Nicolae Jinga – un Ahab viforos

01.04.11 by

Unii poeţi români par să intre în anumite tipare de la debut şi până la sfârşitul operei lor (indiferent că Opera conţine două sau douăzeci de volume), aidoma pistolului în tocul lui. Dacă ar încerca să iasă din tipar (toc) nu s-ar simţi bine – ar scoate fum, probabil.

Acesta îmi pare a fi şi cazul lui Nicolae Jinga, poet orşovean mai puţin mediatizat, deşi a reuşit performanţa de a debuta în 1988, cu volumul „Lupta din zori” (Ed. „C.R.). Nu i-am citit toate volumele de poezie, cinci la număr cu acest „Retorica nigra” (Ed. Brumar, 2010), însă poetul are un parcurs deloc accidentat, în care condiţia sa de fervent al poemului neomodernist, cu accente ironice care amintesc uneori de fantezismul barochizant al poeziei lui Gheorghe Azap, se manifestă fără experimente care să schimbe brutal cursul poeziei sale.

Poetul este un calofil îndrăzneţ, cu un vocabular în care sunt prinse ca-ntr-un năvod de pescar cuvinte vechi, rare, afectat de esoterisme ce trimit cu gândul la cunoaşterea sau frecventarea unor arcane misterice, convocând latinisme care-l vădesc pe preotul şi cărturarul studios, absolvent al Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1973). Asta nu înseamnă că poetul este un fervent al acestui tip de limbaj – el folosește și cuvântul comun, însă încarcă mereu materia poemului cu strălucirea veche a rostirii înalte. Se merită să consemnez acest lucru, deoarece poetul este în permanenţă dublat de un rafinat cititor de literatură spirituală, fapt detectat în limbajul poeziilor sale, unde cuvântul pus la teasc este „însoțit de un cârd cenușiu / de dubluri omoloage / din câteva / graiuri străine”. Am spus spirituală, iar nu religios-habotnică, aşa cum se întâmplă uneori în poezia de azi unde un anumit tip de poeţi cădelniţează în limbajul evangheliilor, însă la un nivel care provoacă mai degrabă plictiseala şi ameţesc bietul cititor cu tămâia stihurilor abil pastişate. Nu este cazul lui Nicolae Jinga, care este poet şi nimic mai mult.

Vom vedea asta la analiza volumului său care, nu întâmplător, utilizează o serie de imagini-concept de tip alchimic, tocmai din dorinţa de a transmite unui cititor abila capacitate a poeziei de transmuta înţelesul aparent obişnuit al cuvintelor într-unul esenţial.

