Nicolae Ceauşescu (II)

03.06.11 by

Nicolae Ceauşescu (II)

III. Factorii de influenţǎ

Nicolae Ceauşescu, psihologic vorbind a fost un produs atât al factorilor interni, cât şi al celor externi. Modul în care aceştia au acţionat asupra dezvoltǎrii sale psihice în condiţii socio-materiale cu totul diferite i-a marcat într-un mod fundamental personalitatea. Dacǎ copilǎria şi tinereţea, ambele la fel de vitrege, au contribuit la dezvoltarea ambiţiei şi a intuiţiei, maturitatea privilegiatǎ însǎ i-a indus fostului şef de stat o personalitate pe cât de puternicǎ, pe atât de dificilǎ.

Personalitatea lui Nicolae Ceauşescu a fost produsul câtorva factori de influenţǎ fundamentali în dezvoltarea şi evoluţia proceselor psihice. Familia, şcoala (sau mai degrabǎ lipsa ei), profesia, experienţa de viaţǎ, mediul, anturajul şi influenţa astrelor au contribuit atât la ascensiunea cât şi la decǎderea sa.

A. Familia/Partenerul de viaţǎ

Nicolae Ceauşescu s-a nǎscut într-o familie numeroasǎ de ţǎrani sǎraci, singurele lor avuţii fiind o casǎ compusǎ din douǎ camere cu o prispǎ unde trebuiau sǎ doarmǎ, sǎ mǎnânce şi sǎ se spele 10 copii alǎturi de pǎrinţii lor. Fiind al treilea copil, şi neavând cu ce sǎ trǎiascǎ, este nevoit la 11 ani sǎ abandoneze şcoala pentru a-şi câstiga existenţa ca ucenic la un atelier de cizmǎrie din Bucureşti (în oraşul în care mai lucra şi un frate al sǎu mai mare).

La vârsta când copiii încǎ mai sunt ocrotiţi şi uneori rǎsfǎţaţi de pǎrinţii lor, tânǎrul Nicolae Ceauşescu este nevoit sǎ dea piept cu greutǎţile vieţii, departe de casǎ şi de afecţiunea familiei. Aceastǎ experienţǎ de viaţǎ avea sǎ-i genereze viitorului preşedinte mari dezechilibre afective, cu repercusiuni îndeosebi asupra activitǎţii sale politice.

Condiţiile de viaţǎ improprii şi lipsa locurilor de muncǎ din mediul de locuire din perioada copilǎriei şi a tinereţii, au stat la baza celor douǎ principii de conducere a fostului preşedinte, respectiv sistematizarea forţatǎ, inclusiv a satelor şi industralizarea acceleratǎ chiar şi fǎrǎ justificǎri economice. Pentru şeful de stat apartamentul la bloc şi un loc de muncǎ într-o fabricǎ era un standard al bunǎstǎrii ce le oferea tuturor românilor posibilitatea de a-şi creşte şi educa copiii astfel încât sǎ evite suferinţele prin care a trecut el însuşi. Era o formă inconştientă de a se elibera de suferinţele copilǎriei, şi de a se rupe de trecutul sǎu dureros.

Politica demograficǎ, de creştere acceleratǎ a populaţiei poate fi explicatǎ prin dorinţa fostului preşedinte (de altfel, filozofia familiei ţǎrǎneşti) ca tinerii sǎ aibǎ cât mai mulţi fraţi pentru a se putea sprijini unii pe ceilalţi, aşa cum el şi-a sprijinit fraţii (pe majoritatea i-a numit în posturi de conducere ale partidului şi ale statului).

De asemenea, respectul deosebit al lui Nicolae Ceauşescu faţǎ de familiile cu mame eroine, cu peste 10 naşteri (primeau câte un automobil ARO, transport cu trenul gratuit, etc.) poate fi pus în seama sentimentelor sale pentru propria mamǎ (eroinǎ), pentru propria familie numeroasǎ, tradiţionalǎ.

Climatul familial impropriu, lipsa sentimentului de apartenenţǎ afectivǎ din anii copilăriei petrecuţi în Bucureşti, iar apoi desele sejururi prin penitenciarele României din adolescenţă şi tinereţe i-au dezvoltat lui Nicolae Ceauşescu complexul de abandon. Acest complex explicǎ caracterul solitar al personalitǎţii fostului preşedinte; teama de a nu fi abandonat sau trǎdat fiind cea care l-a ţinut departe de relaţiile prea apropiate cu cei din jur. De asemenea, acesta teamǎ a generat şi lipsa de încredere în semeni, care, accentuatǎ de senzaţia de putere a funcţiei supreme în stat, i-a exacerbat comportamentele paranoice din ultima parte a vieţii.

Privarea de afectivitate înceteazǎ în primǎvara anului 1939, când la o demonstraţie organizatǎ de breslele bucureştene, Nicolae Ceauşescu o cunoaşte pe Elena (Lenuţa) Petrescu, fiicǎ de ţǎrani mijlocaşi, mai mare decât el cu doi ani, de care se îndrǎgosteşte iremediabil, pentru ca dupǎ cinci ani sǎ-şi oficializeze relaţia. Elena a fost o femeie cu personalitate puternicǎ şi ambiţii revoluţionare, dar cu o pregǎtire intelectualǎ sumarǎ şi o inteligenţǎ nativǎ cu mult inferioarǎ soţului ei. Dorinţa Elenei Ceauşescu de a deţine controlul şi nevoia de siguranţǎ afectivǎ a lui Nicolae Ceauşescu explicǎ aceastǎ relaţie matrimonialǎ solidǎ, şi ataşamentul lor patologic din ultima perioadǎ a vieţii lor.

Dacǎ, din punct de vedere sentimental şi familial, Elena Ceauşescu a fost ceea ce Nicolae Ceauşescu a avut nevoie, dovadǎ fiind cei 50 de ani de cǎsnicie, lipsa relaţiilor extraconjugale şi cei trei copii crescuţi şi educaţi echilibrat, din punct de vedere politic însǎ,  aceasta a fost cea care i-a netezit drumul decǎderii.

