Nichita Stănescu în memoria revistei „Orizont“

04.04.18 by

Nichita Stănescu în memoria revistei „Orizont“

Genialul poet, Nichita Stănescu (Ploieşti-Dacia, 31 martie, 1933 – 1983, decembrie, 13, Bucureşti), unul dintre fondatorii paradoxismului (alături de Vasile / Vasko Popa, Marin Sorescu ş. a.), ar fi împlinit sâmbătă, 31 martie 2018, înrăzărirea a 85 de ani; invit Distinsul Receptor să reîmpetaleze neasemuit-liricul profil stănescian dinspre memoria revistei Orizont (Timişoara, redactor-şef: Ion Arieşanu, redactor-şef adjunct: Anghel Dumbrăveanu), serie nouă, anul al XXXV-lea, nr. 13 (833), 31 martie, 1984 (pagini A-3: 16).
«Săptămânalul politic-social şi literar-artistic, editat de Uniunea Scriitorilor din R[epublica] S[ocialistă] R[omânia] şi Comitetul Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă Timiş», Orizont, nr. 13 / 31 martie 1984, are pe prima pagină, «Sub semnul marilor împliniri ale libertăţii şi demnităţii», trei articole (inclusiv articolul de fond):
Un strălucitor program de acţiune
(articol „semnat“ Orizont: «Istoria ultimilor 40 de ani înscrie cu litere de aur, în filele ei, epoca Nicolae Ceauşescu; anii în care ne-am redefinit noţiunile de bază, în care ne-am înţeles istoria, eroii, faptele faptele de glorie ale trecutului. Anii lumină ai patriei sunt anii demnităţii noastre […]. Hotărârea Plenarei C[omitetului] C[entral] al P[artidului] C[omunist] R[omân] privind cea de-a 40-a aniversare a revoluţiei de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă pleacă de la analiza profund ştiinţifică a acestei importante perioade din viaţa poporului nostru…»),
Înalte distincţii
(articol „nesemnat“: «Cuvântul tovarăşului Nicolae Ceauşescu la solemnitatea de la Marea Adunare Naţională în care au fost înmânate înalte distincţii unor judeţe şi unităţi fruntaşe în întrecerea socialistă pe anul 1983 subliniază, încă o dată, forţa directoare a ideilor secretarului general al partidului, adevărul că în societatea noastră munca, efortul creator, demnitatea întru creaţie, primesc o înaltă cinstire…»)
şi Fonetica astrelor, de Anghel Dumbrăveanu
(«Scriind acum, la trei luni din Decembrie, despre Nichita Stănescu, la trei luni de căutări şi întrebări, spre a descoperi unde s-a ascuns, cum făcea uneori, scriem dintr-un dor sfâşietor de el […]. Trecerea definitivă a lui Nichita Stănescu în Starea poeziei a determinat un fenomen demn de măreţia sa, care n-a fost şi nu va fi niciodată o măreţie a frigului, ci una a iubirii […]. Mi se pare că în definirea Fenomenului Nichita Stănescu se include, ca o componentă esenţială, interesul cu totul ieşit din comun şi dragostea întru totul firească, din pricina nenumăratelor deschideri noi pe care le propunea lirica sa, în care şi-l revendică tânăra noastră generaţie de poeţi şi de critici. În aceasta văd una din şansele mari ale evoluţiei liricii româneşti. Scriind acum, la trei luni din Decembrie, despre Nichita Stănescu, îl auzim vorbind despre fonetica terestră în fonetica astrelor şi un dor sfâţietor de el ne este, deopotrivă celor ce l-am cunoscut, iluminaţi de marea lui personalitate, şi celor ce vin să-l cunoască.»).
