NESFÂRȘIT

01.09.11 by

Fata îi urmă în liniște pe coridorul spre scenă. Dacă nu ar fi fost acolo, în opera părăsită, poate ar mai fi avut o șansă la viață. Dar știa deja că destinul era scris, și că ea nu trebuia să mai trăiască. Dar nu-și putea privi ultimele clipe precum un om care urmează să moară, ea doar încerca să rememoreze ultimul cântec.

Așa cum un căpitan nu și-ar abandona nava în cazul scufundării acesteia, nici ea nu-și putea abandona trupa. Acum formau o singură persoană, formau un singur suflet pustiit și o singură minte încețoșată.

Niciunul nu putea spune nimic, ce ar fi fost de spus înaintea morții? Poate că se gândeau la cât de bine ar fi fost dacă nu ar fi trebuit să cedeze în fața criminalilor. Sau poate că se gândeau ca și ea la sunetul chitărilor electrice atunci când vor muri. Vor muri și ele odată cu ei?
Era ceva mult prea complicat, mult prea ambiguu. Ei poate că ar fi vrut să-și salveze sufletul prin acordurile sumbre, prin tabulaturile șterse de timp…

Ar fi vrut să lase mintea lor, să o lase altora. Ar fi vrut să se termine odată, ar fi vrut ca suferința să nu doară așa tare. Dar totuși, a fi omorât din interior nu-i o durere mai mare decât a fi măcelărit bucată cu bucată?

Poate că ea își imagina cum aveau să moară. Dar totuși, cine și-ar putea imagina ceva ce de fapt, nimeni nu știe?

Își ridică privirea și-l privi pe basist, el era primul – părea cel mai hotărât dintre toți, nu îi era deloc teamă de urmări. Ea zâmbi. Ar fi vrut să fie la fel de încrezătoare. Mări pasul și când îl ajunse îl luă de mână. El o privi încurajator, stângâdu-o în brațe. Ei îi dădură lacrimile.

Va fi bine, îi șopti el ferm.

Ea își înghiți lacrimile, și strânse puternic din ochi. Simți două înțepături atingându-i fruntea, dar le ignoră, știind că în curând vor trece.

El îi dădu drumul la mână pentru a deschide ușile gigantice ce despărțeau holul de sala cea mare. Opera avea cinci săli, dintre care două pentru spectacolele mici, zilnice, și trei pentru spectacolele cu adevărat mari. Ei nu lucrau acolo, ei nici măcar nu mai fuseseră vreodată acolo.

Ea privi în tăcere sala goală, în care lumina palidă domnea dintr-un colț îndepărtat al scenei. Nu era nimeni – încă.

El se așeză pe unul dintre scaunele din primul rând, iar ceilalți îl urmară întru totul. Nimic nu ar fi putut acum să dea timpul înapoi. De undeva din spate porni un reflector, ce se derulă încet și acoperi cu strălucirea sa lumina slabă ce încerca să-i reziste.

Ei priviră liniștiți filmul vieții ce li se derula înaintea ochilor, ținându-și fiecare chitările în mâini.  Ea își dorea din ce în ce mai repede ca totul să se termine brusc, să nu simtă nimic. Dar știa că așa ceva era imposibil, știa că ei erau destinați unei astfel de vieți perpetue. Și deși nu-și aducea nimic aminte din viețile anterioare, știa doar că aceasta durea într-un fel total diferit față de durerile posibil omenești.

Dar era totuși om, și încă putea să simtă durerea astfel, și știa că va fi prea mult pentru ea. Simțea acea durere din ce în ce mai aproape, ca și când s-ar fi scufundat sigură, ca și când ar fi străbătut oceanul fără vreun tub de oxigen.

Se scufunda din ce în ce mai tare, dându-și seama că nu are încotro, și trebuie să accepte apa ce îi intra în plămâni într-un mod vulgar. Se scufunda puternic, de parcă ar fi fost o bucată de plumb, singură și nefericită, se scufunda în acel abis înghețat al oceanului.

El o luă de mână, zâmbind trist.

Ea tremură o secundă, apoi inspiră adânc.

Brusc, se simți lovită din spate de un cuțit de gheață, și căzu înnecându-se. Era timpul. Ceilalți își lăsară instrumentele jos, așteptând cu ochii plecați.