Aşadar, o „retorică neagră” bazată pe cuvinte-tezaur sau pe jocul secund al înțelesurilor este egida sub care poetul îşi prezintă jelaniile, aşa cum sunt ele vizibile încă din poemul liminar: „Tot braconând ai nopţii fluturi / cum ţi se-n zodii hărăzi, / uiţi să mai treci prin aşternuturi / şi-n lume iar se face zi. // Nici n-ai atins pământul bine / şi pentru rana ta nu-i leac, / până şi turma de albine / paşte-n prisaca altui veac.” (Câmp). Până aici, nimic special, căci poetul pare să hălăduiască pe câmpurile altora, poate amintind de tipologia priveliștilor lui Fundoianu sau de bucolicele lui Adrian Maniu executate în mici tapiserii atemporale: „Ah furate-s de-o neştire / şi grai, şi herb, şi pedigri /; ţi-e sufletul o prăbuşire / spre ţărmuri de culoare gri.” Dacă tonalitatea volumului ar fi fost dată de acest poem chtonizant nu am fi avut surprize majore până la sfârşit și am fi pus cartea în raftul cu obedienții minori ai clasicilor. Însă Nicolae Jinga începe astfel un volum aşezat sub soarele negru al melancoliei, ca şi sub steaua-amărăciune emilbottiană şi, încă de la poemul „dacă vor cere semne”, observăm că îşi dirijează discursul liric în alveolele unui poem alchimic, unde cele ce se văd nu sunt decât fragmentele unei experienţe misterice („dacă vor cere semne / să nu le dai îţi spun”), coji ale unei ale Voci inaudibile, fără ca acest dar să fie o fericire pentru poet. Din contră, o luciditate bolnavă este lacătul sub care stau închise înţelesurile cantilenelor sale, elegii plasat sub pesimismul acelei cinis et umbra sumus, ca în acest poem unde sentimentul de Als Ob este ubicuu: „De foarte sus mi s-a zvârşit mănuşa – / şi am crezut că viaţa-i altceva /; noima aceea mi s-a şters din minte – / la revărsarea adierii sfinte, / când s-a deschis, pe nevăzute uşa, / şi-am întâlnit cu totul altceva. // Cu nişte mii de ani mai înainte / m-aş fi izbit, aici, de altceva – / limba în care scriu nu se născuse, / altfel de lână se torcea pe fuse, / altfel de păsări prohodeau cenuşa; / aici e un de-a pururi altceva.” (De natali die). Poemul mi se pare excelent, de nu ar fi decât presimţirea stranie a poetului care nu e condiţionat de limba în care scrie acum, ci de altceva-ul altei lumi care deschide o uşă în existenţă sugerându-i că soarta i-a fost cumva scrisă demult. A fi poet şi aspirant la a deveni om înduhovnicit – iată şansa care i s-a dat, dincolo de limba oarecare în care este silit să scrie. Aşadar, există ceva mai presus de scris, o presimţire a unei alte vieţi care i se promite celui credincios, însă, cu tot acest simbolism creştin evident, poetul nu face paradă liturgică şi scrie poemul în limbajul efasat al unui mister revelat în cuvânt. E blagian, ca să zicem aşa. Şi când ne-am pomenit punându-i această ştampilă, Jinga ne ia prin surprindere şi scrie ceva amintind de acel poem unic în literatura noastră şi care îl entuziasma pe Cioran într-atât încât îl considera cel mai important poem, poate, al limbii române. E vorba, desigur, de „Rugăciunea unui dac”, apoteoză a nihilismului romantic, dar şi a disperării de a fi aici, în spaţiul nostru cutreierat de deriziune şi falsă mântuire. Iată-l pe Nicolae Jinga invocând cu umilinţă, dar și cu superbie, acel tiranic zeu veterotestamentar al răzbunării care acordă inamicilor putere şi sprijin pe faţă, cu invocaţia scurtă de final, unde diafanul se împleteşte brusc cu izbitura ca de baros a unei ultime doleanțe: „Tu pe vrăjmaşii mei / îi ştii prea bine: / le-ai otrăvit săgeata / le-ai potrivit-o-n arc, / le-ai înmulţit fără de număr ceata / le-ai uşurat cărarea către mine / ca unei caravane levantine / răzbirea prin încinsul deşertului şpoierţ, / şi-ntimp ce îndârjirii lor mioape / le-ngădui săgetarea de aproape, / mie îmi dai putere să sufăr şi să iert. // Bine-ntre nori şi lotuşi / şi sângerând pe scut, / şi nu prea bine, totuşi, / să nu mă fi născut.” Unora le este dăruită forţa de a ucide, altora doar forţa de a răbda şi de a ierta – acest balans de soartă este miezul adânc al suferinţei, dar şi posibilul care nu i s-a oferit, acela de a nu se fi întrupat.