Exacerbarea influenţei primei tovarǎşe a ţǎrii asupra personalitǎţii fostului lider comunist, îndeosebi a activitǎţii sale politice din ultima perioadă a regimului comunist, poate fi pusǎ şi pe seama modificǎrilor endocrine din organismul celor doi. Este dovedit ştiinţific faptul cǎ bǎrbatul şi femeia au, în funcţie de vârstă, dozaje procentuale diferite din punct de vedere hormonal. În prima parte a vieţii, hormonii caracteristici propriului sex sunt predominanţi (progesteronul feminin şi testosteronul masculin), pentru ca, o datǎ cu intrarea femeii la menopauzǎ şi a bǎrbatului la andropauzǎ, sǎ se reducǎ semnificativ. Efectul acestui proces hormonal se regăseşte şi în manifestarea personalitǎţii individului, respectiv masculinizarea femeii prin creşterea dominanţei (a impulsivitǎţii) şi feminizarea bǎrbatului prin accentuarea submisivitǎţii (a permisivitǎţii), ceea ce, frecvent are ca efect schimbarea rolurilor în cuplu. Aşa se pot explica marile ingerinţe ale Elenei Ceauşescu în activitatea politicǎ a soţului sǎu şi, totodatǎ, “orbirea”  de care acesta a dat dovadǎ (mai ales cǎ era dependent afectiv de aceasta). Carenţele intelectuale şi caracteriale ale acesteia au avut o influenţă negativă asupra personalitǎţii şefului statului, şi a destinului poporului român.

De remarcat este faptul cǎ toţi copiii cuplului Ceauseşcu au moştenit inteligenţa tatǎlui lor, nu însǎ şi dragostea de putere sau de recunoaştere socialǎ; primul copil, Valentin, de profesie fizician, o persoanǎ reţinutǎ şi modestǎ (singurul aflat în viaţǎ); al doilea, Zoe, matematician, o femeie deosebit de sensibilǎ şi discretǎ (decedatǎ în 2006) şi cel mic, Nicu, absolvent al facultǎţii de fizicǎ, cu o viaţǎ personalǎ mai tumultuoasǎ, în special datoritǎ teribilismului tinereţii (decedat în 1996). Singurul copil implicat în viaţa politicǎ a ţǎrii a fost mezinul familiei, Nicu, ca prim-secretar de partid în judeţul Sibiu, funcţie pe care a îndeplinit-o fără a fi animat de ideologia marxist-leninistă şi fără a dovedi  ambiţii de mărire sau comportamente autoritare asemenea pǎrinţilor sǎi.

Familia, în general, a reprezentat pentru Nicolae Ceauşescu singurul loc de refugiu, rudele apropiate fiind persoanele cele mai de încredere, iar soţia, unicul prieten cu adevǎrat devotat (chiar şi în faţa plutonului de execuţie aceasta a avut o atitudine solidară şi mai ales curajoasă spunând: „Am luptat împreunǎ, murim împreunǎ”).

B. Şcoala

Nicolae Ceauşescu, datoritǎ lipsurilor materiale, a fost nevoit sǎ-şi întrerupǎ studiile dupǎ doar primele patru clase primare, chiar dacǎ era printre primii în clasǎ la învǎţǎturǎ. Pentru a-şi însuşi o meserie care sǎ-i permitǎ asigurarea existenţei şi-a pǎrǎsit satul natal, Scorniceşti, plecând la Bucureşti. De menţionat cǎ, fiind foarte sǎrac, a fost nevoit deseori sǎ meargǎ la şcoalǎ flǎmând, desculţ şi cu manuale împrumutate, probabil suferind din pricina ironiilor colegilor de clasǎ.

Abandonul şcolar i-a creat viitorului preşedinte mari frustrǎri la maturitate, chiar dacǎ prin grija partidului şi-a „finalizat” clasele primare, iar apoi „a urmat” studiile gimnaziale, liceale şi universitare (licenţiat în economie la Academia de Studii Economice, Bucureşti). Complexul de inferioritate privind adevǎrata sa pregǎtire şcolarǎ a fost cauza aversiunii de care dǎdea dovadǎ faţǎ de intelectualitate în general şi de culturǎ în special.

Bagajul de cunoştinţe acumulat pe bǎncile şcolii de Nicolae Ceauşescu a fost insuficient faţă de   inteligenţa sa nativǎ (recunoscutǎ inclusiv de cei mai înverşunaţi adversari), de spiritul autodidact şi de setea de cunoaştere, îndeosebi a doctrinelor marxist-leniniste. Adevǎrata sa pregǎtire a fost şcoala vieţii, îndeosebi a penitenciarelor, unde cu temeinicie şi-a dezvoltat intuiţia, ambiţia şi viclenia.

Dorinţa de autodepǎşire a carenţelor din pregătire s-a remarcat la Nicolae Ceauşescu în ultimii ani a exercitǎrii funcţiei supreme în stat prin dorinţa de a-i fi recunoscute calităţile intelectuale enciclopedice. Acceptarea unor titluri şi onoruri academice nejustificate şi asumarea paternităţii a numeroase lucrǎri din diverse domenii ştiinţifice (economie, politicǎ, pedagogie etc.) elaborate de alte persoane au avut ca scop ascunderea frustrărilor intelectuale. În acest sens, este foarte important de observat, pe de-o parte, asemănarea dintre nevoia „geniului din Carpaţi” de a-i fi recunoscute calităţile intelectuale şi, pe cealaltă parte, aviditatea după titluri academice ale „savantei de renume mondial“ Elena Ceauşescu. Această stare de fapt, denotă faptul că ambii aveau aceleaşi frustrări, dar neîmplinirile intelectuale ale Elenei erau mult mai mari.

