Nicolae Ceauşescu (I)

13.05.11 by

Nicolae Ceauşescu (I)

Va prezentam volumul in curs de aparitie „Personalitatea! O explorare multidimensionala si interdisciplinara” de Sorin Negruti,  cu o prefata de Prof. Univ. Dr. Grigore Nicola, Şef al Departamentului de Psihologie din cadrul Institutului de Cercetǎri în Psihologie şi Filozofie “Constantin-Rǎdulescu Motru”al Academiei Române.

**********

Pentru ca aceastǎ lucrare sǎ fie utilǎ în analiza semenilor era absolut necesar elaborarea unui portret personologic al unei personalitǎţi cunoscute, care sǎ fie uşor de înţeles şi totodatǎ sǎ trezeascǎ interesul cititorilor.

Având în vedere cǎ, în momentul înlǎturǎrii fostului preşedinte comunist Nicolae Ceauşescu din fruntea statului român, am avut doar 10 ani, îmi permit sǎ încerc o evaluare obiectivǎ a personalitǎţii fostului şef de stat fǎrǎ a fi acuzat de nostalgie sau de resentimente comuniste. Legitimitatea moralǎ putând fi susţinutǎ cu succes, inclusiv de faptul cǎ atât pǎrinţii cât şi bunicii mei nu au fost nici privilegiaţi, dar nici persecutaţi de fostul regim, nici un membru din familie nefǎcând niciodatǎ politicǎ.

Alegerea personalitǎţii fostului lider comunist ca subiect de studiu personologic consider cǎ este binevenitǎ, având în vedere cǎ informaţiile ultimilor 20 de ani i-au vizat mai mult activitatea politicǎ, iar cele câteva date despre personalitatea sa au pendulat între idolatrizare şi demonizare. Ambele viziuni sunt la fel de nocive pentru a ne putea face o imagine obiectivǎ despre Nicolae Ceauşescu, omul din spatele funcţiilor de conducǎtor al Partidului Comunist şi de Preşedinte al Republicii Socialiste România.

Aşadar, stilul analizei va fi unul chirugical, fǎrǎ implicare emoţionalǎ, pentru a suprinde structura, formarea, evoluţia şi manifestarea personalitǎţii omului Nicolae Ceauşescu şi nu a personajului politic, judecǎţile de valoare cu privire la acesta din urmǎ fiind lǎsate în seama istoricilor. La realizarea acestui studiu am trecut prin filtrul propriei gândiri toate materialele pro şi contra disponibile, toate interpretǎrile personologice îmi aparţin şi mi le asum în întregime.

Stilul politicos utilizat pe parcursul întregii analize nu se datoreazǎ simpatiilor personale faţǎ de activitatea politicǎ a fostului preşedinte, ci respectului pentru statutul de fiinţǎ umanǎ pe care persoana sa l-a avut, pentru calitatea de şef de stat deţinutǎ şi, nu în ultimul rând, pentru poporul pe care l-a condus timp de 24 de ani. De asemenea, prin fermitatea utilizatǎ în concluziile finale s-a urmǎrit scoaterea în evidenţǎ a necesitǎţii cunoaşterii şi asumǎrii obiective a personajului istoric Nicolae Ceauşescu şi nu promovǎrii sau condamnǎrii comunismului.

Doresc sǎ subliniez faptul cǎ am preferat sǎ analizez o personalitate controversatǎ pentru a-l ajuta astfel pe cititor sǎ facǎ faţǎ mai uşor tentaţiei de a utiliza superficialitatea în analiza semenilor sǎi. A-ţi evalua aproapele doar dupǎ aparenţe sau numai utilizând pǎrerile şi etichetele altora este un mod ineficient şi totodatǎ incorect de a ne cunoaşte unii pe ceilalţi.

Am speranţa că acest studiu de caz le va fi de ajutor tuturor celor care vor să gândească cu propriul creier şi să încerce să îşi cunoască semenii într-un mod cât mai profesionist.

I. Elementele personalitǎţii

Principalele elemente ce pot caracteriza personalitatea lui Nicolae Ceauşescu sunt, în primul rând, temperamentul sǎu predominant, respectiv temperamentul coleric, apoi complexele dobândite în copilǎrie (de inferioritate şi de abandon) şi tulburǎrile de personalitate rezultate prin accentuarea acestora pe fondul senzaţiei de putere datǎ de funcţiile de conducere deţinute vreme îndelungatǎ (în special cea de Comandant Suprem al Forţelor Armate). Toate acestea fac ca personalitatea fostului şef de stat sǎ fie deosebit de complexǎ şi, din pǎcate, cel puţin la fel de controversatǎ.

A. Temperamentul

Prin modul sǎu vulcanic de a acţiona şi stilul discret de a se organiza, Nicolae Ceauşescu s-a dovedit, cel puţin în prima parte a carierei sale politice, un coleric introvertit; succint, a fost genul de persoanǎ care tace şi face. Introversia i-a fost mai mult un efect al experienţelor de viaţǎ traumatizante din prima perioadǎ existenţialǎ (lipsa afectivitǎţii pǎrinteşti, privarea de libertate) şi mai puţin a temperamentului dobândit genetic (colericul fiind extravertit prin excelenţǎ).

