„Neînţelese, pline de-nţeles…”*

09.06.15 by

„Neînţelese, pline de-nţeles…”*

„Cine închide uşa minciunii, lasă afară şi adevărul…”**
Rabindranath Tagore.

Prin 1983, toamna, în partea doua a lunii noiembrie, nu mai ştiu dacă era sau nu chiar ziua mea de naştere, am fost anunţat într-o bună zi că sunt chemat de şeful secţiei, un om în vârstă, medic de laborator care, fără să ştiu de ce, mă îndrăgise… Vorbeam rar cu el şi de fiecare dată discuţiile noastre se opreau la cele legate de activitatea de cercetare. Simţisem însă din privirile şi gesturile lui că era foarte atent cu mine… Obişnuiam să-i cer frecvent bilete de voie – pe atunci nu puteai ieşi altfel din institut – ca să pot merge la Biblioteca Academiei, unde-mi petreceam cea mai mare parte a timpului… Ştiu că le adunasem pe toate, unele dintre ele, când se înăspriseră condiţiile privind ieşirile din institut, purtau şi semnăturile directorului bibliotecii unde mergeam şi rămâneam adesea de seara până dimineaţa… „La câte bilete de voie v-am semnat eu, îmi spunea el câteodată, vă puteau plăti liniştit cei de la Academie… Şi nu mai pierdeaţi vremea să veniţi zilnic până aici…” Mai târziu, când le-am numărat pe cele păstrate, mai erau şi câteva rătăcite, m-a ţinut răbdarea doar până la o mie şi cinci sute!… Cu vorbe puţine asta însemna că mai bine de o jumătate din anii cât lucrasem la institut mi-i petrecusem în bibliotecă…
– Bine că aţi venit, luaţi puţin loc, îmi zice doctorul T., şeful de secţie, privindu-mă parcă mai atent şi mai cu drag decât până atunci…
„Ce s-o fi întâmplat iarăşi?!” mă întrebam eu… Predasem la timp rezultatele parţiale ale temei în care fusesem prins, iar omul ne lăsa pe fiecare în pace.
„În cercetare nu spui nimănui ce să facă”, obişnuia să-mi spună şi coordonatorul lucrării, doctorul U. (altul decât doctorul T.), maestrul meu. „Aia nu mai e cercetare. Şi nici nu-i mâni pe tineri cu băţul de la spate… Dacă au chemare fac, dacă nu, tot degeaba…”
– Să vă zic un banc, mai întâi, să vă mai descreţesc fruntea, a început doctorul T. Ştiţi de ce e bine să aibă un cercetător ştiinţific şi nevastă şi amantă?
– Nu, zic eu, mirându-mă.
– Dintr-un motiv foarte simplu: nevasta crede că e la amantă, amanta crede că e la nevastă şi în timpul acesta poate şi el să stea liniştit la bibliotecă să se documenteze…
Deşi aluzia la frecventele bilete de voie solicitate de mine era suficient de transparentă… am avut pe moment sentimentul că mesajul era cu totu altul…
– Dar ce mă fac, l-am întrebat, dacă n-am amantă? Naiv şi începător într-ale comunicării interumane, încercasem şi eu să trag de timp, doar, doar vor veni şi niscaiva precizări…
– Asta nu-i o problemă, se poate rezolva… Dar aveţi aveţi grijă, dacă vă căutaţi vreuna să nu fie de la locul de muncă, vi se urcă-n cap şi pe urmă se apucă să vă organizeze viaţa… Dar pe-acolo pe unde umblaţi, pe la Academie, am auzit că sunt femei frumoase…
– Şi dacă îmi găsesc amantă pe-acolo, cum să mai stau să studiez?!