Lipsa educaţiei şcolare nu i-a pricinuit fostului preşedinte atât probleme intelectuale, inteligenţa sa nativǎ şi experienţa de viaţǎ compensându-le cu succes, cât de ordin emoţional, manifestate printr-un complex de inferioritate faţǎ de cei cu pregǎtire academicǎ.

În mintea lui Nicolae Ceauşescu a funcţionat toatǎ viaţa complexul ţǎranului deştept fǎrǎ carte, care nu-şi gǎseşte locul nici la sat, neavând cine sǎ-i recunoascǎ valoarea, dar nici la oraş, lipsindu-i studiile pentru a putea accede în casta elitei intelectuale citadine. Din acest motiv, toatǎ viaţa sa a fost un solitar, neavând niciun prieten apropiat, în afarǎ de soţie. Aceastǎ dramǎ existenţialǎ explică accentul pus pe educaţia tinerelor generaţii (inclusiv a copiilor sǎi) şi a simpatiei pentru elevi, în general. Dorinţa de a fi întâmpinat în vizitele sale de lucru de elevi din clasele primare îi ascundea nevoia de a se întoarce în timp şi a trǎi starea şcolarului fǎrǎ griji existenţiale, stare  pe care nu a avut ocazia sǎ o experimenteze la vremea sa.

Un alt efect al lipsei de educaţie, de data aceasta moral-spiritualǎ a personalitǎţii fostului lider comunist, a fost caracterul ostil faţǎ de Bisericǎ, evidenţiat în deciziile de eliminare a lǎcaşelor de cult din noul peisaj urbanistic al Bucureştilor. Lipsa de culturǎ şi, mai ales, convertirea sa la ateism (materialismul dialectic) l-au determinat sǎ ordone demolarea tuturor bisericilor care stǎteau în calea marilor sale ctitorii, deşi multe dintre lǎcaşele de cult erau veritabile monumente istorice. Din fericire, pentru o parte dintre acestea, la insistenţele înalţilor prelaţi, a oamenilor de culturǎ şi, nu în ultimul rând, prin eforturile tehnice ale inginerilor, s-a gǎsit soluţia salvǎrii prin translatare (mutare) în spatele noilor edificii socialiste.

Este interesant de observat că atitudinea lui Nicolae Ceauşescu faţă de Biserică este cel puţin la fel de controversată ca şi întreaga sa personalitate. În timp ce Bisericile ortodoxe din U.R.S.S. aveau lacătul pe uşă, în România epocii de aur funcţionau legal alǎturi de biserica ortodoxă şi alte culte religioase. Chiar dacǎ la slujbele de închinare „enoriaşii securităţii” vegheau la propovǎduirea cu succes a supunerii faţǎ de stǎpânire, libertatea religioasă era garantată de Constituţie, cel puţin teoretic.

Având în vedere cǎ fostul preşedinte a crescut într-o familie tradiţională ţărănească, nu avea cum sǎ fie total strǎin de valorile spirituale creştine ortodoxe, mai ales că mama sa fusese o femeie foarte credincioasă. O dovadǎ în acest sens este faptul cǎ Nicolae Ceauşescu şi-a înmormântat ambii părinţi cu slujbe religioase. Un om ce-şi petrece primii 11 ani de viaţǎ în sânul unei familii creştine este puţin probabil, din punct de vedere psihologic, sǎ devinǎ un duşman convins al Bisericii, dar aceasta nu înseamnǎ neapǎrat cǎ nu ar putea juca cu succes acest rol. De altfel, foarte mulţi nomenclaturişti jucau rolul ateului, în timp ce îşi botezau nepoţii sau îşi cununau copiii religios, dar pe ascuns, „pentru a nu da exemple negative poporului”.

Dacǎ Nicolae Ceauşescu ar fi avut mai multǎ şcoalǎ şi educaţie moral-spiritualǎ, poate nu ar fi fost nevoit sǎ-şi caute alinarea intelectualǎ şi afectivǎ în ilegalismul comunist ateu şi, implicit, nu ar mai fi fost considerat un duşman al intelectualitǎţii şi al Bisericii.

C. Profesia

Principalele activitǎţi profesionale desfǎşurate de Nicolae Ceauşescu, înainte de a ajunge şeful statului român, activităţi care i-au modelat şi marcat personalitatea într-un mod determinant au fost cea de ministru adjunct al Agriculturii (1949-1959), iar apoi cea de ministru adjunct al Forţelor Armate, cu gradul de general-maior (1950-1954). Cele douǎ funcţii s-au alǎturat activitǎţilor ilegaliste şi i-au accentuat latura colericǎ, agresivǎ a personalitǎţii, deoarece Ministerul Agriculturii s-a ocupat în perioada anilor ‘50 de crucificarea satului românesc prin martiriul colectivizării (alǎturi de armatǎ şi de trupele de securitate). De asemenea, Ministerul Forţelor Armate avea ca sarcinǎ sprijinirea trupelor de securitate în lichidarea rezistenţei armate a partizanilor anticomunişti din munţi.

Excesul de zel de care a dat dovadǎ în ducerea la îndeplinire a importantei sarcinii de partid, colectivizarea, poate fi explicat prin dorinţa sa ca toţi ţǎranii sǎ fie egali, sǎ nu mai existe familii sǎrace aşa cum a fost familia sa şi familii foarte bogate pe a cǎror pământuri probabil s-a simţit umilit în copilǎrie. Dacă această sarcină ar fi fost îndeplinită de un fiul unei familii erudite şi înstărite devenit el însuşi un intelectual bogat, asemenea lui Petru Groza, am fi putut crede că motivaţia sa ar fi fost una ideologică, dar atâta timp cât fostul preşedinte era un ţăran sărac provenit dintr-o familie mai mult decât modestă este clar că mobilul său revoluţionar iniţial a fost unul pur emoţional, de parvenire socio-materială. Consider iniţial”, deoarece după ce şi-a îndeplinit scopul personal, acela de a ajunge el însuşi „cineva”, şi-a asumat rolul de lider al celor mulţi şi nedreptăţiţi, respectiv a clasei muncitoare (ţărănimea şi muncitorimea), rol cu care şi-a identificat personalitatea întreaga viaţă.

