NICHITA STĂNESCU în revista LAMURA

02.04.13 by

Cel mai prietenos şi iubit poet român din jumătatea a doua a secolului al XX-lea, Nichita Stănescu – cel mai iubit şi preţuit în România, dar mai ales în Iugoslavia -, se regăseşte cu consecvenţă în seria nouă a revistei Lamura, care apare la Craiova, din noiembrie 2001, ajungând deja la nr. 137/ 2013 (format tabloid, 56-64 de pagini, dintre care 16-20 în policromie pe hârtie cretată mată).

Menţionăm că prima serie a Lamurei a văzut lumina tiparului în Bucureşti, sub egida Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, din octombrie 1919 până în decembrie 1928.

Din ianuarie 1929, denumirea acestei prestigioase publicaţii a fost metamorfozată din Lamura în Revista Fundaţiilor Regale, care şi-a încetat apariţia după abdicarea forţată a Majestăţii Sale Mihai I, regele României.

Voi semnala în această tabletă-medalion doar câteva respirări cu Nichita, desprinse din ediţiile revistei craiovene Lamura publicate în zorii mileniului al treilea.

În iunie 2003, aşadar la aproape două decenii după naşterea în cer a marelui poet, lansam seria de Inedite a regretatului profesor universitar, critic şi istoric literar Edgar Papu cu tripticul de evocări: Nichita Stănescu (plasat în capul paginii 15), Camil Petrescu, Mihail Ralea.

De reţinut că, afectat de o boală gravă, care îl pusese în imposibilitatea de a scrie, Edgar Papu a dictat soţiei sale grupajul celor circa 40 de medalioane, care le-a aşternut pe hârtie cu pixul. La finele fiecărei evocări, este caligrafiată semnătura olografă a criticului literar Edgar Papu.

Pornind de la precizarea că Nichita i-a fost student, moment după care s-au cunoscut din ce în ce maibine, profesorul universitar consemnează, cu vădit regret, anomalia: ,,În loc ca fostul student să scrie despre profesorul decedat, se întâmplă tocmai invers’’.

După care menţionează că, în decursul timpului, a recenzat câteva dintre cărţile poetului prin diverse reviste. Edgar Papu aproape exclamă cu tristeţe înmărmurită că îl vedea şi se bucura că-l vede, cu diverse prilejuri, la Uniunea Scriitorilor, acasă la Aurel Covaci, ,,de câteva ori şi acasă la mine’’.

Istoricul literar, comparatist de referinţă, cu o vastă cultură clasică, apreciază că: ,,…Nimeni, ca el, absolut nimeni n-a întruchipat ca om (…) tipul ideal al poetului. Poate doar Ioan Alexandru să-l fi ajuns’’.

În continuare, Edgar Papu face recurs la un reper din literatura universală, reliefând că Nichita Stănescu era cu totul opus cântăreţului care apare figurat pe ,,urna greacă’’ a lui Keats – unde, fiind de marmură, rămânea mut, cântarea sa fiind pur interioară.

,,Nichita Stănescu, dimpotrivă – subliniază Edgar Papu, cu fermitate şi cu abia disimulatăbucurie spirituală. El emana continuu, ca dintr-un izvor etern, poezie şi iubire. Tot ceea ce spunea neintenţionat ca atare, simpla sa vorbire spontană, devenea poezie. Aşa cum tot ceea ce atingea miticul Midas devenea aur, tot ceea ce atingea Nichita devenea poezie’’.

Pentru ca apoi, fostul profesor al poetului să extindă şi să nuanţeze portretul omului Nichita: ,,…devenea poezie. Dar şi iubire, dragoste revărsată faţă de toţi oamenii, chiar şi faţă de cei care îl invidiau şi îl urau’’.