– Cu amantele o să vă descurcaţi… Deocamdată însă nu ştiu cum o să vă descurcaţi cu tovarăşul Csap (se citeşte Ceap!)… Mi-a transmis vorbă că vrea să vă vadă. Şi privindu-mă lung, parcă peste măsură de mirat, adaugă: Aveţi mare grijă! Dacă vă cheamă el înseamnă că „cei aleşi” au gânduri mari cu dv…
Fac ochii cât cepele… Auzisem ceva despre doctorul Csap, îl văzusem pe la şedinţele de partid, niciodată nu lua cuvântul… Ceilalţi, colegii, când aduceau vorba despre el, îl scoteau din discuţie: „Un evreu deştep, doctor formidabil pe vremuri, trecut pe linie moartă…” „Cum aşa?, întrebam eu, nedumerit…” Răspunsul, în esenţă, era invariabil acelaşi: „A devenit dependent de morfină şi Profesorul (fostul director al institutului, predecesorul profesorului Al. Trestioreanu) l-a trecut pe linie moartă…” După câteva asemenea replici n-am mai repetat întrebarea şi nici nu am căutat să aflu mai multe detalii. Dincolo de priorităţile mele – vizând în primul rând cercetarea medicală şi dorinţa de a descoperi „leacul cancerului” – culisele celor ce se petreceau în institut mă interesau mai puţin. Între personajele importante pentru mine, doctorul T., doctorul U şi alţi câţiva se detaşa, enigmatic, profilul fostului director, personaj de talie internaţională, ce condusese institutul vreme de 30 de ani. Unii spuneau că fusese adus de la Iaşi la Bucureşti de însuşi rabinul din acei ani şi plantat la conducerea celui mai important institut de cercetări medicale din ţară, post în care rămăsese încă vreo două, trei zile după ce ajunsesem şi eu la Oncologie. Alţii lăsau să se înţeleagă că ar fi fost om al serviciilor secrete ruseşti şi că funcţia de director general îi servea ca paravan pentru ascensiune în importante instituţii medicale vestice… Eu îl cunoscusem mai înainte de a-mi face transferul, prin intermediul unui coleg de facultate şi prieten, evreu şi el, brici de deştept, pe care comunitatea evreiască îl ajutase să se mute la fel, „în interes de serviciu” de la aceeaşi întreprindere unde lucrasem şi eu…
În schimb, la acel moment, ştiam foarte puţine lucruri despre doctorul Csap; mi se păruse curios încă de la bun început că un om de inteligenţa şi cultura lui, zăcea pe post de – chipurile – documentarist de pe lângă Biroul Organizaţiei de Bază PCR, pus de unul sau altul ba să pregătească documentaţia pentru o informare politică (nişte decupaje după copii xeros din cuvântările tovarăşului Nicolae Ceuşescu) ba să verifice dosarele de primire în partid ale tinerilor candidaţi… Încă nu apucasem să observ că mai toţi aceia ce discutau cu el, plecau mai devreme sau mai târziu din ţară, angajându-se prin importante institute de cercetări din vest… Şi mai curios, mai toţi cei care plecau erau români sadea şi nicidecum evrei, deşi nici evreii nu lipseau din institut… Acestea însă aveau să fie concluzii de mai târziu, la acel moment informaţiile mele privind culisele institutului unde mă transferasem erau cel puţin modeste. Şi-atunci, aşezat pe un scaun în faţa biroului şefului de secţie, mă blocasem la acea vorbă – „Aveţi grijă!” – însoţită de o privire tăioasă, aruncată mie pe deasupra ochelarilor. Doctorul T. nu vorbea niciodată în plus. Vorba aceea, „aveţi grijă!” mă făcuse să iau o expresie de om căzut din lună…
– Cum adică „să am grijă”?!… Nu înţeleg…, am zis eu cu o expresie de om căzut din lună.
