NEAGOE BASARAB Anteu al panromânismului şi ortodoxiei la 1512

22.09.12 by

 

     Contemporan cu Erasmus de Rotterdam (n. 1466, 67 sau 69 – d. 1536), Nicollo Machiavelli (1469-1527), , (1474-1533), Michelangelo Buonarotti (1475-1564), Thomas Morus (1478-1535), Rafael (1483-1520)  şi Martin Luther (1483-1546) – embleme ale unui ev postbizantin, perfecţionist, dar deseori luciferic, sângeros, plin de o teribilă cruzime -, uriaşul Voievod-Filosof Neagoe Basarab reprezintă, cu strălucire europeană şi vocaţie irefragabilă, de o jumătate de mileniu, Lamura spiritului românesc tinzând spre Absolut.

 

 

 

Format la Bistriţa – sanctuar european

 

        Viaţa şi opera sa, de o importanţă covârşitoare, sunt după chipul şi asemănarea PreaBunului Dumnezeu.

Chip şi asemănare întru Duhul Sfânt, care-şi găsise potir de aur şi biserică umblătoare, vie, în efemerul trup de humă al Domnitorului român.

Dăruit cu tainice haruri, Neagoe Basarab este întruchiparea cârmuitorului tăcut, înţelept şi smerit, totdeauna inspirat şi sigur pe el, ales de Dumnezeu, într-o epocă anume, drept purtător al chivotului tradiţiilor arhaice autohtone.

În casa boierului Pârvu Craiovescu – tatăl său adoptiv, deoarece în realitate era fiul lui Ţepeluş -, viitorul principe şi voievod este iniţiat, după moda vremii, în cele şapte arte liberale şi învaţă la perfecţiune limbile latină, greacă şi slavonă.

El dispunea de soclul de granit al unei vaste culturi – însuşită la academia de talie europeană care a funcţionat în cadrul Mănăstirii Bistriţa, din judeţul Vâlcea, dar şi din ucenicia nemijlocită pe lângă Macarie tipograful, pe lângă mitropolitul Nifon, care îl considera fiul sufletului său, ca şi pe lângă succesorul acestuia, Maxim (Gheorghe Brancovici), refugiat din Serbia în Ţara Românească, pentru a nu fi ucis de turci.

Focar de cultură şi far călăuzitor al spiritului ortodox în această parte de lume, Mănăstirea Bistriţa rivaliza în prestigiu şi importanţă cu surata ei din Moldova, Mănăstirea Neamţ, devenind primul mare loc de pelerinaj după căderea Constantinopolului. Bistriţa vâlceană preluase instantaneu rolul de stea polară a Ortodoxiei, a Bizanţului după Bizanţ.

Acad. Răzvan Theodorescu precizează: ,,Craioveştii sunt cei care (…) fac din Bistriţa un sanctuar paneuropean. Bistriţa este la 1500 (…) locul spre care vine toată (s. n.) creştinătatea care intra sub Islam. La acel sfânt de epocă iconoclastă, la Grigorie Decapolitul sunt imense pelerinaje. Bistriţa şi Oltenia devin locuri în care se recuperează ceva din ortodoxia numai părelnic învinsă’’. (citat din Disertaţia rostită de acad. Răzvan Theodorescu în Sala Albastră a Universităţii din Craiova, cu ocazia solemnităţii de acordare a înaltului titlu de Doctor Honoris Causa, publicată în Revista Lamura, martie 2003, sub titlul Spiritul Olteniei)

„Ca urmare a neobositei munci cărturăreşti desfăşurate la Bistriţa – reliefează acad. Ştefan Ştefănescu -, s-au scris aici frumoase manuscrise, s-au realizat lucrări de caligrafie de o înaltă măiestrie artistică, s-a format o şcoală de iscusiţi caligrafi. În atmosfera vieţii cărturăreşti de la Bistriţa a crescut şi şi-a format cultura Neagoe Basarab, cel mai învăţat domn român până la Dimitrie Cantemir”.