Deschizând la extrem cercul demonstraţiei sale, Edgar Papu, în stilu-i limpede ca apa de izvor, punctează: ,,Şi iubirea este mai puternică decât orice pe lume. Amor omnia vincit. <Puteţi sta de vorbă cu îngerii, puteţi fi dăruit cu puterea de-a face minuni, dacă n-aveţi dragoste, totul e aromă sunătoare şi chimval zăngănitor>. Ei bine, Nichita Stănescu este un mântuit, fiindcă avea dragoste, acea dragoste care iartă, care topeşte ura ca şi cum ar fi ceară la flacăra focului’’.

Exprimând convingerea că acest om rar era plămădit din poezie şi iubire, Edgar Papu se întreabă aproape retoric, pentru a augmenta efectul basoreliefului său, dăltuit în bronzul cuvântului eclatant: ,,Se poate, însă, iubire, şi încă la un asemenea grad de incandescenţă, fără bunătate ? Nu, nu se poate. Nichita Stănescu era şi de o bunătate excepţională’’.

Echivalentă cu o sentinţă definitivă şi irevocabilă, această afirmaţie este susţinută imediat printr-un argument irefragabil. Criticul şi istoricul literar face recurs la amintirea unui gest al marelui ,,înger blond’’, dintr-o conferinţă naţională de alegeri la Uniunea Scriitorilor. Se împărţiseră liste în care trebuiau să fie subliniate/ tăiate numele candidaţilor care urmau să fie eliminaţi din competiţie. Nichita a restituit buletinul de vot fără a fi tăiat pe nimeni, murmurând, parcă mai mult pentru sine, o ingenuă întrebare: ,,Cum pot elimina pe un coleg al meu?’’.

Ajuns la cheia de boltă a portretului evocator, Edgar Papu lansează o interogaţie şocantă ca lumina orbitoare a teribilei ghilotine din oţel de cea mai bună calitate: ,,Când va apărea filosoful care să scoată din poemele sale, mai cu seamă din minunatele elegii, un implicit şi original miez de gândire şi de doctrină?’’.

Pasajul demonstrativ are, cel puţin în prima sa frază, virtuţi de poem în proză: ,,Negreşit că acele aripi, care nu se văd afară fiindcă ele cresc înăuntru şi se avântă acolo, nu pot fi tratate fără a se scoate la lumină existenţa în adânc a unei înalte concepţii filosofice, nu gândite, ci trăite de Nichita Stănescu’’.

Ne îngăduim observaţia că, în loc de ,,nu gândite’’, ar fi fost mult mai aproape derealitate: …,,unei înalte concepţii filosofice, nu structurate ca atare, într-un sistem distinct, ca la Lucian Blaga’’…

Cercetătorul competent – notează Edgar Papu – ar trebui să extragă această concepţie filosofică a lui Nichita ,,şi să o ordoneze pe portativul gândirii’’.

Instantaneu, acest strălucit hermeneut universitar punctează decisiv: ,,Surpriza ar fi colosală. Ar ieşi expresia unei înalte filosofii spiritualiste, fără nici un corespondent material în afară (aripa ce se vede), nucleu care ar putea fi coroborat cu alte aspecte implicit filosofice ale creaţiei sale, bunăoară motivul pe care l-aş numi al cronomahiei, al luptei înverşunate cu timpul (din vol. Dreptul la timp)’’.

Edgar Papu nu-şi reprimă câtuşi de puţin mărturisirea imboldului de a-l ademeni pe vreunul dintre filosofii noştri tineri ,,la această treabă atât de necesară pentru patrimoniul culturii româneşti’’.

Subliniem afirmaţia redutabilului profesor al Universităţii din Bucureşti: ,,…atât de necesară pentru patrimoniul culturii româneşti’’.

Din finalul portretului in aqua forte – mai bine zis în apă vie, în apa vieţii, apă a tinereţii fără bătrâneţe, descoperită de Henri Coandă după studierea îndelungată a populaţiilor de la poalele tuturor gheţarilor de pe planetă – transpare tristeţea generată de faptul că Nichita: ,,S-a despărţit de pământ şi inclusiv de mine (n. n. de Edgar Papu) fără să-l mai văd, dar cu un impresionant semn de iubire din partea sa’’.