După ce şeful de secţie mi-a prezentat pe scurt biografia doctorului Csap, atent la fiecare cuvânt rostit şi fiecare intonaţie, a citat opinia unei colege, cu statut şi patalama de bolnavă psihic, care, de câte ori se decompensa, începea să urle prin secţie, enumerându-i pe cei care făceau parte din masoneria iudaică – nu ştia sărmana că pe atunci acea masonerie era mai degrabă în slujba KGB-ului – şi termina invariabil cu unul dintre conducătorii conspiraţiei mondiale, mare maestru al nu ştiu cărui ordin, doctorul Csap. Cu alte cuvinte, şeful meu de secţie, în loc să-mi spună direct şi limpede că omul care dorea să mă vadă ar putea fi un membru al masoneriei, s-a ascuns după piersic – după „nebuna din secţia de Biochimie” – repetându-mi cu lux de amănunte „delirul” ei… Era deja cam mult pentru o singură zi. Şi, ca să nu-mi ţin gura, sar repede, repede să o fac pe deşteptul…
– Ce noroc pe cercetătorii care au şi nevastă şi amantă, cum spuneaţi dv… Şi ce noroc pentru secţie şi institut, că ţin, iată, aproape, şi o bolnavă psihic, care măcar la intrarea în criză îşi poate permite să spună una ca asta…
Vizibil iritat de sublinierea făcută de mine, schimbându-se la faţă: când verde, când vânăt, când galben, îmi spune:
– Eu mi-am făcut datoria să vă pun în temă… Şi văd că m-aţi înţeles… Încă odată: aveţi, grijă!… Dacă nu o puteţi face pe prostul, mai bine ţineţi-vă gura închisă…
*
Încurajat astfel, cobor eu scările – secţia era la etajul II – până la etajul I, unde, pe un coridor de legătură, bara de la mijilocul literei H, cum era construită clădirea (fosta clădire a Spitalului Filantropia), să mă întâlnesc la sediul BOB cu doctorul Csap, documentaristul organizaţiei PCR din institut. În mintea mea se învălmăşiseră deja toate informaţiile aflate până în acel moment privind teoria conspiraţiei, masonerie iudaică şi alte asemenea. Numai la cercetare nu-mi mai stătea gândul… Ajung, aştept câteva secunde să-mi potolesc bătăile inimii şi bat apoi, timid, la uşă. Şi, din lăuntrul acelei încăperi ce semăna leit cu cea primită de mine drept laborator, un etaj mai sus, pe-aceeaşi bară a literei H şi în aceeaşi poziţie, … aud o voce necunoscută şi totuşi familiară:
– Intraţi!…
Nu era vocea pe care o ştiam deja a doctorului Csap…
Am deschis…
În acel moment, dacă aş fi fost mai slab de inimă, ori dacă aş fi ştiut mai multe, aş fi făcut probabil infarct…. În capul unei mese lungi, ce se întindea de aproape de uşă până către fereastră, masa ce fusese 30 de ani în biroul fostului director, se aflau alături, pe două fotolii – cam şifonate de prea multă folosinţă, unul dintre ele, cel pe care se afla doctorul Csap, într-o ţinută ceva mai îngrijită decât de obicei, îl recunoscusem, fusese adus tot din cabinetul fostului „tovarăş director general” şi, alături de el, preotul Mircea Ionescu, de la mine de acasă cel care avea parohie în Drăguşani, satul de care aparţinea şi acel cătun unde copilărisem, Schitul lui Dragoş …

– Să vă prezint o tânără speranţă a noastră, îi zice doctorul Csap preotului, în acelaşi timp ridicându-se şi, cu un gest gândit, desfăcându-şi halatul de molton pe sub care i se vedea şorţul masonic cu însemne ciudate, ce indicau poate rangul pe care-l deţinea într-o atare organizaţie obscură… (menţionez că acele însemne îmi erau cât de cât cunoscute; unii colegi, binevoitori, îmi împrumutaseră deja cărţi vechi despre originile şi ritualurile Masoneriei…)

Rămăsesem stupefiat… Nu-l mai văzusem pe preotul Mircea Ionescu din anul când devenisem student… Încurcat, aşteptam aproape de intrarea în acea încăpere, între uşă şi masa aceea lungă, un semn. Era o masă uriaşă, la celălalt capăt al ei fiind cei doi: preotul de la mine din sat, măsurându-mă cu priviri severe pe deasupra ochelarilor de distanţă şi doctorul Csap.
– Se întâlneşte munte cu munte, începu preotul…
Se ridică abia după rostirea acestor cuvinte şi, sub privirile calde, învăluitoare, ale doctorului Csap, nu-l mai văzusem niciodată privind aşa, prin dreapta, ocolind şi masa şi pe „documentaristul” din spital, se îndreptă către mine…
– Bine te-am regăsit, fiule… îmi zise preotul Mircea, îmbrăţişându-mă. Domnule, da ce bine îţi stă cu barba asta… E drept că ai cam multe fire roşii, dar cu originea ta sănătoasă, nu va îndrăzni nimeni să te bănuiască de altceva…
– Roşii ca sângele vărsat de clasa muncitoare, croncăni de alături, tot în picioare, doctorul Csap… Eu nam putut să-mi las barbă, mi-au zis că nu mă primesc în partid…
– A avut barbă şi în armată, adăugase preotul Mircea, făcându-l pe celălalt să-şi aplece a mirare privirile…
De altfel, din câte-şi dădea el seama, relaţiile dintre cei doi nu păreau să fie de la egal la egal. Dacă ar fi judecat după cele spuse de şeful secţiei (de sub paravanul „nebunei de la Biochimie”, şi avea totate motivele să nu se îndoiască de nici o vorbă de-a lui, omul fiind de o seriozitate exemplară, ar fi trebuit ca preotul Mircea să fie precum oaspetele aflat într-o vizită… Însă, mai degrabă se purta ca un oaspete sau ca şi cum ar fi avut un grad inferior, doctorul Csap. Şi mai aveam un motiv de mirare… Preotul Mircea ştia până şi de isprava mea din armată, unde mă lăsaseră, lucru rar, să-mi păstrez barba…
– Numai pe tata nu l-am convins!… am zis eu, repede.