În studiul Istoria bisericii oltene, publicat în monumentalul volum Oltenia, cu prilejul Săptămânii Olteniei, organizată la Craiova în octombrie 1943, în plin război mondial -, T. G. Bulat evidenţia: „Frumuseţea de stil şi înalta învăţătură din cartea sa îndreptată către Theodosie, fătul său, se datoresc, fără îndoială, acestei atmosfere de înălţare spirituală bistriţeană”.

De reţinut că T. G. Bulat se documentase cu acribie, întrucât teza sa de doctorat avea ca titlu Personalitatea religioasă a voievodului Neagoe Basarab al IV-lea, publicată la Craiova (fără an).

 

 

 

 

,,Ferice vremi de sfinţenie, cărturărie şi ctitorie !’’

 

Îndrăznim să avansăm ipoteza că, alături de Macarie, căruia îi fu ucenic sârguincios şi devotat, atât la Bistriţa, cât şi la Dealu, viitorul domn Neagoe Basarab  îndeplineşte atribuţiile de editor (în limbajul de acum) al celor dintâi cărţi tipărite în Ţara Românească: Liturghierul (1508), Octoihul (1510) şi Tetraevanghelia (1512).

Ţara Românească realiza, astfel, în domeniul nobil al tipăririi de cărţi, o premieră absolută în ortodoxia sud-est şi est-europeană, dacă avem în vedere că în Serbia acest fapt urma să se petreacă abia în 1552 (Evanghelia, tipărită la Belgrad), iar în Rusia după aproape şase decenii, în 1564 (Apostolul, imprimat la Moscova).

În Scrisoarea adresată Sfântului Sinod al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei în 2008 – exact la împlinirea primei jumătăţi de mileniu de la tipărirea Liturghierului în limba slavonă -, în care argumenta, într-un stil calm-riguros, cu smerită evlavie, în cel mai expresiv şi luminat de Dumnezeu studiu scris vreodată despre Neagoe Basarab, scrisoare prin care cerea împlinirea obligaţiei morale şi creştineşti de a-l canoniza pe ctitorul Bisericii Mănăstirii Curtea de Argeş -, Înalt Prea Sfinţia Sa Calinic menţiona: „Neagoe Basarab, din tinereţile sale, înainte de a ajunge domn al Ţării Româneşti, a crescut în grija învăţatului Macarie de la Bistriţa, a învăţat limbi străine, a înjugat la osteneala cărturărească şi duhovnicească a tipăririi celor trei cărţi de bază în rânduiala slujbelor bisericeşti şi a crescut o dată cu zidirea Mănăstirii Dealu ! Ferice vremi de sfinţenie, cărturărie şi ctitorie !”.

Neagoe Basarab rămâne, totodată, peste timp, un om cu o pregătire militară demnă de orice principe al epocii, un strateg, dar şi un diplomat desăvârşit, care înţelegea curgerea vremurilor şi privea curţile monarhice ale Europei de la înălţimea spiritului său enciclopedic. Tocmai de aceea Radu cel Mare are temeritatea de a-i încredinţa, la vârsta fragedă a marilor elanuri, misiunea de ministru de externe şi îl trimite, în fruntea unor delegaţii cu drepturi depline, să negocieze în numele Ţării Româneşti prin marile capitale.

Dar iată cum sintetizează acest aspect Î. P. S. Calinic: „Răspundea (n. n. Neagoe) în Cancelaria domnitorului de legăturile cu lumea externă, deşi era (n. n. doar) cu ceva trecut de 20 de ani, având pregătirea culturală şi duhovnicească necesară însuşită în marea şcoală a timpului, Mănăstirea Bistriţa – Vâlcea, ştiind graiurile ţărilor vecine, conducând soliile prin ţările din Occident şi Orient, şi cunoscând pe marii gânditori de atunci şi scrierile lor”.