În apartamentul din Piaţa Amzei nr. 9, unde poetul şi-a trăit anii din urmă ai vieţii sale telurice, acesta şi-a serbat ultima onomastică.

Era – se cuvine să precizăm – în 15 septembrie, dată la care se află înscris, în Calendarul Ortodox, Marele MucenicNichita Daco-Romanul, preot misionar din Câmpia Dunării, care a mucenicit în anul 372, fiind ars de viu, în faţa Sfântului Altar unde oficia Liturghia, de necruţătorii goţi, conform ordinului primit de la regele lor Athanaric, care declanşase, în acea zi autumnală, de Răpciune, prigoana sângeroasă contra creştinilor.

Aşadar, cu trei luni înainte de ultima clipă terestră a lui Nichita Stănescu…

,,Avea intuiţii puternice, şi poate că simţea către ce se îndrepta bătaia fatidică a orelor – consemnează retroactiv Edgar Papu. Casa i se umpluse de lume. Eu nu eram de faţă, dar se nimerise printre musafiri şi fiul meu, Vlad, venit acolo ca să-l felicite. După câtva timp au urmat plecările oaspeţilor’’.

În această horă a urărilor din prag de noapte, Nichita Stănescu a făcut un gest copleşitor, pe care numai un creator de talia sa, titanică, îl putea gândi, trăi şi realiza .

Iată cum relatează Edgar Papu această secvenţă cu adevărat memorabilă: ,,La despărţire, a luat mâna fiului meu şi i-a sărutat-o, însoţindu-şi gestul de cuvintele: <Transmite asta părintelui tău>’’.

Fostul său profesor din studenţie conchide: ,,Marele, bunul, unicul Nichita Stănescu ! Nu l-am mai văzut’’.

Era în seara/ noaptea zilei de 15 septembrie 1983, anul trecerii în eternitate a inconfundabilului Nichita, al cărui chip în basorelief din bronz luminează, din comuna Deseşti, Maramureş, întregul Septentrion românesc, până dincolo, hăt !, de Transcarpatia, unde geografii englezi au plantat, cu mai bine de un secol şi jumătate în urmă, o insolită piatră kilometrică prin care este atestat faptul că acolo se află Centrul bătrânului nostru continent.

De aici încolo, orice comentariu este de prisos.

Închei prin a adăuga, totuşi, că – în ediţia Martie-Aprilie-Mai 2002 a revistei craiovene Lamura – pe subsolul paginii 38, am publicat evocarea semnată de Nicolae Băbălău, pe care am titrat-o:NICHITA – Fotografia din urmă, în Dolj. Precizez acum doar că ea a fost realizată la Calafat, în iulie 1983, la revenirea în ţară a delegaţiei conduse de Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, în vizita de documentare din Bulgaria.

În faţa Monumentului Independenţei din Calafat, Nichita le-a adresat celor 18 colegi de delegaţie (printre care Corneliu Leu, Marin Sorescu) şi gazdelor care-i aşteptaseră pe malul românesc – în frunte cu Ilarie Hinoveanu, directorul Editurii Scrisul Românesc, Romulus Diaconescu, redactor şef adjunct al revistei Ramuri – îndemnul neaşteptat: ,,Hai, fraţilor, cu toţii să ne tragem în poză, că e …ultima împreună. Hai, repede, să nu mă răzgândesc !’’.

Alte detalii le păstrez pentru ediţia viitoare a gloriosului Festival Internaţional Nichita Stănescu, organizat prin înţeleapta strădanie a autorităţilor administrative şi culturale din municipiul natal al marelui Poet, Ploieşti, din judeţul Prahova şi, iată, ale celor din superba gură de rai cu denumire expresionistă, Urlaţi, la Conacul-Muzeu al românului exemplar venit din sudul Dunării, Bellu, rămas în nemurire prin cel mai vestit cimitir din Bucureşti, care-i poată numele: Bellu.

DAN LUPESCU,

Director fondator al revistei LAMURA (serie nouă),

Director executiv al Direcţiei pentru Cultură a Judeţului Dolj

Craiova, 25-28 martie 2013

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*