– Dacă vrei, poţi să vii acasă liniştit… L-am convins eu pe tată-tău să accepte să vii în sat cu barbă; nu este vina lui, trebuie să lupte cu ceilalţi de pe acolo, cu fraţii, surorile… vecinii… Poate că ţi-ai dat seama, poate nu… Acolo deciziile sunt luate de Sat… Nici măcar comunitatea evreiască nu are forţa pe care o are şi a avut-o satul românesc… Cu toată şcoala pe care o făcusem, cu toate instrucţiunile primite, abia târziu, mult timp după ce am fost hirotonit, am realizat ce lume străveche şi ce cutume şi obiceiuri au supravieţuit în Schitul lui Dragoş. Trebuie să-ţi învingi temerile şi să treci pe acolo… Cât mai rămân câţiva din cei vechi. Pe urmă, se vor pierde toate…

N-a mai fost nevoie de formule introductive, bucuria revederii ni se citea pe faţă, în gesturi… Doctorul Csap a ieşit, ducând în mână o plăcuţă pe care scria: ŞEDINŢĂ. Vă Rog NU DERANJAŢI. A atârnat-o de clanţă, pe dinafară, şi-apoi a încuiat uşa prin interior cu yala. Se aşezaseră toţi trei; în capul acelei mese cu spatele spre fereastră, preotul Mircea, îmbrăcat în haine civile, cu barba şi mustaţa îngrijite, tunse scurt, în unghiuri drepte, ce-i sporeau parcă aerul acela de inteligenţă şi severitate… De partea laterală a mesei, în dreapta neaşteptatului – pentru mine – vizitator îşi trăsese fotoliul – la gabaritul lui nici n-ar fi încăput pe un scaun, gazda noastră, „morfinomanul tolerat în institut”, doctorul Csap… Acum îşi înfăşurase la loc halatul şi nimic din comportare, gesturi ori expresii schimbătoare de pe chip n-ar fi sugerat că este altceva decât ce se ştia oficial. În partea stângă a preotului, vizavi faţă de gazda ad-hoc, mă aşezasem eu… Încă nu izbutisem nici măcar să-l întreb pe preotul ortodox de la noi din sat, cum de mă găsise… „De parcă i-ar fi fost greu să mă găsească”, am chicotit eu în gând. „Ai mei, de-acasă, ştiau bine unde sunt chiar dacă de ani buni nu mai dădusem prin acel cătun izolat între păduri. De fapt, întrebarea corectă în acel moment ar fi fost cum de-l cunoştea preotul de la noi din sat pe dr. Csap? Aveau să treacă ani şi multe alte situaţii limită până să ajung şi eu să realizez ce a fost cu acea întâlnire şi mai ales ce urmări avea să declanşeze…
– Cu ce ocazie aţi trecut pe aici? l-am întrebat pe preot…
– Eiii, necazurile… mi-a răspuns preotul… M-am trezit, iacă-tă, cu o mândreţe de cancer… Nu-i veţi da de capăt voi, cercetătorii… Prietenul meu, doctorul Csap, ne cunoaştem de când mi-a poruncit rabinul din acei ani să merg la Teologie ca să nu fiu trimis pe front, ştie bine ce spun… Problema cancerului se va rezolva doar când ştiinţa, magia şi biserica vor merge mână în mână… Aşa cum au fost odată….