Reamintim Distinsului Receptor că moartea marelui poet valah, Nichita Stănescu, a survenit fulgerător în 13 decembrie 1983.
Numărul 13 / 833 al revistei Orizont apare în 31 martie 1984, zi în care autorul celebrului volum de poeme, Necuvintele, ar fi împlitit 50 de ani. În afara articolului de pe prima pagină, Fonetica astrelor, de Anghel Dumbrăveanu, lui Nichita Stănescu îi sunt consacrate toate materialele publicate în paginile 4 ‒ 11 şi în pagina „ultimă“, a 16-a:
«Omul expresiei fericite», de Mircea Martin (p. a 4-a); «Bulgări de foc», de Mircea Tomuş (p. a 4-a); «Poetul şi generaţia sa creatoare», de Marian Odangiu (pp. 4 ‒ 7 / „cronologie stănesciană în casete negre, la subsolul paginilor“); «A respira», de Florin Mugur (p. a 4-a sq.); «Tăcere şi singurătate», de Darie Novăceanu (p. a 5-a); «13 decembrie, 1983, după-amiază ‒ fragment de jurnal», de Ioana Rauschan (p. a 5-a); «A-l fi cunoscut», de Gheorghe Tomozei (p. a 5-a); «Un nou criteriu al poeticului», de Mircea Scarlat (p. a 6-a); «Copilărie cu Nichita», de Victor Chiriţă (p. a 6-a); «La marginea jocului», de Ioan Buduca (p. a 7-a); «Bătrâne, eşti măcinat !», de Ioan Morar (p. a 7-a).
În revista Orizont, nr. 13 (833) / 31 martie, 1984, pe întreaga pagină a 8-a („de la mijloc“), sunt publicate facsimilat şapte poeme caligrafiate de Nichita Stănescu (din „arhiva Belgradul în cinci prieteni-1972“, partea păstrată de marele său prieten timişorean, Anghel Dumbrăveanu); mai jos, redăm Distinsului Receptor, cele şapte poeme – (1) De dor de om, (2) Azi, (3) De Rerum, (4) Pasărea Fönix a Serbiei, (5) Adam, (6) Suspinul de piatră şi (7) Scrisoare scrisă în grabă către eterna Desanka Maximovici −, „în prim-eclat-starea-le“, „netrecute prin laboratoarele / rafinăriile stilistic-stănesciene“, nu numai întru luare-aminte la caligrafia ens-ului de unic şi inimitabil Geniu Pelasg > Valah, ci şi întru o analiză mai profundă a ecuaţiilor cuvintelor şi „necuvintelor“ în textul Poemului;
şi rog − în repetare − a se lua termenul necuvânt (cum n-au înţeles niciodată pelicanii criticii literare din România secolului al XX-lea / al XXI-lea) în accepţiunea pur-stănesciană, de „corespondent“ al cuvântului, cel din rostirea Omului – structurat din materie −, la termenul / semnificat-semnificantul, cel din rostirea fiinţătorului alcătuit din antimaterie, adică a Fant-Omului / Omului-Fantă (ce are, tot în corespondenţă, şi celelalte organe de simţ: nevăzul, neauzul etc.) surprins în 11 elegii, 1966, sau, tot în structurare paradoxist-ontologică a Logosului, cu accepţiunea de nonCuvânt ca între „organele de simţ“ din averea Fant-Omului / Omului-Fantă similară Cuvântului dintre „organele de simţ“ din zestrea Omului – ceea ce mi-a certificat însuşi Nichita Stănescu, duminică, 16 octombrie 1983, la întâlnirea-i − pare-se, ultima − cu tinerimea receptoare a poeziei sale, întâlnire înalt-sărbătorească pe care i-am organizat-o în marea sală de festivităţi a Liceului Industrial Nr. 10 din Timişoara-Freidorf / Dacia.