Principalele calitǎţi ale colericului sunt încrederea foarte mare în propriile forţe, modul energic în care preia controlul, dinamismul şi capacitatea creatoare. Toate acestea s-au vǎzut la fostul preşedinte în tenacitatea şi ambiţia cu care şi-a urmǎrit scopul şi în viteza cu care a obţinut fotoliul de lider naţional. La 47 de ani (dupǎ doar trei zile de la înmormântarea fostului conducǎtor Gheorghe Gheorghiu-Dej), Nicolae Ceauşescu preia frâiele unei ţǎri mai mult ruralǎ şi agrarǎ pentru a o sistematiza şi industrializa galopant (chiar şi fǎrǎ indicatori de performanţǎ socio-economici)

Cel mai elocvent moment al manifestǎrii temperamentului său a fost la 21 August 1968, când a condamnat în mod public invazia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia. Lǎsând la o parte autorul discursului, atitudinea curajoasǎ şi fermǎ cu care l-a transmis (nu l-a citit pe tot de pe notiţe, deoarece observaţiile personale aveau greşeli gramaticale)  i-a aparţinut în totalitate. La sfârşitul discursului şi-a permis sǎ adauge cǎ: „Trebuie sǎ se punǎ capǎt odatǎ pentru totdeauna amestecului în treburile altor state, altor partide”, iar apoi foarte categoric (şi chiar ameninţǎtor) sǎ transmitǎ „tutulor” amatorilor de expediţii  militare cǎ: „întregul popor român nu va admite nimǎnui sǎ încalce teritoriul patriei noastre”. Aceasta a fost oportunitatea oferitǎ de mediu lui Nicolae Ceauşescu, a folosit-o magistral, şi s-a impus ca lider al ţǎrilor socialiste satelit. Învǎţat de viaţǎ sǎ nu piardǎ niciun moment favorabil ascensiunii, îl  valorificǎ şi pe acesta din plin, câştigând astfel admiraţia poporului roman şi respectul întregii lumi.

Principalele defecte ale colericului sunt atitudinea dominatoare şi neîncrederea în semeni, observate la personalitatea fostului lider comunist prin stilul autoritar de conducere şi rotirea permanentǎ a cadrelor din subordine. Pasiunea acestuia pentru vânǎtoare este o altǎ manifestare a agresivitǎţii specificǎ temperamentului sǎu coleric.

Persoanele cu un temperament coleric preferǎ oamenii care cooperează prompt, au aceeaşi viziune şi îi recunosc autoritatea, lǎsându-le apoi să-şi aroge singure toate meritele. Acest aspect fiind observat la fostul lider comunist prin modul prin care îşi selecta anturajul, respectiv cei fǎrǎ personalitate puternică erau promovaţi (şi ulterior schimbaţi), iar cei care dovedeau calitǎţi de lider erau trecuţi în anonimatul politic sau în funcţii secundare.

Ca superior, colericul are un simţ înnăscut de lider, un simţ al lucrului potrivit la timpul potrivit şi o credinţă în capacităţile sale de a realiza ceea ce îşi propune. În prima perioadǎ de conducere a ţǎrii, Nicolae Ceauşescu şi-a confirmat temperamentul prin politica externǎ abilǎ şi prin cea internǎ liberalǎ, progresistǎ. Aceste calitǎţi au fost însǎ eclipsate de principala dorinţǎ a colericului, respectiv deţinerea controlului, ceea ce s-a vǎzut la fostul lider prin acapararea tuturor funcţiilor de conducere ale ţǎrii şi trecerea Securitǎţii statului sub directa sa subordonare (mai mult ca poliţie personalǎ).

Ca subordonat, colericul este foarte muncitor, dar preferă să-şi organizeze singur activităţile, ignorând în general autoritatea. Nicolae Ceauşescu a luptat întreaga viaţǎ pentru construcţia socialismului în România, dar a făcut mereu aşa cum a considerat el de cuviinţǎ, subordonând autoritatea internǎ şi sfidând-o pe cea externǎ (de la rǎsǎrit).

Principala nevoie emoţionalǎ a colericului este sǎ i se arate supunere şi recunoştinţă pentru tot ceea ce face, şi să i se ofere încredere în capacităţile sale. Complexele de inferioritate şi de abandon, încurajate de senzaţia de putere datǎ de prerogativele supreme în stat, i-au transformat acestǎ nevoie afectivǎ normalǎ într-o dorinţǎ nefireascǎ (nevroticǎ) de preaslǎvire a propriei persoane şi a condus în timp la cultul personalitǎţii.

Aşadar, experienţele de viaţǎ iniţiale i-au accentuat fostului lider comunist calitǎţile temperamentului sǎu coleric, generându-i ascensiunea, iar lipsa de pregǎtire intelectualǎ, complexele şi perioada îndelungatǎ de exercitare a funcţiei supreme în stat i-au accentuat defectele, aducându-i decǎderea.

  1. B. Complexele de bazǎ

Personalitatea fostului preşedinte comunist Nicolae Ceauşescu a fost viciatǎ de existenţa a trei mari complexe, două dobândite în copilǎrie, respectiv complexul de inferioritate şi complexul de abandon, şi un altul transmis prin subconştientul colectiv, respectiv complexul de popor oropsit.

Complexul de inferioritate a avut ca principalǎ cauzǎ lipsa pregǎtirii şcolare şi a încurajǎrii educaţionale din partea familiei (la 11 ani a fost nevoit sǎ renunţe la şcoalǎ pentru a-şi câştiga existenţa departe de casǎ, ca ucenic de cizmar). Acest complex s-a manifestat la Nicolae Ceauşescu prin dorinţa de a deveni cel mai puternic în toate domeniile, pentru a stârni permanent admiraţia celorlalţi. „Geniul din Carpaţi”, „Primul miner”, „Primul ostaş”, „Marele cârmaci”, „Primul bǎrbat” au fost doar câteva apelative folosite de propaganda de partid pentru a-i satisface acestuia frustrǎrile intelectuale.