Dar nu se putea termina așa.

Nu, sublinie ea.

O altă lovitură o izbi din plin în stomac, provocându-i o stare puternică de vomă. Sângele îi țâșni afară, dar se șterse imediat, ridicându-se pentru a riposta.

-Nu, auzi ea o voce întunecat înnecată.. Dar nici măcar el nu o mai putea opri acum. Știa că nu va obține nimic, dar voia să lupte. Lașitatea nu era și atunci o soluție. Dacă aveau să moară, atunci voia să moară luptând pentru ceilalți. Ei puteau să scape. Pe ea o voiau. Se simțea vinovată, dar știa că acum era oricum prea târziu.

Sângele cald cădea din ce în ce mai repede din rana proaspătă. Fata își lăsă capul în jos apoi se ridică în picioare. Nu o ținea în viață decât speranța că ei aveau să scape. Își ridică mâna dreaptă și-și șterse sângele de pe față. Cum ar fi fost să simți că toată viața ți se scurge printre degete, deși ești nemuritor? Să lași nemurirea pentru niște vise?

Nemurirea ei era mai mult o reîncarnare, o reîncarnare pe care o alese atunci când nici măcar nu știa ce este de fapt. Cum e să lași o viață reală să ți se termine așa, știind că putea fi altfel?

Inspiră adânc, privindu-i zâmbetul diavolesc și se aruncă asupra lui. Apoi totul dispăru, iar durerea rănii din mână fu înlocuită cu o arsură groaznică. Tot corpul îi zvâcnea încercând să reziste.

Se înnecă din nou. Corpul îi fusese electrocutat îndeajuns încât să nu mai simtă durerea ce urma. Dar se ridică din nou, parcă înnebunită, și luă cuțitul argintat de pe scenă. Auzi printre gemetele de durere ale celorlalți sunetul unei melodii mirifice care-i dădu mai multă putere.

El o privea de undeva de jos, cu ochii larg deschiși, parcă spunându-i să se lase prinsă. Dar ea nu voia, voia doar să-și omoare veșnicul ucigaș, apoi să moară pentru totdeauna. Mii de vieți trăite pentru nimic. Mii de vieți în care și-a acceptat soarta ca pe ceva normal. Venise vremea să riposteze.

Închise ochii și încercă să se trezească într-o lume paralelă.  Câteva secunde și coșmarul reîncepu, văzându-se într-o cameră mare și spațioasă, rece și goală, iar zgomotele bizare ce se auziră îi pătrunseră până în adâncul spiritului.

O mână pe umăr, vagă, uscată și dură, o atinse, iar inima i se sperie și se ascunse parcă de corp, încercând să dispară. Deschise ochii și privirea speriată îi cazu pe geam. Afară, picuri siniștrii se scurgeau de pe streașina ce părea de plumb, curgând pe geamul spart cu goluri deformate de stafii, în care se reflecta imaginea strâmbă a monstrului din spate.

Geamul se clătină cu un scârțâit ce se simți până în străfundul timpanului. Pereții pareau a cădea din toate părțile asupra unui chip de înger, într-o încăpere ce se transformă în smoală neagră, scurgându-i-se fierbinte pe pielea albă. Imaginea i se reflectă ca un trecut, pe care îl înlătură viitorul lor. Nu uitase încă momentul ce-l aștepta, dar, parcă durerea începuse să-i amorțească simțurile vitale.

Vocea înfricoșătoare ca a unui lup răgușit se auzi răsunând cu un ecou dur: „Ești a mea”. Corpul îi paraliză, nemairăspunzând la încercările grele de a scăpa de povara plumburie a mâinii ce-i apăsă pe umărul subțire.

Se lăsă să cadă în genunchi, amintindu-și de imaginea mortuară a prietenilor ei. Era crud, mult prea crud pentru copilul ce îi sălășuia în minte încă, dar i se supuse într-un final.

Acceptase că nu mai putea învinge. Nu singură.

O unghie adâncă încercă să-și facă loc prin carnea fragedă, dar pielea de fier nu-i dădu voie. Vorbele îi răsunară în minte ca niște sulițe înfipte adânc, răsucindu-se constant. Durerea începuse iarăși, dar corpul nu-i reacționase încă. Ochii albi de var i se închiseră, și căzu moartă pe podeaua plină de sânge.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*