(1) În „starea-eclat“, gândul stănescian-paradoxistului erou liric din poemul De dor de om ţîşneşte din arc de thanatică secundă a Tatălui unic, nu fotonic-vectorizat, ci ca strigăt cosmico-genezic de dragoste al perechii / „binomului“ de spirale galactice, balaurul (mitic-valah) – balaura, „în chip declanşator de facere“, „în felul viului lor“:

De dor de om

Tot timpul mă gândesc.
Ce-ar fi gândit
tatăl meu
în secunda în care
a murit !
Strigătul de dragoste
al unui balaur
către balaură ?
De el însuşi, şi, şi,
şi; că de ce el însuşi ?
:

Nichita Stănescu, De dor de om, în revista Orizont, XXXV, nr. 13 (833), 31 martie, 1984, p. 8.

(2) „Starea“ paradoxist-eclatantă a sinelui, ori, mai degrabă, a zalmoxienei / cogaionic-nemuritoarei perechi, sinele – sinea (în acea profund-pelasgă > valahă cheie semantică relevată de Constantin Noica), emană – nicidecum expresionist-clamoros, ca la Lucian Blaga − «Daţi-mi un trup, voi, munţilor !» −, ci paradoxist-rostind-rostuindu-se ca „parte“ / fărâmă temporal-dimensionată din sacrul întreg cosmic al Interior-Iubirii / Lăuntric-Dragostei:

Azi

Ah ! Am atâta dragoste în mine,
încât, mi-ar trebui
un miliard de ani,
ca să vă spun
o fărâmă din ea !
:

Nichita Stănescu, Azi, în revista Orizont, XXXV, nr. 13 (833), 31 martie, 1984, p. 8.

(3) În viziunea stănesciană, în paradoxizatul Logos, părelnicia lasă a se înţelege că „ne sufocăm de cuvinte“, ca peştele (fie el şi din afara / lăuntrul dogmei Creştinismului) ce-şi părăseşte mediul acvatic, ce se lasă pentru o clipă „ieşit“ din sfera elementului Apă ca să intre pentru o secundă în altă sferă, cea a elementului din fundamentul lumii, Aerul, ori, ca mama eroului liric de tatăl acestuia (ori, după cum spuneam cândva, altundeva, în ispita aforismului, „mama mea – oxigenul, tatăl meu – hidrogenul; eu − fiul Apei, Vărsătorul..“), dar şi «cum timpul de natura berzelor»:

De Rerum

Ne sufocăm de cuvinte
cum peştele de aer,
cum mama mea de tatăl meu,
cum timpul de natura berzelor.

Nichita Nature (Nichita Stănescu), De Rerum, în revista Orizont, XXXV, nr. 13 (833), 31 martie, 1984, p. 8.

Însă realitatea se focalizează ferm, mai ales pe natura berzelor stănesciene, natură ce, în ultima instanţă a temporalităţii, metamorfozează chiar numele de familie al poetului, schimbă un Nichita Stănescu în Nichita Nature, după cum se vede că îşi semnează de data asta creaţia, evident, din natura lucrurilor paradoxist de bune, nu neapărat foarte departe de poema lui Lucretius, De rerum natura, cunoscută cu peste două milenii în urmă, ori «de natura berzelor», ca în „catrenul“ pe care, cu generozitate de geniu, „la minut“, dăruitu-ni-l-a – infra – Poetul, tatăl Fant-Omului / Omului-Fantă
(şi cum despre berzele Daciei este vorba aici, să ne reamintim prompt că în mitologia / mitosofia Pelasgimii > Valahimii aceste zburătoare, soţ − soţie, perechi până la moarte, barză – bărzoi, aduc pruncii, prin cele zece ceruri, până-n cuibarul cât roata de tractor, de pe hornurile caselor, şi-i încredinţează tinerelor perechi, tinerelor familii, unde soţie şi soţ sunt „fără copii“, făcându-i după fierbintea-le dorinţă, tot zalmoxiană pereche de mamă − tată de dac-valahi din respectiva locuinţă, întotdeauna, în taina nopţii, zburătoreşte, tot pe coşul de fum al fiecărui dom, după cum ne-a încredinţat şi celălalt mare poet al nostru, Ion Heliade-Rădulescu, în celebra-i baladă, Zburătorul).