De asemenea, denigrarea sistematicǎ a tuturor celor care ar putea sǎ-i eclipseze personalitatea reprezintǎ o altǎ formǎ de manifestare caracteristicǎ a complexului de inferioritate. Aceasta s-a evidenţiat la fostul lider comunist chiar din momentul venirii la conducerea ţǎrii, prin condamnarea politicii predecesorului sǎu Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar pe întreg parcursul exercitǎrii funcţiei, prin evitarea formării unei elite în cadrul partidului, care l-ar fi putut elimina pe considerente intelectuale din fotoliul de lider al partidului şi statului.

Complexul de abandon s-a datorat privării de afecţiune (în special maternă) în perioada copilăriei timpurii, ce a generat resimţirea unui vid existenţial, cu o permanentă nevoie de companie, şi o mare sete de dragoste la maturitate. Modul de manifestare a acestui complex este reprezentat de dorinţa de a seduce, iar apoi de a abandona (direct sau indirect), precum şi evitarea oricǎrei forme de ataşament de teamă de a nu fi apoi abandonat. În acest sens, Nicolae Ceauşescu a sedus atât propriul popor, cât şi pe strǎini, pentru ca apoi sǎ-şi urmǎreascǎ doar propriile interese, mai mult sau mai puţin naţionale. Lipsa prietenilor a fost un alt efect, cu urmǎri majore în timp al complexului de abandon resimţit de acesta.

Complexul de popor oropsit s-a putut observa foarte bine la fostul şef de stat, mai ales că ambii părinţi erau ţǎrani români, născuţi şi crescuţi la sat. Modul prin care s-au manifestat aceste frustrări a fost prin lupta sa “de eliberare naţională de sub jugul capitalismului exploatator”, apoi de sub cel sovietic, pentru a face din ţara sa o naţiune independentă, atât faţă de Est cât şi faţă de Vest şi, nu în ultimul rând, faţă de organismele financiare internaţionale. Faptul cǎ România se identifica cu Nicolae Ceauşescu în strǎinǎtate, cǎ acesta a utilizat succesul diplomatic în exacerbarea cultului personalitǎţii sale, poate fi pus şi pe seama influenţelor regionale native, ştiindu-se cǎ cei nǎscuţi în Oltenia, asemenea fostului lider comunist, sunt pe cât de isteţi şi ambiţioşi pe atât de mândrii şi orgolioşi.

Un alt mod de exprimare a complexului de popor oropsit a fost politica sa economică bazată pe industrializare accelerată, gândită pentru a reduce din dependenţa economică a ţării faţă de exterior. Această independenţă economică, obţinută abrupt şi fără a ţine seama de costuri reprezintǎ o proiecţie a dorinţei proprii de a-şi depǎşi condiţia socialǎ. Industria românească din perioada socialistă era gânditǎ sǎ producǎ tot ceea ce avea nevoie o naţiune pentru a se dezvolta, de la avioane până la rulmenţi, de la apă grea până la detergenţi. Tot ceea ce însemna industrie avea sarcină exactă din partea conducerii de partid şi de stat de a produce cât mai mult, atât pentru piaţa internă, cât şi pentru cea externă, chiar dacă calitatea majorităţii produselor era slabă sau costurile de producţie erau ridicate. Important era ca România să nu depindă de nimeni în procesul ei de realizare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi, mai ales, să arate lumii întregi că este cineva inclusiv din punct de vedere economic. Putem considera cǎ aceastǎ viziune era o prelungire a modelului economic a unei gospodǎrii ţǎrǎneşti de tip închis, în care se produce tot sau aproape tot, fǎrǎ a se pune problema costurilor, şi care este condusǎ cu autoritate de necontestat de cǎtre capul familiei.

Cea mai elocventă dovadă a dorinţei fostului lider comunist de a-şi ameliora frustrările etnice este decizia de a construi un centru administrativ al ţării asemenea celor văzute de el în China. Uitând că România este de 40 de ori mai mică ca suprafaţă şi de 50 de ori ca populaţie decât acest uriaş asiatic, investeşte aproape trei miliarde de dolari pentru a construi o a doua clădire din lume ca dimensiune, respectiv Casa Poporului. Investiţia a fost nejustificată economic şi social deoarece pentru aceasta s-a demolat o cincime din centrul capitalei, iar întreaga populaţie a ţării a fost privată de elementele de subzistenţă (hrană, căldură, medicamente etc ) în perioada de şantier al acesteia.

O analiză economică solidă a construcţiei Casei Poporului ar fi trebuit sǎ cuprindǎ nu numai costurile clădirii în sine, ci şi a celor legate de demolarea miilor de locuinţe şi construcţia sutelor de noi blocuri de apartamente în care să se mute familiile expropriate şi, nu în ultimul rând, viitoarele costuri cu întreţinerea sa. Această investiţie nu a ţinut seama de niciun considerent economic, social sau administrativ, ci doar de cel emoţional, de a arăta întregii lumi de ce poate fi în stare poporul român.

O altǎ investiţie importantǎ, realizatǎ de asemenea, mai mult din considerente emoţionale, având în vedere costurile imense (peste douǎ miliarde de dolari) şi profitabilitatea îndoielnică, este şi Canalul Dunǎre-Marea Neagrǎ, al treilea din lume ca lungime dupǎ Suez şi Panama, dar primul din punct de vedere al costurilor şi al cantităţii de rocǎ excavatǎ.

  1. C. Tulburǎri de personalitate

Personalitatea fostului preşedinte comunist, mai ales din ultima perioadǎ a vieţii sale a avut trǎsǎturi paranoico-histrionice datorate în special perioadei lungi de ocupare a funcţiilor de conducere şi a frustrǎrilor infantile nedepǎşite. Accentuarea defectelor caracterului sǎu coleric (dorinţa de control şi de admiraţie) şi deprecierea funcţiilor psihice odatǎ cu înaintarea în vârstǎ, reprezintǎ cauze semnificative ce au contribuit la dezechilibrarea personalitǎţii acestuia, îndeosebi la scǎderea percepţiei realitǎţii şi a propriei valori.