Cele douǎ poziţii autoritare şi, ulterior, cea de Comandant Suprem al Forţelor Armate i-au alimentat lui Nicolae Ceauşescu sentimentul de putere, sentiment îmbătător care creştea direct proporţional cu creşterea perioadei de ocupare. Nivelul de pregǎtire intelectualǎ şi lipsa de încredere în sine nu l-au determinat să utilizeze puterea doar pentru ameliorarea complexelor şi frustrǎrilor personale. Acel vid emoţional şi intelectual fiind aşa de mare, a generat situaţia în care Nicolae Ceauşescu nu se mulţumea să ştie că nu este slab, ci mai mult să i se spună că este cel mai tare şi că nimeni nu se ridică la înălţimea valorii sale. Bagatelizarea, minimizarea sau denigrarea personalităţilor ce au fi putut eclimsa imaginea liderului de partid şi de stat era o altă formă de atenuare a suferinţelor emoţionale.

Prin reorganizarea structurilor de conducere ale partidului şi ale statului, tânǎrul lider de la Bucureşti, pentru a se simţi şi mai în siguranţǎ, monopolizeazǎ întreaga putere. Ulterior, apare un mecanism complex de propagandǎ al Cultului Marelui Conducǎtor, concomitent cu transformarea Departamentului Securitǎţii Statului în organ represiv, menit a anihila din faşǎ orice tentativǎ de subminare a acestei personalitǎţi suprarealiste.

Este greu şi pentru un om educat, crescut într-un mediu afectiv echilibrat sǎ rǎmânǎ cu picioarele pe pǎmânt atunci când aproape toţi oamenii de culturǎ ai ţǎrii (poeţi, sculptori sau pictori) se întrec în a-ţi aduce osanale prin creaţiile lor; cu atât mai mult îi este unui om simplu, fǎrǎ culturǎ şi plin de neîncredere, sǎ-şi pǎstreze luciditatea. Toate aceste osanale, cu timpul ajung sǎ fie crezute, iar contactul cu realitatea începe sǎ disparǎ, mai ales cǎ, odatǎ cu înaintarea în vârstǎ, din punct de vedere psihologic, sentimentul de grandomanie, dorinţa de preamǎrire şi, nu în ultimul rând, mania persecuţiei devin caracteristici de personalitate.

Prin funcţiile pe care le-a ocupat de-a lungul vârstei sale active, Nicolae Ceauşescu şi-a manifestat personalitatea cu mult peste nivelul sǎu de pregǎtire intelectualǎ şi profesionalǎ. Acestea au culminat cu funcţia de Preşedinte exercitatǎ chiar şi în perioada de regres a funcţiilor psihice, specificǎ înaintǎrii în vârstǎ. Din păcate, apariţia unui lider tânăr la Moscova, Mihail Gorbachov a modificat dramatic contextul geo-strategic international şi asa foarte complex din ultimii ani de comunism, iar personalitatea rigidizată a lui Nicolae Ceauşescu nu a mai putut sau nu a mai avut timpul sa se adapteze. Dacǎ Nicolae Ceauşescu ar fi predat ştafeta puterii mǎcar la ultimul Congres al partidului din noiembrie 1989, cariera sa politicǎ nu s-ar fi sfârşit odatǎ cu viaţa, în faţa plutonului de execuţie, iar vǎrsarea de sânge din decembrie 1989 ar fi fost, de asemenea, evitatǎ.

Din punct de vedere al Principiului lui Peter, Nicolae Ceauşescu şi-a atins gradul maxim de incompetenţǎ dupǎ circa 9 ani de la preluarea puterii (1964-1973), şi nu dupǎ patru, cât prevede aceasta. Putem considera că abia dupǎ anul 1973, psihicul sǎu a fost alterat de sindromul puterii, declanşat de funcţiile de conducere deţinute o perioadǎ îndelungatǎ. Nu întâmplǎtor, mandatele şefilor de stat din regimurile democratice sunt de patru sau cinci ani şi nu pot fi deţinute decât de maxim douǎ ori: tot ce trece de 10 ani induce liderului senzaţia de semizeu.

D. Experienţa de viaţǎ

Experienţa de viaţǎ a lui Nicolae Ceauşescu a fost marcatǎ de existenţa a douǎ caracteristici psihice rare şi foarte valoroase ce au fost determinante pentru întreaga evoluţie a personalitǎţii sale, respectiv „Emergenţa vieţii psihice” şi „Autodeterminarea”. Prima caracteristicǎ i-a permis acestuia, copil provenit dintr-o familie modestǎ şi cu o pregătire intelectualǎ foarte sumarǎ (din motive neimputabile), sǎ-şi conştientizeze abilităţile şi sǎ le folosească în funcţie de situaţie pentru a-şi depǎşi astfel statutul socio-material.

A doua caracteristicǎ, “Autodeterminarea” i-a permis fostului lider sǎ-şi selecteze interacţiunile cu mediul, cǎutând în mod conştient şi voluntar noi surse de cunoaştere, iniţiere, experimentare, proiectare şi realizare a unor schimbǎri ale însuşirilor şi structurilor propriei personalitǎţi. Autodeterminarea s-a vǎzut încǎ din adolescenţǎ, când, impins de sǎrǎcie, dorinţă de autodepǎşire şi probabil de instabilitatea socio-politicǎ a vremii (manifestǎrile xenofobe ale Mişcǎrii Legionare, dictatura carlistă şi apoi cea antonescianǎ), îmbrǎţişeazǎ ideologia marxist-leninistǎ pentru a-şi elabora o filozofie proprie. Practic, s-a autoeducat în spiritul valorilor socialiste în care a crezut pânǎ în ultima clipǎ a vieţii sale.