(4) Paradoxist, în „binomul mitic“, Foc (Pasăre-Phoenix / Reînvietoare-din-Propria-Cenuşă ca Serbia cea încercată, din anii 1980 – 1982, de revolte etnice / naţionaliste care au dus la cumplitele războaie de destrămare a Iugoslaviei dintre anii 1991 − 1995) – Zbor (ca „îmbrăţişare a două pietre… de aer“), interogativele îşi capătă „contrafortul“ în enunţiative şi enunţul exclamativ / imperativ − din poemul Pasărea Fönix a Serbiei, scris de Nichita Stănescu la 27 octombrie 1982, în Belgrad, îşi găseşte bastonul lirosofării / înţelepciunii în „interogaţia-bumerang“:

Pasărea Fönix a Serbiei
(varianta rea)

Pasăre ! Tu eşti Pasăre ?
Pasăre ?
Sbori ? Tu eşti sborul
sborului,
sburătoareo !
Eu sunt eu ?
Eu ‒ Eu ?
Hai,
ia-mă cu tine să sburăm !
Sau,
lasă-ne îmbrăţişaţi
ca două pietre de aer !

1982, Beograd, 27 X, 4 prieteni / şi 5 cu Serbia.

Nichita Stănescu, Pasărea Fönix a Serbiei, în Orizont, nr. 13 (833), 31 martie, 1984, p. 8.

(5) „Mirabilul“ sâmbure romantic-eminescian, ori sămânţa expresionist-blagiană îşi află o autentic-paradoxistă „conjugare genezic-valahă“ a omului-de-om şi, totodată, a dracului-de-drac, în Adam, de Nichita Stănescu:

Adam

Mărul omului de om
cu sâmburii în afară !

Mărul dracului de drac
cu sâmburii în afară !

Mărule, Mă,
ce eşti tu cu sâmburii
în afară !

Nichita Stănescu, Adam, în revista Orizont, XXXV, nr. 13 (833), 31 martie, 1984, p. 8.

(6) „Cheia“ poemului Suspinul de piatră, de Nichita Stănescu, „deschide“, paradoxist, apă şi piatră, până la „suspinul“ aerului dintre alveole:


Kameni uzdatu

Suspinul de piatră

Am primit cheia.
Am vorbit cu Bogdan.
Voi descuia pietrele
şi vai, mie, şi apele…!

Nichita Stănescu, Suspinul de piatră, în Orizont, nr. 13 (833), 31 martie, 1984, p. 8.
şi

(7) În poemul Scrisoare scrisă în grabă către eterna Desanka Maximovici, de Nichita Stănescu, observăm – mai întâi, ca filologi − cum, din fuziunea a două vocabule valahe, cuvânt („lexem“) şi ventru („pântec“), se naşte noul termen valah, cuventru (plural: cuventre / cuvintre), „cuvânt-pântec“ / pl. „cuvinte-pântece“, şi mai apoi remarcăm „dialogul“ dintre eroii lirici, Desanka Destinului (onomastic trimiţând la înrăzărita poetă din Serbia, Desanka Maximović, 1898 − 1993) şi Poetul «roşu de sângele cuvintrelor lor», ce-i dă întâlnire „de seară“ în egipteana „piramidă liberă“, la faraonul Keops:

Scrisoare scrisă în grabă către eterna Desanka Maximovici

Desanka,
am făcut tot ce m-ai rugat !
Uită-te la mine !
Sunt roşu de sângele
Cuvintrelor lor !
Nu uita, că mi-ai dat
întâlnire cu tine !
Vomit de cadavrul
faraonului !
Am făcut tot ce mi-ai zis
să fac.
Piramida e liberă !
Zisesă Desanka Destinului Meu !
Pe diseară, la Keops !

În 1982, spre toamnă, / la Hotelul Slavia [Belgrad], / camera 1507.
Nichita Stănescu, Scrisoare scrisă în grabă către eterna Desanka Maximovici, în revista Orizont, XXXV, nr. 13 (833), 31 martie, 1984, p. 8.

