Neputinţă

10.06.14 by

Sentimente cristalizate într-un epilog al tăcerii. Un hol pe care fiecare gând se plimbă într-un neastâmpăr amplu.

Uşa se deschide. Paşi mari şi umbre fugitive, sunete îmbrăcate în zahăr. O voce intensă. Siguranţă manifestată prin cuvinte îmbălsămate. Un înger tihnit de Mai. Un început de poveste vag dar totuşi atât de laconic.

Pentru câteva minute am avut senzaţia că, într-o manieră aproape indescriptibilă, fericirea avea să mi se aşeze în palmă. Şi era atât de caldă. Un înger cu ochi blânzi şi joviali. Dar şi îngerii ascund în privirile lor dezamăgiri profunde. Ascund întristări, ascund eşecuri. Ascund dureri temeinice.

Măsor de sus şi până jos un înger care ştie să plângă. Ştie şi să râdă. Ştie să plece. Ştie să rămână. Imagine indelebilă născută-ntr-un lanţ de emoţii segmentate. De mine? De el? De o realitate impecabilă.

Credeam că oraşul meu nu mai are îngeri. Trăiam cu impresia că soarele nu-mi răspunde. Îmi era teamă că nici măcar luna nu are ochii umezi. M-am înşelat. Un suflet fără rimă. Un glas atât de sigur. Un hol. O uşă. Un înger.

Sentimente născute într-o primăvară transparentă.

I-aş fi spus îngerului să rămână alături de mine toată viaţa. Dar curajul meu deja era lichefiat. Nu puteam face nimic.
Am clipit de câteva ori iar îngerul cu ochi blânzi şi joviali plecase. Zâmbetul i se pierduse-n tactul unei melodii obsedante.

De atunci îmi e teamă de uşi.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*