Periplul prin penitenciare îl transformǎ pe emotivul adolescent Nicolae Ceauşescu într-un tânǎr adult impulsiv, dornic sǎ schimbe orânduirea „burghezo-moşiereascǎ” a cǎrei victimǎ se considera cu siguranţǎ. Frustrarea, sǎrǎcia şi umilinţa din copilǎrie, Ceauşescu le-a transformat la tinereţe în tenacitate, ambiţie şi dorinţǎ de a ajunge în vârf, de unde sǎ poatǎ impune un nou sistem de orânduire socialǎ, bazat pe ideologia socialistǎ şi adaptatǎ de el însuşi la specificul naţional. Pas cu pas şi-a urmǎrit acest obiectiv pânǎ la vârsta de 47 de ani, când devine cel mai tânǎr conducǎtor de stat din Europa. Elanul sǎu progresist este manifestat imediat prin condamnarea politicii dure ale predecesorului sǎu şi eliberarea deţinuţilor politici, schimbarea denumirii partidului şi a ţǎrii (Partidul Muncitoresc Român devine Partidul Comunist Român, iar Republica Popularǎ Românǎ devine Republica Socialistǎ România), elaborarea unei noi Constituţii, mai liberale, reorganizarea administrativǎ a ţǎrii cu desfiinţarea enclavei etnice „Regiunea Mureş Autonomǎ Maghiarǎ” (înfiinţatǎ la ordinele lui Stalin) etc.

Experienţele de viaţǎ ulterioare aveau însǎ sǎ-i schimbe traiectoria. Datoritǎ complexelor sale intelectuale şi afective nedepǎşite, s-a înconjurat de persoane care sǎ nu-i punǎ la îndoialǎ calitǎţile de lider. Lipsa de încredere a dus inclusiv la promovarea, total neinspiratǎ, în structurile de partid şi de stat, a soţiei sale. Manifestarea exacerbatǎ a cultului personalitǎţii, susţinut puternic atât de propaganda internǎ cât şi de atenţia primitǎ pe plan internaţional, i-a schimbat radical stilul de conducere, liberalismul socialist fiind înlocuit treptat cu un conservatorism acerb.

Aşadar, aceste douǎ capacitǎţi psihice împreunǎ cu inteligenţa nativǎ şi caracteristicile temperamentului sǎu coleric, i-au permis lui Nicolae Ceauşescu sǎ se transforme într-un timp record dintr-un copil emotiv, sǎrac, nepregǎtit intelectual şi cu un defect de vorbire, într-unul dintre cei mai autoritari şefi de stat ai vremurilor sale. Dacǎ însǎ acestea ar fi fost susţinute şi de o educaţie intelectualǎ, profesionalǎ şi moral-spiritualǎ pe mǎsurǎ, cu siguranţǎ i-ar fi echilibrat întreaga personalitate şi, implicit, l-ar fi poziţionat cu totul diferit în istoria universalǎ.

E. Mediul

Putem spune fǎrǎ sǎ greşim cǎ întreaga evoluţie a personalitǎţii lui Nicolae Ceauşescu, atât ascensiunea, cât, mai ales, decǎderea, a fost un produs al interacţiunii structurii sale psihice (potenţialul) cu dinamica şi configuraţia mediului. Dacǎ mediul de viaţǎ plin de neajunsuri din perioada copilǎriei şi a tinereţii a contribuit la canalizarea şi valorificarea tuturor energiilor personale în scopul realizǎrii unei cariere politice, succesul şi puterea obţinute astfel nu au fost îndeajuns de bine valorificate ulterior, deoarece admiraţia românilor şi respectul strǎinilor de la începutul carierei sale de şef de stat au fost elementele care i-au dezechilibrat personalitatea.

Speranţele românilor într-un regim mai relaxat au fost confirmate la început de noul lider comunist prin eliberarea deţinuţilor politici şi condamnarea abuzurilor fostului regim Gheorghe Gheorghiu-Dej. Traiectoria climatului politic şi social progresist de la sfârşitul anilor ’60 a fost însǎ schimbatǎ dupǎ ce Nicolae Ceauşescu a monopolizat întreaga putere de partid şi de stat.

Atenţia primitǎ pe plan internaţional, imediat dupǎ atitudinea curajoasǎ de la 21 august 1968 (condamnarea invaziei Cehoslovaciei), i-au alimentat lui Nicolae Ceauşescu ideea cǎ este un om politic remarcabil, fǎrǎ sǎ-şi de-a seama cǎ de fapt nu persoana sa suscita interesul marilor cancelarii occidentale, ci rolul de copil rebel al marii familii comuniste pe care acesta îl juca cu succes.

Punctul iniţial al deconectǎrii de realitate poate fi considerat anul 1971, când, vizitând China şi Coreea de Nord, Nicolae Ceauşescu rǎmâne fascinat de modelul revoluţiei culturale bazat pe cultul personalitǎţii, pe care îl va impune ulterior societǎţii româneşti. Este practic momentul în care se desprinde de realitate şi, încurajat de soţie şi de anturaj, se retrage într-o lume numai de el ştiutǎ.

Nicolae Ceauşescu, pierzându-şi contactul cu mediul intern, şi treptat şi cu cel extern, se ambiţioneazǎ sǎ creadǎ în idealurile socialismului şi în drumul original pe care l-a impus României, chiar şi atunci când regimurile comuniste din Europa Centralǎ şi de Est cǎdeau unul dupǎ altul, asemenea unui joc de domino.

Nici în al doisprezecelea ceas, în decembrie 1989, mişcǎrile de la Timişoara nu l-au readus la realitate, vizita relaxatǎ de la Teheran (de trei zile), acceptarea desfǎşurǎrii manifestaţiei de susţinere popularǎ organizatǎ de aghiotanţii sǎi, la Bucureşti, la 21 decembrie, sunt dovezi clare cǎ,  din punctul de vedere al percepţiei realitǎţii imediate, Nicolae Ceauşescu era de departe, depǎşit.