Principala caracteristicǎ a personalitǎţii paranoice este disponibilitatea imediatǎ la represalii disproporţionate atunci când se simte în pericol. Aceastǎ caracteristicǎ a fost observatǎ cel mai bine la Nicolae Ceauşescu în decembrie 1989, când a trimis unitǎţi blindate ale armatei, dotate cu muniţie de rǎzboi, pentru a linişti „câteva grupuri de elemente huliganice” ce-şi permiteau sǎ perturbe liniştea publicǎ din Timişoara. O altǎ caracteristicǎ definitorie a personalitǎţii paranoice este neîncrederea în privinţa loialităţii celor din jur, inclusiv a celor apropiaţi, sesizatǎ la fostul preşedinte în special prin transformarea Securitǎţii statului în instrument de urmǎrire a tuturor demnitarilor şi a cetǎţenilor cu personalitate puternicǎ.

Caracteristica principalǎ a personalitǎţii histrionice este preocuparea permanentǎ de a atrage atenţia tuturor, de a fi în centrul atenţiei şi de a beneficia, totodatǎ, de afecţiunea celorlaţi. Cumulul funcţiilor de conducere deţinute, în special cea de Comandant Suprem şi caracteristicile sistemului totalitar în care şi le-a exercitat, i-au permis lui Nicolae Ceauşescu sǎ-şi amelioreze neîncrederile prin adulaţia, mai mult forţatǎ a compatrioţilor sǎi. Practic, prin participarea la manifestaţiile de simpatie popularǎ, acesta se hrǎnea afectiv cu admiraţia maselor. La toate acestea se adǎugau şi zecile de medalii, distincţii şi onoruri internaţionale, obţinute mai mult în urma eforturilor diplomatice şi/sau financiare ale aghiotanţilor sǎi.

Un alt aspect interesant al laturii histrionice a personalitǎţii fostului lider comunist a fost idealizarea sau deprecierea excesivǎ a persoanelor din anturaj. Persoana care a reprezentat echilibrul şi încrederea absolutǎ a fost soţia sa, Elena, care de la 21 de ani i-a fost alǎturi atât la bine, cât şi la greu (cinci ani l-a vizitat prin penitenciare pânǎ sǎ-i devinǎ soţie).

Prezenţa permanentǎ a Elenei Ceauşescu alǎturi de soţul sǎu (inclusiv pe pancartele propagandistice) poate fi explicatǎ prin senzaţia de protecţie, de siguranţǎ pe care aceasta, femeie mai în vârstǎ şi mai posesivǎ, i-o oferea. Prin modul loial în care Elena i-a fost alǎturi 50 de ani, atât în lupta revoluţionarǎ din tinereţe, cât şi  ulterior, în viaţa de cuplu, i-a compensat fostului preşedinte lipsa atenţiei materne din perioada copilǎriei. Rolul de soţie a fost însǎ înlocuit treptat cu cel de protector idealizat obsesiv, de extensie maternǎ ce oferǎ senzaţia de confort psihic şi mai ales afectiv, dar care creeazǎ totodatǎ dependenţǎ şi care, ca orice viciu, mai devreme sau mai târziu dǎuneazǎ grav… vieţii.

Aşadar, tulburǎrile de personalitate au fost generate de lipsa siguranţei emoţionale din copilărie, alimentate de activităţile ilegaliste din adolescenţă şi tinereţe, iar apoi întreţinute la maturitate de puterea conferită prin ocuparea sistematicǎ a funcţiilor de conducere într-un sistem totalitar care îi permitea şi încuraja excesele în manifestare.

II. Manifestarea personalităţii

Ca orice personalitate, şi cea a fostului lider comunist Nicolae Ceauşescu poate fi analizatǎ în aspectul fizic, în comportament, în gândire şi în aspectul scrierii olografe. Toate aceste analize ne aratǎ un om cu o viaţǎ interioarǎ deosebit de activǎ, ce se zbǎtea între profunde sentimente de dragoste şi de urǎ: dragoste pentru propriile valori pe care le dorea împǎrtǎşite de întreaga lume şi de urǎ pentru tot ceea nu corespundea cu idealurile sale de orânduire socialǎ, îndeosebi ura inechitǎţile sistemului capitalist.

  1. A. Personalitatea în aspectul fizic

Principalul mod de exprimare a personalitǎţii native în aspectul fizic este configuraţia aspectului fizionomic, respectiv analiza etajelor faciale.

Etajul superior încadrat de frunte, tâmple, arcade sprâncenoase şi ochi exprimă percepţie, decizie, reflexie, inteligenţǎ, imaginaţie şi creativitate, dimensiunea acestuia fiind direct proporţionalǎ cu intensitatea capacităţilor intelectuale native. Fizionomia fostului lider comunist prezenta un etaj superior relativ bine dimensionat (având în vedere cǎ nu prezenta calviţie), ceea ce înseamnǎ cǎ dispunea de resurse intelectuale native semnificative, aspect confirmat în întreaga sa viaţǎ îndeosebi prin asprimea politicii interne şi abilitatea de pe scena internaţionalǎ.

Etajul mijlociu încadrat de nas, gurǎ (inclusiv buze) exprimă latura afectivă a personalităţii umane, predilecţia individului spre conciliere sau opoziţie, etajul îngust exprimând o natură introvertită, iar cel larg una extrovertită. Din acest punct de vedere, etajul mijlociu al lui Nicolae Ceauşescu era cel mai bine dimensionat în topografia fizionomicǎ, ceea ce arată cǎ din punct de vedere genetic, acesta era un extravertit înclinat înspre dialog şi conciliere. Consider cǎ introversia de care a dat dovadǎ faţǎ de semeni la maturitate a fost una de conjunctură, impusǎ de experienţele traumatizante din prima perioadǎ a vieţii (activitatea revoluţionarǎ ilegalistǎ, privarea de libertate) care l-au determinat sǎ fie foarte discret cu planurile sale. Politica externǎ activǎ, dialogul internaţional pe care l-a promovat permanent evidenţiazǎ încă o dată latura extravertitǎ a personalitǎţii fostului lider comunist.