– Şi Biserica?! Sau …bisericiele?! sar eu, uitând de sfatul pe care abia mi-l dăduse şeful de secţie…
– Uită-te la el!, intervine, fără să ridice prea mult privirile şi capul, cel aşezat de-a drepta preotului… Şi mai spuneai că n-are stofă de om de ştiinţă…
Preotul mă privise parcă mustrător:
– Când omul şi-o face singur!… Hm! Biserica?! Bisericile?! Bine reluat; plurarul acesta înseamnă şi pierderea puterii… Ca şi pământul care se împărţea între fii ducând la destrămarea familiilor… Bisericile au fost create ca un scut – ei cred că deţin tainele, Puterea… Jinduitorii îi vor prigoni pe ei, slujitorii bisericii, iar Ordinul – şi face un semn discret către cel din dreapta lui – îşi poate îndeplini nestingherit menirea…
*
Doctorul zâmbea cu ochii pironiţi pe mâinile noduruoase ale preotului Mircea, sprijinite pe masă… şi el continua să vorbească, eu îi sorbeam cuvintele, multe le aflam atunci pentru prima dată… Mă întorc la acelaşi gând, ce se ivise şi puţin mai înainte: deşi preotul Mircea vorbea ca şi cum doctorul Csap era cu nişte trepte mai sus, gesturile celor doi arătau că raportul de putere era altul, cel mai mare fiind preotul Mircea. „Funcţia bate gradul…”, îmi amintesc eu o replică auzită în armată…
– (…) Adevărata taină este la ei, continuă preotul şi arată iar cu bărbia către doctorul Csap, de această dată fără nici un ocoliş… Evreii conduc lumea… Norodul are nevoie de credinţă, de biserică, de alte şi alte biserici…Noi, ăştilalţi, ne supunem Legii…
*
Preotul a ieşit cu mine până către poartă…
– Prietenul meu te va lăsa pe mâini bune… Să nu-ţi faci griji. De ochii şi urechile celorlalţi o să fie faţă de tine cum a fost şi până să aibă loc această întâlnire… Indiferent la cine te va duce, încearcă să rămâi între ei, chiar dacă ei nu vor şti că eşti de-al lor. Cine trebuie să ştie, va şti… Pentru ceilalţi, vei rămâne un român care trăieşte între ei, fără să-şi uite părinţii, rudele şi lumea din care vine… Te vor ajuta, oriunde vei fi…
– Ce motive au să mă ajute pe mine? Nu fac parte dintre ei!
– Unul singur…O să înţelegi cândva … Tatăl tău, un om extraordinar (vine dintr-o altă lume, mult mai puternică decât a noastră, să ţii minte asta), mi-a salvat viaţa şi a ştiut să păstreze o taină, fiind şi el sub cutume străvechi… Tu n-ai ajuns încă să cunoşti foarţa aceea oarbă, primitivă, fantastică a satului românesc… Acolo, la Schitul lui Dragoş, sălăşluiesc stihii… Ce a făcut tatăl tău pentru mine nu se uită… Noi nu uităm… Este măreţia şi drama poporului evreu… Eu n-o să mai trăiesc mult, am venit doar ca să te văd şi să dau celor care trebuie să ştie un semn… Dar ţine minte, fiule: când îţi va fi greu, când vei fi la ananghie, nu la ei să te duci. Se vor ajuta pe ei, nu pe tine… Când sunt destul de înţelepţi pentru asta. Tu să vii la Schitul lui Dragoş… Acolo, în lumea aceea veche, de neînţeles aproape, vei găsi putere să mergi mai departe… Evreii au devenit conducătorii lumii pentru că au furat taine ale dacilor şi ale altor seminţii… Însă nu le-au luat pe toate… N-au ştiut ce să ia… N-au văzut decât cu mintea…şi nici aceea întreagă. Cel care vine în casă cu gând să te fure, adună ce sclipeşte în faţa ochilor lui… Nu ştie ce are valoare. Cel care a făcut casa şi a trăit acolo şi are legături cu pământul şi cu sălbăticiunile, acela ştie… Simte!