Chiar şi în timpul aşa zisului proces din 25 decembrie, încǎ mai era în lumea sa, aşteptând ca, din moment în moment, o contraloviturǎ de stat a oamenilor muncii sǎ-l repunǎ în fotoliul sǎu de Comandant Suprem. Doar atunci când a fost legat la mâini pentru a fi dus în faţa plutonului de execuţie, Nicolae Ceauşescu înţelege cǎ lupta sa cu vremurile şi, mai ales, cu propriul destin, a fost pierdutǎ. Cu toate acestea, în drum spre locul execuţiei, mai gǎseşte energia necesarǎ pentru a fredona (plângând ca un copil) Imnul Internaţionalei Socialiste, iar apoi, acompaniat de rafalele puştilor automate, sǎ-şi strige ultima dorinţǎ: „Trǎiascǎ Republica Socialistǎ România, liberǎ şi independentǎ!”.

Prin modul sǎu de raportare la ultimele modificǎri ale mediului, în special extern, Nicolae Ceauşescu s-a încǎpǎţânat sǎ nu se adapteze plǎtind cu viaţa toate relele ideologiei marxist-leniniste, şi ieşind astfel din istorie fǎrǎ glorie, ca singurul lider al unui stat comunist executat.

F. Anturajul

Lipsa de încredere l-a determinat pe Nicolae Ceauşescu ca, la începutul activitǎţii sale revoluţionare, pentru a avansa cât mai repede în structurile de partid şi de stat, sǎ prefere anturajul care îl considera docil şi uşor de manevrat. Ulterior, dupǎ ce şi-a atins scopul, a iniţiat un aşa-zis proces de întinerire şi rotire a cadrelor politice, al cǎrui scop era, de fapt, înlǎturarea oricǎrei persoane ce i-ar fi putut eclipsa personalitatea şi evitarea astfel a creǎrii unei elite în cadrul partidului care, cu timpul, i-ar fi fost ostilǎ.

Obiectivul fostului lider comunist era sǎ se înconjoare doar de persoane care i-ar fi oferit acea siguranţǎ de care avea atâta nevoie pentru ca personalitatea sa sǎ se poatǎ manifesta nestingherită. Rotirea cadrelor i-a permis acestuia sǎ-şi selecteze douǎ categorii complementare de persoane, atât între ele, cât şi în relaţia cu sine. Prima era aceea a executanţilor cu o pregǎtire oarecum mediocrǎ şi cu un comportament slugarnic, iar cea de a doua, de oameni foarte bine pregǎtiţi intelectual, dar cu o personalitate slabǎ, submisivǎ.

Ambele categorii de apropiaţi trebuiau sǎ rǎspundǎ şi să execute fǎrǎ nici un fel de comentarii toate acţiunile pe care Ceauşescu le iniţia şi le coordona. În felul acesta, Comandantul Suprem avea totodatǎ atât acea încredere necesarǎ confortului sǎu psihic cât şi oamenii potriviţi la locurile potrivite, respectiv cei care doar gândeau şi cei ce doar executau. Putea avea astfel controlul deplin a întregului aparat de partid şi de stat.

Cu timpul, prima categorie, a celor mediocri şi slugarnici, nemulţumiţi de privilegiile tot mai restrânse, avea sǎ-i devinǎ fatalǎ. Aceştia, conştientizând probabil sfârşitul comunismului, inclusiv  în România, au profitat de încǎpǎţânarea şi naivitatea unicului conducǎtor pentru a-l transforma şi în singurul rǎspunzǎtor pentru toate relele comunismului românesc. Organizarea mitingului din faţa Comitetului Central, comportamentul acestora din seara aceleiaşi zile, când l-au implorat sǎ nu-şi dea demisia (inclusiv cu sǎrutǎri de mâini), denotǎ faptul cǎ Nicolae Ceauşescu a fost o victimǎ şi a anturajului şi a propriului mod de selectare a colaboratorilor apropiaţi.

Dacǎ fostul lider comunist ar fi avut un anturaj onest, cu siguranţǎ nu ar fi fost dezinformat şi manipulat, în special în legǎturǎ cu amploarea şi motivaţiile nemulţumirilor populare din decembrie 1989. În cunoştinţǎ de cauzǎ, probabil ar fi gestionat mai bine situaţia astfel, încât sǎ fie cruţată viaţa celor circa 150 de victime ale militarilor, iar apoi a celor peste 1000 de morţi şi circa 3000 de rǎniţi ai diversiunii teroriste ulterioare, menite a-i justifica execuţia.

G. Influenţele astrale

Influenţele astrelor sunt mult mai pregnante atunci când respectiva persoanǎ nu beneficiazǎ de o pregǎtire intelectualǎ solidǎ care ar putea funcţiona ca o barierǎ, sau ca un filtru al predispoziţiilor astrale. Din acest punct de vedere lipsa pregătirii intelectuale ale lui Nicolae Ceauşescu a permis ca influenţele astrale, atât cele pozitive, dar şi cele negative sǎ-i contureze personalitatea într-un mod determinant pentru întregul sǎu destin.

Nicolae Ceauşescu fiind nǎscut pe data de 26 ianuarie, din punctul de vedere al zodiacului european, se afla în zodia  Vǎrsǎtorului.

Principala preocupare a acestei zodii este îmbunǎtǎţirea instituţiilor sociale, ceea ce s-a vǎzut foarte bine şi în cazul lui Nicolae Ceauşescu. Nǎscut fiind într-o familie numeroasǎ şi foarte sǎracǎ, a fost animat, ca orice tânǎr, de nevoia schimbǎrii, în primul rând a propriei existenţe, iar apoi a orânduirii sociale din vremea sa ale cǎrei inechitǎţi le detesta.