Etajul inferior încadrat de o parte a mandibulei şi a bărbiei exprimă personalitatea posesorului; dacă este mai bine dezvoltat faţă de cel superior, arată o personalitate autoritară, dacă este mai puţin dezvoltat, denotă o personalitate slabă, submisivă. Etajul inferior al lui Nicolae Ceausescu era cu mult subdimensionat faţǎ de etajul superior, ceea ce înseamnǎ cǎ din punct de vedere genetic acesta era înclinat înspre submisivitate. Caracterul autoritar al personalitǎţii sale era dat de primele experienţe de viaţǎ care l-au obligat sǎ-şi ia viaţa în propriile mâini pentru a deveni independent chiar din copilărie. La maturitate prerogativele multiplelor funcţii de conducere deţinute i-au dat încrederea necesarǎ, şi i-au diminuat până aproape de anulare (cel puţin în public) predispoziţia la submisivitate. Forţat de cirmunstanţele geopolitice aceasta s-a pǎstrat totuşi pe parcursul întregii vieţi, deoarece Moscova nu tolera autonomia totalǎ a sateliţilor sǎi, ceea ce înseamnǎ cǎ liderul de la Bucureşti a fost suficient de supus (sau duplicitar) pentru a nu fi schimbat din funcţie. De asemenea, dependenţa afectivǎ faţǎ de soţie şi influenţa acesteia este un alt mod de exprimare a predispoziţiei native la submisivitate a ultimului lider comunist al României.


  1. B. Personalitatea în comportament

Comportamentul verbal al lui Nicolae Ceauşescu era dominat de un defect de vorbire cunoscut sub numele de balbism. Acesta i se datora tumultului de imagini sau de idei ce nu şi le putea exprima datorită limitǎrii vocabularului, şi a pregǎtirii sale intelectuale precare. Complexele dobândite în copilărie (cel de inferioritate şi cel de abandon) îi creau fostului lider o emotivitate mai greu de controlat, vizibilǎ în exprimarea sa oralǎ spontanǎ. Practic, Nicolae Ceauşescu gândea mai mult şi mai repede decât putea exprima verbal (din acest motiv apela excesiv la gestică şi mimică), şi aceasta deoarece inteligenţa sa nativǎ nu i-a fost încurajatǎ de un mediu afectiv familial favorabil şi nu i-a fost dezvoltatǎ printr-o educaţie şcolarǎ optimǎ în copilǎrie. Mai târziu, în adolescenţă şi tinereţe i-a lipsit exerciţiul intelectual şi oratoric susţinut, şi, poate cel mai mult, i-a lipsit un mentor, o personalitate care să-i fie un model intelectual.

Dupǎ ce cǎ vocabularul fostului preşedinte era limitat, o parte a cuvintelor ce-l formau erau, de regulǎ,  stâlcite. Deseori, parantezele şi remarcile care le fǎcea, ieşind din discursurile oficiale elaborate de consilierii sǎi, erau presǎrate cu diverse invenţii literare ca: „ţǎrili” (în loc de ţǎrile), „ixistǎ” (în loc de existǎ), „explotatori” (în loc de exploatatori), „antivorbitori” (în loc de antevorbitori), ceea ce dǎdea exprimǎrii sale un specific original, dar neacademic.

Dacǎ modul de exprimare a intervenţiilor personale (din afara discursurilor oficiale) lǎsa de dorit, mesajele acestora aveau totuşi o anumitǎ substanţǎ. „Pentru a înfǎptui egalitatea trebuie sǎ pui la dispoziţie şi mijloacele necesare”, „Simbolistica e bunǎ în artǎ, nu în politicǎ sau economie” şi „Genetica modernǎ a fǎcut progrese uriaşe şi este posibil sǎ ne întâlnim cu plopi şi cu răchitǎ care sǎ facǎ micşunele” sunt doar trei exemple ce dovedesc cǎ Nicolae Ceauşescu avea propriile teorii politico-economice şi nu doar citea ceea ce-i puneau la dispoziţie consilierii sǎi.

Comportamentul non-verbal a fostului lider comunist era unul dinamic-expansiv, ce trecea foarte repede de la stilul calm, afectiv, la cel foarte autoritar, agresiv. De asemenea, mimica sa oscila între cea zâmbitoare,  relaxată şi o alta încrâncenată, afectatǎ, ceea ce înseamnǎ cǎ trǎirile sale interioare erau duale, respectiv trǎia în succesiune rapidǎ atât emoţii negative, de urǎ, cât şi altele pozitive, de admiraţie. Nicolae Ceauşescu credea cu tǎrie în ceea ce spunea şi gândea, mimica sa fiind cea mai elocventǎ dovadǎ în acest sens. De exemplu, atunci când vorbea despre România şi realizǎrile socialismului autohton, faţa i se însenina, devenind chiar zâmbitoare, iar atunci când înfiera imperialismul capitalist aceasta i se întuneca. Nu numai cǎ se încrunta, dar şi gesticula rapid şi amplu utilizând inclusiv degetul arǎtǎtor, probabil neştiind cǎ acesta este cel mai ameninţǎtor gest pe care un om îl poate face atunci când transmite un mesaj.