Un personaj care poate fi un altergo al autorului, cu nume simpatic, sudic-levantin, Pepino, este observatorul grației decăzute a lumii, ca şi al realităţii terne care nu oferă prea multe variante de salvare, un scrib-filosof a cărui armă e condeiul „subversiv” ce scapă gardienilor. În loc de hârtie, care poate fi confiscată de ignari, scrisul poate fi pus pe obiecte, pe aer, „pe uşa de tablă de jur împrejurul vizetei”, aşadar un îndemn la rezistenţa prin scris în condiţii penitenciare, iar când nici acest lucru nu e posibil scrisul poate fi executat pe „manuscrise mentale” care îl „fac şi mai frumos pe Dumnezeu.” În „Franciscană”, Pepino face proba unei înţelepciuni prin care bietul trup se vede gratificat după anii de alergătură, ca un vehicul animal al sufletului ce comandă milităros: „Ce să mai speri şi-ncotro să apuci? – / eşti prea bătrân s-alergi după năluci, / e vremea să te minţi frumos, Pepino. // Nu-i toată existenţa un hei-rup – / pe fratele măgar, pe bietul trup, / prea-l bate sufletul, prea-l hăituieşte.” În asemenea poeme scurte avem un Nicolae Jinga retras în carapcea poemului esenţializat, filtrat printr-un soi de înţelepciune care se foloseşte de vers ca de un vehicul al rostirii precise, directe, dincolo de freamătul poemelor în care se visează un demiurg care delirează închipuindu-şi o lume în care ar „împărţi de-a lungul şi de-a latul / cătunelor o brumă de speranţă.”

De altfel, volumul este construit contrapunctic, poemele care-l au ca personaj pe „scrântitul din dragoste, Pepino”, clientul „sumei ororilor”, tot atâtea monologuri ale alteregoului mundan, alternează cu cele în care „nimicul” este orizontul către care îşi încordează poetul simţurile, într-o încercare de-a străpunge „deşarta pârloagă a fiinţei”, dar şi de a provoca poemul care „întârzie să vină”, într-o reiterată veghe post-romantică. Aceste poeme care caută să străpungă dincolo de simţurile omului din carne, alternează însă şi cu vesele balade ce rememorează o figură a tinereţii sincere şi cutezătoare, care se întâmplă adesea să fie o femeie. „Poemul Ceciliei Boancă” este, în acest sens, un vesel cântec de inimă albastră, unde iubita ideală a fost sedusă chiar de „Zmeu”, iar amintirea ei se derulează în registrul unei înțelepciuni care nu-şi mai permite idealizarea, irizat de umor şi de o fină ironie a trecerii timpului: „[…] Tu nici n-ai idee / ce brici ancestral a cruţat juvenila acnee, / suflete-al meu, / venerabile gnom bântuit de / poemul Ceciliei Boancă //…”

Poemul se derulează după modelul care imi aminteşte de „cântecele şmechereşti” ale lui Pavel Azap, de care pomeneam în debutul cronicii, unde melancolia prologului care însoţeşte aducerea aminte e trasă printr-o ironie de zile mari: „Cecilia mi-a fost cândva colegă – / bastarnă, costobocă ori varegă, / ori amintind vreo aşchie de stea? – / n-aş îndrăzni a ispiti hazardul; / aura ei te-nviora ca nardul; / Cecilia acelei vremi plutea. // […] La miezul nopţii m-auzeam strigat / şi n-aveam strop de untdelemn în vase – / Cecilia-ntre timp se măritase / şi-am fost, ani fără număr, intrigat. // Cât mi-am ținut mustangii la mezat / şi-am tors din firul meu cu strâmbe fuse, / Cecilia, după soroc, născuse – / fapt care, fatalmente, m-a lezat. // Kuda? kakda? kto imena? za şto? – / ay, în prezent ca printr-un solz de peşte, / nevrednicia mea o-ntrezăreşte / ca început de babă, dar mişto.” Este limbajul colcovial, cu irizări argotice, căruia poetului îi reuşește foarte bine după trecerile bruşte din registrul elegiac, spiritualizat. Un poem cum e „America rogvaiv” este o geneză sui-generis a facerii poemului ca un nou continent. Fiecare poet are America lui spune poetul și trebuie să înțelegem asta în sensul unei demiurgii, dar și al unei descoperirii pe cont propriu a noii plămade din care se face poezia.

Furorul poetului, exprimat ca atare în câteva poeme-turbion (citatul Delirul, dar şi Vertijul) este servit foarte bine de o verbozitate în sensul bun al termenului, unde maelstromul de cuvinte prinde sens în rotația poemului ca planetă de sine stătoare care aude „piuitul piuitului infinitului.”

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*