Persoana nǎscută sub acest semn zodiacal este perseverentǎ, tenace, capabilǎ de un efort continuu şi susţinut pentru a face lumea sǎ progreseze, dar, fiind totodatǎ şi încǎpǎţânatǎ, nu reuşeşte sǎ se opreascǎ la timp. În acest sens, întreaga viaţă a fostului lider comunist s-a aflat permanent sub semnele tenacitǎţii şi a riscului, chiar din prima perioadă existenţială. Odatǎ cu instaurarea regimului comunist, Nicolae Ceauşescu are un parcurs fulminant în structurile noii orânduiri, culminând cu alegerea sa în cea mai înaltǎ funcţie de partid şi de stat. Fire ambiţioasǎ şi crezând cu tărie în idealurile socialiste, nu reuşeşte sǎ-şi dea seama cǎ, cel puţin din punct de vedere economic, sistemul comunist este falimentar. Încǎpǎţânat, se ambiţioneazǎ sǎ-şi continue lupta revoluţionarǎ şi dupǎ ce regimurile comuniste din ţǎrile satelit ale Moscovei s-au prǎbuşit, şi nu a realizat cǎ soarta sa politicǎ era pecetluitǎ. A perseverat impotriva tuturor, sacrificându-şi astfel viaţa.

Potrivit acestui horoscop, nativul nǎscut în zodia Vǎrsǎtorului poate fi în acelaşi timp atât un pacifist înnǎscut, cât şi o persoanǎ crudǎ cu cei care nu sunt de acord cu el. În cazul lui Nicolae Ceauşescu, acest aspect s-a evidenţiat prin activitatea politicii sale externe, de „prietenie şi bunǎ colaborare între popoare” (ex: a propus desfiinţarea blocului N.A.T.O. şi, concomitent, a Tratatului de la Varşovia, a mediat pacea dintre Israel şi Egipt etc.) şi prin spiritul autoritar din politica internǎ (înăbuşirea oricărei forme de dizidenţă).

Principalul defect al Vǎrsǎtorului este aviditatea care, în cazul subiectului nostru, nu a fost de naturǎ materialǎ, ci de recunoaştere socialǎ. Aceastǎ carenţǎ personologicǎ generatǎ de lipsa încrederii în sine a întreţinut cultul personalitǎţii, manifestat pe plan intern sub masca unor programe cultural artistice patriotice, grupate sub emblema Cântarea României, iar pe cel extern prin goana dupǎ onoruri, distincţii şi medalii.

Vǎrsǎtorul este individualist, mare iubitor de libertate, şi poate deveni un rebel nestǎpânit, ceea ce în cazul lui Nicolae Ceauşescu s-a întâmplat foarte vizibil. Plecat de acasǎ de mic pentru a-şi câştiga existenţa, alege ilegalismul comunist şi penitenciarele siguranţei, pentru a  prelua la un moment dat frâiele României.

Cu o abilitate înnǎscutǎ, proaspǎtul lider de la Bucureşti reuşeşte, fǎrǎ a-l deranja prea mult pe Fratele cel Mare de la rǎsǎrit (U.R.S.S.), sǎ se apropie de Occident, jucând astfel cu „sclipiri de geniu” (dupǎ criticii sǎi) rolul de punte de legǎturǎ între blocul comunist şi restul lumii. Nicolae Ceauşescu reuşeşte într-un timp record sǎ facǎ din România – la momentul respectiv o ţarǎ aproape anonimǎ din punct de vedere diplomatic, un mediator activ pe scena politicii internaţionale.

Relaţiile diplomatice excelente, atât cu marile puteri occidentale (S.U.A., R.F.G., Marea Britanie, Franţa etc.), cât şi cu toate statele comuniste, inclusiv cu Republica Popularǎ Chinezǎ (într-o perioadǎ de încordare a relaţiilor dintre China şi URSS), cultivarea prieteniei, atât cu Israelul, cât şi cu toate celelalte ţǎri arabe au fost un mod eficient prin care Nicolae Ceauşescu şi-a manifestat dorinţa de a fi original, unic, şi liber sǎ facǎ ceea ce considerǎ el cǎ este mai bine. Spiritul sǎu individualist, liber şi rebel avea sǎ-l izoleze în final pe scena politicǎ internaţionalǎ, iar apoi sǎ-l elimine brutal de pe cea existenţialǎ.

IV. Concluzii

Personalitatea lui Nicolae Ceauşescu este un exemplu elocvent al unui om cu un potenţial natural considerabil, dar neşlefuit la timp, neglijat afectiv şi intelectual, care a reuşit sǎ evolueze individual şi sǎ se manifeste conjunctural, mai mult sau mai puţin constructiv. Efectele caracteristicilor sale psihice de excepţie (Emergenţa vieţii psihice şi Autodeterminarea) şi a inteligenţei native deosebite au fost diminuate de o pregǎtire şcolarǎ sumarǎ şi de traumele afective din copilǎrie şi tinereţe (abandonul şcolar, privarea de grija pǎrinteascǎ, lipsurile materiale, detenţia). Toate acestea au fǎcut ca întreaga evoluţie şi manifestare a personalitǎţii fostului lider comunist sǎ fie mai mult un produs al conjuncturii (sau al destinului) şi mai puţin al pregǎtirii intelectuale şi al educaţiei familiale sau sociale. Aşadar, personalitatea şi viaţa omului Nicolae Ceauşescu  a fost rezultatul unui întreg şir de circumstanţe socio-politice interne şi geo-strategice externe, valorificate analitic şi, nu în ultimul rând, al propriilor alegeri, nu întodeauna corecte, dar mereu întemeiate pe intuiţie.

Indiferent cǎ ne place sau nu, inclusiv activitatea omului politic Nicolae Ceauşescu este o parte a destinului nostru ca naţiune, parte ce trebuie cunoscutǎ şi asumatǎ cu obiectivitate de cǎtre toate generaţiile care vor urma. Aflarea şi acceptarea adevǎrului istoric este singurul mod prin care ne putem elibera cu adevǎrat de nostalgie sau de resentimente, ambele la fel de inutile şi de pǎguboase în planul afirmǎrii noastre ca naţiune modernǎ, democraticǎ şi tolerantǎ.