Mersul era foarte vioi şi degajat; la începutul carierei sale de şef de stat era chiar asemenea unui veritabil star hollywoodian, cu timpul devenind mai proletar, fǎrǎ însǎ a i se diminua din cadenţa dinamicǎ a paşilor.

Întregul comportament al fostului şef de stat exprimǎ o personalitate vulcanicǎ şi un temperament coleric, ambele fiind atuuri puse în slujba idealului pentru care lupta. Acest ideal revoluţionar al lui Nicolae Ceauşescu era construirea socialismului în România, în fond era dorinţa sa arzǎtoare de a-şi depǎşi condiţia de ţǎran sǎrac şi de a accede la un nivel superior de bunǎstare, dorinţǎ proiectatǎ la nivelul întregii ţǎri. A urmǎrit acest ţel cu ardoare chiar şi atunci când aceastǎ ideologie a fost abandonatǎ de toate ţǎrile „frǎţeşti“. Patriotismul fostului şef de stat nu poate fi pus la îndoialǎ; nu acelaşi lucru îl putem spune însǎ şi de eficienţa sistemului prin care şi l-a manifestat şi mai ales a metodelor utilizate. Putem spune cǎ patriotismul acestuia a vizat mai mult România şi mai puţin Poporul Român, afirmaţie susţinută prin faptul cǎ întreaga sa energie şi-a canalizat-o în special industrializǎrii şi stematizǎrii accelerate a ţǎrii, chiar cu riscul asumat de a priva poporul de elementele de subzistenţǎ (hranǎ, cǎldurǎ, transport etc.).

  1. C. Personalitatea în gândire

Din punct de vedere al asimilǎrii, procesǎrii şi redǎrii informaţiilor, Nicolae Ceauşescu a fost un veritabil vizual. Această caracteristică psihicǎ se manifesta la fostul şef de stat prin obicieiul de a aratǎ cu degetul, de a gesticula, de a da din mânǎ, de a se exprima foarte repede, în izbucniri bruşte şi cu rateuri verbale.

Exprimarea fostului preşedinte viza elemente spaţiale cu accente spre grandoare (ex: „Aşezaţi-vǎ la locurile voastre”, „Nu rǎspund decât în faţa Marii Adunǎri Naţionale”) sau acceptarea unor clişee vizuale lansate de vectorii de propagandă (ex: „Epoca de Aur”, „Cele mai înalte culmi…”, „Marele Cârmaci”, „Viitor luminos” etc.). În acest sens este important de specificat cǎ stilul urbanistic şi arhitectural ales în sistematizarea capitalei a fost cel asiatic, foarte impunător caracterizat de bulevarde largi, blocuri de locuinţe înalte şi clǎdiri administrative masive şi/sau supradimensionate (ex: Casa Poporului, Casa Radio, Academia Românǎ, etc.).

Modul în care acesta percepea realitatea erau de regulǎ la faţa locului (în vizite de lucru) sau cu ajutorul machetelor (cât mai detaliate). Inclusiv afecţiunea poporului faţǎ de propria persoanǎ şi-o dorea manifestatǎ cât mai vizual cu putinţǎ, printr-o coregrafie complexǎ (pancarte viu colorate, cât mai multe steaguri, costumaţii diverse etc.).

Din punct de vedere al tipului de judecatǎ (dupǎ Jung), fostul lider comunist avea o gândire extravertitǎ (chiar dacǎ cǎ era introvertit din punct de vedere genetic), respectiv se organiza dupǎ realitatea exterioarǎ la care se adapta cu pragmatism doar dupǎ regulile sale originale. În acest sens a încercat sǎ adapteze sistemul comunist sovietic, iar apoi revoluţia culturalǎ chinezǎ la specificul naţional, dupǎ reguli doar de el gândite.

Tipul de gândire extravertitǎ se axeazǎ mai mult pe fapte şi mai puţin pe vorbe (teorii şi sisteme), ceea ce s-a vǎzut prin preferinţa fostului lider comunist pentru construcţia socialismului utilizând inclusiv intelectuali la muncile „patriotice” cele mai de jos (ex: profesorii, alǎturi de elevi şi studenţi, participau la munci agricole). Chiar şi cultura a dorit-o practicǎ argumentând cǎ: „…este frumos sǎ auzi o poezie bunǎ de dragoste, dar nu e suficient atât, avem nevoie şi de poezii sociale şi de poezii revoluţionare şi cred cǎ şi femeile ar dori sǎ asculte şi asemenea poezii şi scriitorii şi poeţii noştrii trebuie sǎ înţeleagǎ acest lucru”. Bineînţeles cǎ „scriitorii şi poeţii noştri” au înţeles nu numai necesitatea „poeziilor sociale”, ci atât avantajele oferite de ridicarea în slǎvi a marelui revoluţionar al ţǎrii, precum şi problemele pe care le-ar fi întâmpinat în cazul în care ar fi fost insensibili la preferinţele culturale ale acestuia.

Relaţia dintre Nicolae Ceauşescu şi oamenii de cultură nu a fost una tocmai fericită pentru cei din urmă, ţinând cont că aceştia sunt, de regulă fiinţe pe cât de sensibile, pe atât de reactive.

Chiar dacă Nicolae Ceauşescu a fost un om cu o educaţie şcolară sumară şi culturǎ precarǎ, a încurajat educaţia, şi a sprijinit mai mult sau mai puţin condiţionat (prin cenzură) cultura. Publicistica, teatrul, cinematografia în special, muzica, au avut totuşi o dezvoltare semnificativă în „Epoca de Aur”, mai ales dacă o comparăm cu perioada precedentă, sau cu „Deceniul Întunecat” (stalinist).

