minune de nu-l sculași cu tusea asta a dumitale, camarade Andrei! L-am tras de limbă pe fi-su ăsta de-l scoaseră premiant şi Dobreasca, şi Popeasca, şi Belmeaţă, că-l găsii jucându-se în iarbă pe răzorul meu şi mi-a spus copilul, c-o să mănânce porumb fiert, adus de ta-su din luncă… şi-mi arăta de unde…” îl auzii şi mă ruşinai că-s pensionar militar cu şcoliri de război la bază şi cu stagiu în unități ale trupelor de securitate, unde am învăţat cum să mânuiesc minciuna, diversiunea, secretul, dezinformarea şi legenda, ca înlocuitori de sinceritate.
E dimineaţă când ţăcănesc aceste vorbe şi simt un nod în gât: nu ştiu dacă de foame sau e vorba de porumbul furat de tata de la vecinul de lot, fiert de mama Tanţa şi ronţăit în faţa lui Baidac, câinele, căruia îi aruncam coceanul, să-l desăvărşească, acum şase decenii.
Legionarii cuibului Bântău adunaţi la cavoul Rădanilor din cimitirul Călugăriţa s-au retras în fotografiile lor de pe cruci, mai puţin Trucală, care n-are nici fotografie şi nici nu a făcut parte din gaşca purtătorilor de cămașă verde. El îşi vede de ale lui. Îl văd dându-mă jos din pat şi învingând junghiurile din şale şi de la genunchi. Îl văd şi mai bine când aprind lumina şi mă uit în oglinda stropită cu săpun de bărbierit de la baie, şi-l simt, tot în mine, când tuşeşte tabagic (deşi obiceiul acesta moştenit de la el l-am abandonat acum vreo trei decenii), după care rabd durerea la contactul burumei de dinţi „scorburoşi” atacaţi de parodontoză cu apa rece şi pasta mentolată paradontax. Îl aud cu veșnica onomatopee concluziv-începătoare „eeei-he!” şi-l urmăresc cotelind prin bucătărie după vreun rest de mâncare rămas de cu seară. Aici ne cam deosebim, că-n urma mea nu vine Tela ca Tanţa Trucală în urma lui, să mă-ntrebe: „Ce tot cauţi?” „Păi ceva să bag în gură, ca să nu mă spurce pupăza ori turturica fiindcă ştii că dacă se întâmplă, de la prima îţi pute gura tot anul a cuib de pupăză, sau îţi turuie curul mai ceva ca al lui vecinul Fane Băşintea!” Nu, Ela sforăie la ora asta, visând trupuri umblătoare cu suflete tăcătoare, c-aşa-s visele, mute şi grăbite. Nu o interesează ce fac eu în chip de Costică Trucală, care, dacă nu găsea ce căuta, căuta ce se găsea, adică sticla cu ţuică, din care trăgea o dușcă pentru a se dezinfecta în gură şi în stomac. Eu nu pot face asta (nici n-o mai fac, de vreo două decenii) fiindcă mă urc la volan şi evadez în lumea unde nu de spurcatul păsărilor mă tem, ci de spurcăciunile umane. Şi nu de cele duse care… conviețuiesc cu noi, ci de cele muritoare care ne fac viaţa mai urâtă şi mai grea ca moartea.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*