… Eu ştiu ce ştiu şi ei… şi nu ştiu ce nu ştiu ei… Ştiu însă că tainele sunt ascunse în ceea ce nu ştim… Aşa cum după venirea ruşilor, comuniştii au călcat în picioare preoţi, i-au omorât, i-au convertit ca să smulgă de la ei taine… Doar că nu Biserica – şi vorba ta – nu Bisericile, câte or fi, deţin adevăratele taine… Erau precum trecătorul grăbit, care, înfometat culege merele din copac… Însă copacul rămâne şi face la vremea lui altele… Copacul este ţara, pământul, satul… Copacul tău, să nu uiţi asta, este Schitul lui Dragoş… Dacii s-au amestecat cu fel şi fel de migratori, cu soldaţi din legiunile aduse de romani… Spiritul lor a rămas… Nu te sfătuiesc eu ce să faci, nu-ţi spun nici să pleci din ţară nici să nu pleci, nici să divorţezi, nici să nu divorţezi… Gândeşte cu inima şi cu sufletul… (Mă aflam atunci imediat după momentul când îl refuzasem pe profesorul Alexandru Trestioreanu, directorul Institutului Oncologic, care îmi propusese să plec din ţară!…)
– Ce înseamnă, părinte, să gândeşti cu sufletul?!…
– În cazul tău înseamnă să gândeşti cu pădurea de la Schitul lui Dragoş şi cu păsările şi cu pământul şi cu apa de acolo… Eşti crud, încă nu poţi să vezi cu adevărat ce spun… Se va întâmpla şi asta cândva… Vei găsi în tine Calea. Şi când o să ţi se pară că sufletul ţi-i pustiit, ori că te afli în beznă, întoarce-te la Schitul lui Dragoş şi la Poiana lui Dumnezeu… Sunt izvoarele sufletului… Să nu te spăimânţi de duritatea oamenilor de acolo… Eu te-am scos dintre ei, cu ajutorul tatălui tău, asta ar fi făcut poate orice evreu deştept, eu te sfătuiesc că dacă vei ajunge la ananghie să te întorci acolo, acest sfat ţi-l va da numai un evreu cu adevărat înţelept…
Vorbind, ajunseseră în poartă şi tocmai atunci, mânat de cine ştie ce gând, portarul se întorsese cu spatele la ei… Preotului i-a scăpat un zâmbet. Au ieşit împreună. Atunci a văzut că erau de aceeaşi statură, până şi barba tânărului era tunsă la fel ca a celuilalt… Dacă un necunoscut i-ar fi privit atent ar fi crezut că sunt tată şi fiu… Şi cine ştie ce-o fi fost în capul doctorului morfinoman din institut, omul care citea oamenii dintr-o privire…
– Te-aş lua cu mine la rabin… Dar asta ar însemna să te bag în gura lupului; nu are nici pe departe anvergura doctorului Csap… Şi-apoi, mai are şi o fată nemăritată… Şi dacă te vede în prezenţa mea, nu mai scapi… O să ai şi aşa, cum te ştiu eu, destule necazuri… N-avem ce face, trebuie să dăm Cezarului ce-i al Cezarului… Nici o părticică din trupul nostru nu e fără un rost…
Traversaseră către Muzeul Partidului (locul unde mai târziu, după aşa zisa Revoluţie, va fi Muzeul Ţăranului Român) şi trecuseră dincolode b-dul Kiseleff, în părculeţul din spatele Institutului de Istorie Nicolae Iorga…
– Uită-te la Iorga, a continuat preotul, au uneltit ai noştri, ştii cum e vorba: un român şi doi de-ai noştri, şi i-au determinat pe legionari să-l omoare… N-au avut destulă minte… Dacă mai aşteptau puţin, l-ar fi împuşcat sovieticii, cum l-au împuşcat şi pe Antonescu… Evreii se temeau pe atunci mai mult de spiritul românesc decât de bolşevici, nu şi-au dat seama ce fac… Pentru că ei (evreii!) au pus la cale asasinarea lui Iorga***, ei şi urmaşii lor nu vor avea niciodată România, nu vor fi niciodată stăpâni aici… Blajinii nu iartă! Şi bagă bine de seamă, asta ţi-o spune un evreu. Şi nu oricare…
– Tată Mircea, spuneţi-mi, ce este acela un evreu?
S-a întors către mine, i se înrouraseră ochii şi fiinţa lui era luminată parcă prin interior de o lumină nepământeană… O mai văzusem doar, câteodată, când le eram doar eu în preajmă, pe chipul tatei şi pe chipul bunicului după mamă… M-a îmbrăţişat şi toată lumina aceea s-a stins încet, curgându-mi sub formă de vibraţii şi căldură prin trup.