Acestui tip de gândire îi place sǎ-şi punǎ în valoare şi sǎ impunǎ propriile opinii, mai ales în cercul sǎu de apropiaţi, unde este privit ca autoritate – caracteristicǎ definitorie a personalitǎţii fostului preşedinte. De asemenea, este foarte atent la succesul material ori social, aspect confirmat la subiectul nostru în special prin dorinţa de a parveni intelectual (acolo unde se simţea cel mai vulnerabil), prin obţinerea de titluri academice sau semnarea în calitate de autor a diverse opere enciclopedice. Toate aceste trǎsǎturi de personalitate au putut fi manifestate nestingherit, mai ales datoritǎ funcţiilor deţinute şi a sistemului totalitar, al cǎrui produs şi exponent era.

Este foarte important de specificat faptul cǎ funcţia opusǎ celei dezvoltate este cea mai rudimentarǎ, iar în cazul fostului preşedinte funcţia sentiment (compasiune) a rǎmas cea mai involuatǎ, motivată de experienţele dure de viaţǎ din copilǎrie şi tinereţe (în special a detenţiei). Acest aspect s-a putut observa cel mai bine atunci când s-a ambiţionat sǎ plǎteascǎ anticipat datoria externǎ a ţǎrii, chiar cu riscul de a priva populaţia de elementele de minimǎ subzistenţǎ.

Stadiul rudimentar al funcţiei sentiment nu presupune neapǎrat o rǎutate intenţionatǎ, ci mai degrabǎ o indiferenţǎ afectivǎ mai puţin conştientizatǎ. De altfel, cel puţin aparent, Nicolae Ceauşescu nu era un dur în adevǎratul sens al cuvântului; atunci când interacţiona cu membrii familiei sale sau cu elevii era foarte tandru (inclusiv pe mama sa decedatǎ a sǎrutat-o pe frunte înainte de a fi introdusǎ în cavou), iar muzica preferatǎ era cea de petrecere şi romanţele. Prefera formulele de adresare emoţionante ca „Mult iubitul nostru conducător”, îi plǎcea sǎ fie imortalizat de camerele de luat vederi şi de aparatele de fotografiat zâmbind, şi mai ales îmbrăţişând şi sărutând copii; la cutremurul din 1977 a cerut cǎutarea supravieţuitorilor pânǎ la ultima persoanǎ în viaţǎ, a eliberat detinuţii politici condamnaţi de predecesorii săi, fǎrǎ a mai apela la aceleaşi metode coergitive (a schimbat „canalul” cu domiciliul forţat sau detenţia la locul de muncă). Toate acestea nu sunt suficiente pentru a ne convinge cǎ era un sentimental profund, dar ne mai înfrâneazǎ sǎ-l declarǎm o persoanǎ eminamente insensibilǎ, sau un tiran nemilos.

Privarea populaţiei de principalele elemente de subzistenţă din anii 80’, putea fi privitǎ de cǎtre şeful statului ca un efort comun al tuturor cetǎţenilor la dezrobirea financiarǎ a ţǎrii faţǎ de organismele internaţionale de profil şi nu ca un act sadic de chinuire a propriului popor. Poate cǎ programul alimentar cu cele 3600 de calorii asigurate zilnic (pe cartelǎ) fiecǎrui cetǎţean a fost în mintea fostului preşedinte tocmai un mod (ce-i drept, foarte „original”) de a se asigura ca poporul sǎ nu moarǎ totuşi de foame (!?).

Atât modul vizual de percepţie şi redare a informaţiei, cât şi tipul de judecatǎ gândire extravertitǎ i-au permis lui Nicolae Ceauşescu sǎ-şi manifeste personalitatea într-un mod foarte vizibil, în special prin derularea unor mari obiective de interes socio-economic. Sistemul energetic naţional, amenajarea hidrotehnicǎ a râurilor, Metroul Bucureşti, zecile de mii de blocuri de locuinţe, miile de clǎdiri de interes social şi administrativ (şcoli, spitale, etc.), sutele de fabrici şi uzine sunt doar o parte din realizǎrile pozitive (vizibile sute de ani de aici înainte) obţinute de poporul român la iniţiativa ultimului preşedinte comunist.

Sistematizarea satelor, construirea de giganţi industriali (chiar şi fǎrǎ studii de rentabilitate economicǎ), construirea megaclǎdirii „Casa Poporului”, în paralel cu plata anticipatǎ a datoriei externe, reluarea şi finalizarea lucrǎrilor la Canalul Dunǎre-Marea Neagrǎ sunt iniţiative foarte vizibile, dar nereuşite economice, şi mai ales au fost percepute de populaţie ca motiv al sacrificării fără rost a nivelului de trai.

Prin modul în care Nicolae Ceauşescu şi-a valorificat gândirea, a depǎşit cu mult nivelul sǎu de pregǎtire intelectualǎ. Dacǎ acesta ar fi acordat mǎcar o micǎ parte din atenţia datǎ obiectivelor mǎreţe ale ţǎrii şi nevoilor mǎrunte ale poporului ca, hranǎ, cǎldurǎ, luminǎ,  memoria colectivǎ nu i-ar fi dat uitǎrii toate realizǎrile, pentru a-şi aminti doar lipsurile din a doua jumǎtate a “domniei” sale.

  1. D. Personalitatea în scriere (semnǎturǎ)

Pentru a-i analiza personalitatea lui Nicolae Ceauşescu şi din punctul de vedere al aspectului olograf, vom prezenta analiza grafologicǎ a semnǎturii, elaboratǎ de renumitul grafolog Radu Constantin. Potrivit acestuia, “semnǎtura fostului lider comunist este literalǎ, foarte înclinatǎ (42 de grade), ascendentǎ, cu finalul ultimei majuscule N”  liniar, mult amplificat (depǎşind cadrul prenumelui), iar parafa este compusǎ dintr-o linie care merge de la dreapta la stânga şi apoi printr-o trǎsǎturǎ iniţial repasatǎ, dar construind un unghi, porneşte spre dreapta şi cu un final sub formǎ de croşet”.