Aşa cum Mihai Viteazul nu a însemnat pentru români numai legarea ţǎranilor de glie şi creşterea exageratǎ a birurilor, ci şi prima unire (prin cucerire) a teritoriilor româneşti, Ştefan cel Mare nu a fost doar un domnitor grabnic a vǎrsa sânge nevinovat (parafrazându-l pe cronicarul vremii, Grigore Ureche), ci şi un mare luptǎtor al creştinǎtǎţii (canonizat ca „Sfânt” de Biserica Ortodoxǎ Românǎ pentru cele 44 de biserici pe care le-a ctitorit), nici fostul preşedinte comunist Nicolae Ceauşescu nu înseamnǎ doar hranǎ pe cartelǎ, ci şi dezvoltare internǎ şi prestigiu internaţional. Atât cu cele rele cât şi cu cele bune, locul acestuia trebuie sǎ rǎmânǎ în istoria şi în conştiinţa neamului românesc alǎturi de toţi înaitaşii sǎi şi nu la periferia ridicolului colectiv sau a indiferenţei istoricilor.

Dacǎ execuţia fostului preşedinte nu a depins doar de poporul pe care l-a condus, ba mai degrabǎ, a depins în cea mai micǎ mǎsurǎ de voinţa poporului român, reaşezarea sa în coordonatele istorice reale, conform cu reuşitele şi eşecurile sale, rǎmâne cu siguranţǎ în sarcina exclusivǎ a naţiunii române. Aceastǎ reconsiderare se impune deoarece toate cele cinci capete de acuzare ale aşa-zisului proces (cele 60.000 de victime, conturile în strǎinǎtate, genocid, actele de diversiune şi mai ales subminarea economiei naţionale), nefiind altceva decât motive pentru a justifica în faţa opiniei publice interne şi internaţionale o crimǎ primitivǎ cu accente ritualice – având în vedere momentul în care s-a produs.

Execuţia fǎrǎ un proces corect a unui şef de stat în funcţie, bǎtrân, bolnav fizic, dezechilibrat psihic şi mai ales legat la mâini (!?!), alǎturi de soţie, este un act ruşinos ce obligǎ naţiunea respectivǎ la reparare istoricǎ ce incumbǎ însǎşi generaţiei care, prin tǎcere, a consimţit participarea la crimǎ. Acest demers se impune cu atât mai mult, cu cât aceastǎ faptǎ sǎlbaticǎ s-a petrecut în ziua de Crǎciun, într-o ţarǎ ce se declarǎ creştinǎ în proporţie de 99%, convertitǎ la „Iertarea şi iubirea aproapelui” de 2000 de ani.

Un proces în care nu-ţi dai seama cine este procurorul acuzǎrii şi cine este avocatul apǎrǎrii (deoarece ambii doar acuzǎ), care ţine doar jumǎtate de orǎ, fǎrǎ a-i da dreptul inculpatului la recurs, nu este nici mǎcar o judecatǎ specificǎ inchiziţiei, cu atât mai mult un proces just iniţiat de un nou regim ce pretinde cǎ înlǎturǎ totalitarismul. Un proces corect ar fi oferit posibilitatea fostului preşedinte sǎ-şi conştientizeze şi sǎ plǎteascǎ pentru adevǎratele sale greşeli. Totodatǎ, acesta i-ar fi asigurat naţiunii române oportunitatea de a-şi dovedi atât ei înşişi, cât şi lumii întregi cǎ a trecut într-o nouǎ eră, a democraţiei şi a respectului pentru drepturile fundamentale ale omului, indiferent care este acest om.

Lǎsând la o parte subiectivismul, cea mai mare vinǎ care i se poate imputa lui Nicolae Ceauşescu este teribilismul şi naivitatea de a considera cǎ poţi conduce cu succes destinul unei naţiuni doar dupǎ propriile reguli, fǎrǎ a ţine cont şi de realitǎţile interne şi de evoluţiile internaţionale. Acest pǎcat l-a plǎtit însǎ, cu vârf şi îndesat, printr-un sfârşit mai mult decât umilitor şi prin cele douǎ decenii de ostracizare istoricǎ care au trecut peste imaginea sa. Aceastǎ ostracizare este timpul sǎ se încheie, iar Nicolae Ceauşescu sǎ-şi ocupe locul în istoria românilor loc în conformitate cu faptele sale, evaluate în mod obiectiv de specialişti, şi ţinând cont de contextul istoric intern şi internaţional în care a evoluat.

O analizǎ istoricǎ onestǎ ar oferi posibilitatea românilor sǎ cunoascǎ cu adevǎrat şi întreaga laturǎ politicǎ a personalitǎţii lui Nicolae Ceauşescu. Numai astfel conştiinţa naţionalǎ se va putea reconcilia pentru totdeauna cu trecutul sǎu alǎturi de primul şi ultimul preşedinte comunist.

Ruperea de un trecut totalitar nu presupune asasinarea liderului, iar apoi uitarea acestuia, ci conştientizarea greşelilor şi asumarea schimbǎrii, respectiv înlocuirea sistemului de valori prin eliminarea parvenitismului şi încurajarea meritocraţiei, promovarea adevǎrului, condamnarea minciunii şi a ignoranţei (oricât de confortabile ar fi ele). Poate ar trebui sǎ înlocuim şi ateismul, dar nu cu un bigotism religios (ambele la fel de periculoase), ci cu o credinţǎ asumatǎ conştient şi trǎitǎ tolerant; acestea fiind sunt singurele modalitǎţi prin care vom putea evolua cu adevǎrat.

Aşadar, schimbarea realǎ a unei naţiuni înseamnǎ schimbarea mentalitǎţii sale distructive şi mai ales autodistructive. Aceastǎ evoluţie se poate face numai la nivel de individ prin valorificarea eficientǎ şi responsabilǎ a propriului potenţial în concordanţǎ atât cu satisfacerea intereselor personale, cât şi cu asigurarea dezvoltǎrii întregii societǎţi.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*