– O să afli într-o bună zi, când vei fi pregătit pentru asta. Adevărul nu stă în cărţi, nici în cuvintele înţelepţilor şi nici în Biblie…
– Dar unde, părinte?!…
*
Mă desprinsesem deja din îmbrăţişarea lui… Aveam încă ochii închişi de parcă m-aş fi temut ca acea „vibraţie” încredinţată mie ar fi putut să se risipească prin privire… „Dar unde, părinte?!…”, repetasem eu întrebarea. Am deschis în acelaşi timp şi ochii, căutând să înţeleg de ce nu venea nici un răspuns…
Însă părintele Mircea nu mai era acolo… Filtrate de ramurile pomilor din parc, razele soarelui îmi mângâiau creştetul, simţind apoi cum căldura lor se răspândea în trupul meu de pământ… Abia mai izbuteam să fac un pas, doi… Picioarele îmi erau grele ca de plumb, de parcă mi-ar fi crescut dintr-o dată rădăcini… Şi mi-am amintit dintr-o dată de poemul-viziune scris de Iorga, în noaptea premergătoare asasinării lui: „…a fost tăiat stejar bătrân”!

Note:

* Mihai Eminescu, din poemul „Aveam o muză”

** „Cine închide uşa minciunii, lasă afară şi adevărul”, observa Rabindranath Tagore. Multă vreme, din varii motive, am ezitat să public acest episod, care poartă, mai mult în ascuns decât la vedere, teme controversate… aflate la limita între realitate şi ficţiune… Şi totuşi se împletesc în acest fragment trimiteri către istoria secretă, enigme… care au sens şi dincolo de peripeţiile personajului povestitor… Poveştile, când sunt cu adevărat, nu sunt niciodată liniare… Şi nu sunt niciodată închise… Ele vin de undeva şi curg ca şi apele curgătoare către un liman al lor… Îşi sapă albie în cuvinte şi, prin mijlocirea cuvintelor, în sufletul celor care le citesc… A fost greu până când să înţeleg că o poveste, când este poveste, încorporează fragmente de realitate… Vorbim despre o realitate aparent amorfă, haotică… Şi subliniez cuvântul „aparent”, e important… Pentru că abia acel „ceva” – de dincolo – poate da coerenţă şi sens realităţii palpabile…

*** Ciudăţeniile – ca să nu le spun altfel – legate de asasinarea savantului Nicolae Iorga, prea uşor atribuită legionarilor… se regăsesc şi în text, într-o afirmaţie a preotului Mircea. (Pentru cei care doresc să cunoască şi alte puncte de vedere şi documente despre acest asasinat monstruos, un link de pornire ar putea fi: http://www.lovendal.ro/wp52/o-mare-teorie-a-conspiratiei-din-istoria-romaniei-marii-oameni-de-stat-nicolae-iorga-si-virgil-madgearu-nu-au-fost-asasinati-de-legionari-ci-de-mafia-comunisto-evreiasca-aceasta-avea-legaturi-atat/ textul, intitulat: O mare teorie a conspiraţiei din istoria României: marii oameni de stat Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu nu au fost asasinaţi de legionari, ci de mafia comunisto-evreiască! Aceasta avea legături atât cu Stalin, cât şi cu bancherii de pe Wall Street!) În arhitectura fragmentului de proză, afirmaţia însă are un alt rost… Ea face trimitere, pe de o parte, la rolul de ferment al evreilor, de altfel binecunoscut în momente controversate ale istoriei, pe de altă parte, la existenţa blajinilor, despre care eu auzeam atunci pentru prima dată…

**** Pentru cititorii care doresc să vadă acest fragment de roman în contextul potrivit, menţionez alte câteva capitole postate pe omniscop.ro, fragmente dintr-un roman pe cale de a se naşte:
http://www.omniscop.ro/lupul-alb/
http://www.omniscop.ro/ispitirea-domnului-s/
http://www.omniscop.ro/femeia-cu-catei-in-burta/
http://www.omniscop.ro/07-initiere-in-vis/
http://www.omniscop.ro/a-saptea-intalnire-cu-lupul/
http://www.omniscop.ro/baciul-de-la-stana-lupilor/
http://www.omniscop.ro/ciufulita/
……………………………………………
http://www.omniscop.ro/usa-incuiata/
http://www.omniscop.ro/trei-crai-ascunsi-la-%E2%80%A6casa-melik/
http://www.omniscop.ro/la-scarisoara-catre-cer/
http://www.omniscop.ro/de-unde-vin-povestile-si-unde-se-duc-ele-cand-se-duc/
http://www.omniscop.ro/poveste-de-craciun-ochii-din-umbra-sinelui/
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*