Radu Constantin atribuie acestor caracteristici grafice urmǎtoarele interpretǎri, iar autorul le argumenteazǎ faptic.

Se poate vorbi astfel de ambiţie care depǎşeşte mijloacele, meritele şi posibilitǎţile personale: pregǎtirea intelectualǎ sumarǎ nu l-a reţinut pe tânǎrul emotiv Nicolae Ceauşescu sǎ lupte pentru a ajunge în fruntea statului român, iar apoi sǎ-şi exercite prerogativele supreme cu o mânǎ forte 24 de ani.

De asemenea, există o tendinţă exageratǎ de a valoriza fapte, persoane sau lucruri dupǎ gradul de simpatie sau de repulsie: provenit dintr-o familie deosebit de sǎracǎ, îmbrǎţişeazǎ cu ardoare doctrina socialistǎ, animat de ideea egalitǎţii sociale şi mai ales a depǎşirii propriului statut socio-material, fiindu-i credincios acesteia pânǎ la moarte.

O altă caracteristică este tenacitatea, ambiţia, dorinţa de putere, nevoia de a guverna soarta altora; la 15 ani îşi începe activitatea revoluţionarǎ pentru a-i conduce pe ceilalţi, apoi timp de 32 de ani se luptǎ cu ardoare pânǎ ajunge în vârful partidului şi a statului, unde, ameţit de mirajul puterii, uitǎ sǎ se mai şi dea jos, predând, din nefericire, funcţia odatǎ cu existenţa.

Se poate vorbi şi de o uriaşǎ forţă şi putere creatoare; chiar şi în ultimii ani de viaţǎ; fostul şef de stat se trezea la 5.00 dimineaţa şi îşi încheia ziua de lucru la orele 18.00; marile şantiere ale ţǎrii erau principalele sale pasiuni , puternice si fara ragaz , dar, fǎrǎ prea multe gusturi arhitecturale sau cunoştinţe tehnico-economice. Din acest punct de vedere putem spune cǎ era un veritabil workaholic (dependent de muncǎ).

S-a observat, de asemenea, coexistenţa în caracter a trǎsǎturilor de bunǎtate şi de afecţiune cu reacţii aspre la efectele perturbatoare: viaţa sentimentalǎ şi familialǎ stabilǎ şi tandreţea exprimatǎ faţǎ de copii, în general, şi de ai sǎi în special (chiar şi mari fiind, îi rǎsfǎţa), denotǎ faptul cǎ latura autoritarǎ a personalitǎţii fostului preşedinte era dublatǎ şi de o alta sensibilǎ (poate mai puţin dezvoltatǎ, dar cu siguranţǎ existentǎ).

Analiza grafologicǎ a semnǎturii vine şi confirmǎ personalitatea dualǎ a lui Nicolae Ceauşescu, respectiv latura dezvoltatǎ a gândirii sale native şi cea rudimentarǎ, dobânditǎ prin educaţia şcolarǎ foarte sumarǎ, sensibilitatea faţǎ de tot ceea îi era aproape de suflet (familie, copii, idealurile socialiste, cuceririle revoluţionare, materialismul dialectic) şi duritatea faţǎ de tot ceea ce era diferit sau ostil („decadenţa occidentalǎ”, „imperialismul capitalist”, „amestecul în treburile interne ale altor state, altor partide frǎţeşti”).

Related Posts

Tags

Share This

9 Comments

  1. Zanfir Bogdan

    Cartea ce nu ar trebui sa lipseasca nici unui roman din bibliotecata.O licrare unica de personalitate.Un mod de a te cunoaste pe tine si de a-ti cunoaste semenii.

    • bogdan

      daca imi aduc eu aminte, „analizatul” prefera procentul de 50 % – reducerile incepeau de aici la vale. si nici nu permitea risipa! daca „se prinde” ca dl. zanfir a scris de doua ori acelasi lucru, se indigneaza si acolo, pe lumea cealalta: ori risipeste „litirilii”, ori se balbaie, concurandu-l pe tovarasia sa…?!

    • Radulescu

      Ai dreptate. Este atata gargara ca niciunui gargaragiu sef nu ar trebui sa-i lipseasca, mai ales ca multinationala are apa la pet ! Puneti mana pe lucru si lasati garagara si predicile ! si mai lasati si facutile scrise asa ascendent la 15 grade !

  2. maria sticlea

    mi se pare extrem de interesanta analiza personalitatii lui nicolae ceausescu.oriunde citesti despre el nu este analizat decat din punct de vedere al faptelor politice sau istorice,insa din punct de vedere al personalitatii sale niciunde…este un exemplu graitor despre cat de complex poate fi un om si cat de putin il putem cunoaste…

  3. bogdan

    „oltenii nu e ‘otzi, dom’ne… e doar baieti destepti!” daca tot s-a dus la cele sfinte bardul barcean, iar pe dinel staicu l-au prins si l-au bagat putin la puscarie, iata cum taranoiul paranoic, primitiv si rau este tinut in continuare, in brate, de cine vrei si de cine nu vrei. e drept ca dorul nu omoara, dar… daca tot il simtiti aproape, de ce nu-i faceti o vizita, acolo unde e el acum, dragi tovarasi si pretini?!

  4. dan

    foate bine documentat articolul

    Am fost surprins de modul detasat si profesionist in care Domnul Negrutii vorbeste despre personalitatea controversata a fostului sef de stat.

    As dori sa va cunosc pentru a discuta despre anumite aspecte referitoare la cartea poblicata de Dumneavoastra

  5. tudor

    la ce pagina este acest articol in carte?

Leave a Comment

*