Şi dintr-un colţ „de jos“ al paginii a opta, din Orizont, nr. 13 / 31 martie, 1984, îi semnalizăm / redăm (Distinsului Receptor) al optulea poem (primul fragment, de fapt, de 12 versuri, fragment „unitar“, care era bine-cristalizat-stănescian de la „prim-geniala-i lirică răsuflare“), Invocare, publicat lui Nichita Stănescu ca inedit, într-un chenar albastru şi cu litere tot albastre, dar „nu facsimilat“, pentru că Anghel Dumbrăveanu, mai mult ca sigur, nu era decât în posesia unui manuscris bătut la maşină
(ca şi noi, de altfel, poate chiar unul dintre cele două „obişnuite copii făcute la indigo“ – primul exemplar fiind cel aflat de noi într-o vitrină a Bibliotecii Comunale din Teremia Mare, judeţul Timiş − infra):

Invocare

Stea streină de lumină,
vindecată de cuvânt,
de mai poţi să poţi, revină
cu un murmur, murmurând,

cu o piatră, pietruind,
cu un verde, înverzind.

Timp rămas în creiere,
curgător coşciug lăuntric,
kriul-kri, de greiere
nespumos…

Moare-mă mamă frumos
fără de nici un miros !

Această parte din textul poemului Invocare, de Nichita Stănescu, publicată în Orizont, nr. 13 / 31 martie, 1984, e datată, mai mult ca sigur, de Anghel Dumbrăveanu: «1972 ‒ 1973».
Dar întregul „text-eclat“ (după cum spuneam şi mai sus) ‒ „scris la maşină“ pe o „coală ministerială“ / „A-4“, desigur, urmând a fi cizelat mai târziu în paradoxista rafinărie stănesciană ‒ l-am descoperit, sâmbătă, 9 decembrie 1989, între altele, în vitrina omagială Nichita Stănescu amenajată în holul Bibliotecii Comunale din Teremia Mare, text pe care l-am publicat în revista Dreptul la timp, anul I, nr. 1 / aprilie, 1990, p. 1:

Invocare

Stea streină de lumină,
vindecată de cuvânt,
de mai poţi să poţi, revină
cu un murmur, murmurând,
cu o piatră, pietruind,
cu un verde, înverzind !
Timp rămas în creiere,
curgător coşciug lăuntric,
kriul-kri, de greiere
nespumos…
Moare-mă, mamă, frumos,
fără de nici un miros !
Os, să nu se lase sceptru
la nimeni în întronare !
De e lucru, de e spectru,
nu, şi nu-l ştie pe are,
pe arele mărilor,
valurilor, apelor,
mamelor mamei noastre, nu !
Boala fricii de-adevăr.
Adaptarea la duşman.
Grâul ‒ această valută a valutelor.

Revenind la Orizont, nr. 13 / 31 martie, 1984, mai precizăm:
pagina a 9-a, „tot mijlocie“, cuprinde o serie de lirice «Dedicaţii către Nichita Stănescu» făcute de poeţii: Ion Mircea («Un I cosmic»), Desanka Maksimovi
(«Invocare»), Stevan Tontić(«Tagma cerească»), Alexandru Deal («Romanţă pentru Nichita»), Damian Ureche («Ne sfâşie absenţele»), Horst Samson («Poetul»), Monica Rohan («Nichita»), Geo Galetaru («Cântecul lebedei») ş. a. / etc.;
pe paginile a 10-a şi a 11-a, este publicat celebrul interviu dinspre fundamentele paradoxismului, Despre sublim, acordat de Nichita Stănescu, în 18 octombrie 1983, lui Coriolan Babeţi
(reamintim Distinsului Receptor, că sâmbătă, 15 octombrie, marii prieteni, poeţii Nichita Stănescu şi Anghel Dumbrăveanu, se întorseseră de la Teremia Mare, în „capitala“ Banatului, spre a participa, duminică, 16 octombrie, 1983, la întâlnirea cu tinerii iubitori de poezie paradoxistă de la Liceul Industrial Nr. 10 din Timişoara, întâlnire coordonată de poetul Ion Pachia-Tatomirescu, prozatorul Marian Drumur ş. a.);
pe ultima pagină, a 16-a, a numărului 13 / 833 al revistei Orizont, din 31 martie 1984, sub titlul Despre Nichita Stănescu, este publicat încă un interviu fulminant, privitor la geniala personalitate a lui Nichita Stănescu şi la prietenii acestuia ‒ îndeosebi, belgrădeni ‒, interviu acordat de poetul valaho-sârb, Adam Puslojić, criticului Cornel Ungureanu.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*