Sintetizând mozaicul de informaţii desprinse din volumul II/3, pp.307-309, din Documente privitoare la istoria românilor din celebra serie a lui Eudoxiu Hurmuzaki, acad. Ştefan Ştefănescu „traduce” în limbajul contemporan nouă: „Manifestând o mare capacitate de înţelegere a problemelor politice internaţionale, dându-şi seama de importanţa factorului diplomatic în realizarea obiectivelor politice, Neagoe Basarab şi-a creat, din elemente locale sau străine, un aparat diplomatic bine instruit, la nivelul diplomaţiei europene a vremii, a desfăşurat o vastă activitate diplomatică – cu scopul de a asigura ţării liniştea necesară prosperităţii ei, de a face din Ţara Românească un important factor politic în viaţa internaţională. El se arăta de acord să participe şi a militat chiar pentru crearea unei largi coaliţii a statelor creştine împotriva turcilor, cu condiţia, însă, ca în cazul victoriei, în eventualitatea modificării hărţii politice europene, să se ţină seama de contribuţia Ţării Româneşti”.

Cine priveşte cu atenţie harta Europei de Sud-Est din acele vremuri este aproape imposibil să nu observe că spaţiul carpato-danubian netransformat în paşalâc turcesc – Ţara Românească şi Moldova –, avansat spre Tracia, spre viscerele Imperiului Otoman, pare un bolovan imens, un teribil drob de sare, în fragil echilibru, care ar fi putut oricând să se rostogolească peste vintrele şi boaşele marii puteri din Sudul Dunării, ce metamorfozase în paşalâcuri nu doar toate ţările din Peninsula Balcanică, dar şi Ungaria.

 

 

 

Pisc al cârmuitorilor Europei din 1512-1521

 

Continuând reformele începute de Radu cel Mare şi, în fapt, direcţia politică impusă anterior de boierii Craioveşti, Neagoe Basarab a promovat, din calcul diplomatic, supunerea aparentă faţă de turci, a amplificat relaţiile negustoreşti cu Sibiul şi Braşovul, oraşe-cetăţi din Transilvania, a apărat negustorimea locală faţă de presiunile tot mai mari ale concurenţei străine, a pus ordine în domeniul     legislativ, prin aplicarea aceluiaşi mod de judecată în întreaga Ţară Românească şi prin acordarea unei ponderi tot mai mari dreptului scris.

Ca un demn urmaş al lui Mircea cel Bătrân – singurul voievod creştin care l-a zdrobit pe Baiazid I -, Neagoe Basarab a acordat atenţie maximă organizării unei oştiri puternice, realitate confirmată de actele de cancelarie din vremea lui, în deplină concordanţă cu principiile înscrise în testamentul său monastic şi moral: Învăţăturile… către fiul Theodosie.

,,Domnia de zece ani a lui Neagoe Basarab – scrie Al. Piru – a continuat politica de centralizare a statului feudal din vremea lui Radu cel Mare. Autoritar cu boierii din facţiunile adverse Craioveştilor (…), Neagoe scrie sibienilor pe un ton trufaş: ,,O să vedeţi că sunt domnitor destoinic şi are ţara aceasta domnitor’’, iar braşovenilor chiar ameninţător: ,,Voi face Ţara Bârsei aşa, că nu i se va cunoaşte nici locul’’. Trăgea în ţeapă ca şi Vlad Ţepeş şi tatăl său, Ţepeluş, pe negustorii necinstiţi, spânzura pe hoţi, ceea ce nu l-a împiedicat, ca şi pe Ştefan cel Mare (prezentat de Ureche ca vărsător impulsiv de sânge, dar şi sfânt), să fie un domnitor religios, cel mai mare ctitor al perioadei feudale’’. (Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 34)

A luat toate aceste măsuri, pe plan intern, dar şi în politica externă, după ce „scanase”, din toate punctele de vedere, mersul lucrurilor în Imperiul Otoman, în toate ţările învecinate – Polonia, Ungaria şi cele din sudul Dunării -, în est până la Moscova şi în vest, până dincolo de Veneţia, Sfântul Scaun şi Viena.

Conştient că vocaţia europeană a neamului său este moştenită direct din substratul daco-roman şi din Bizanţ, Neagoe Basarab a înţeles, ca nimeni altul în vremea sa, că trebuie să ţină strâns în mâini frâiele echilibrului între cele două sau trei Europe.

Simultan, el a ajuns la concluzia că, în lucrarea sa de voievod-ctitor, gânditor, moralist şi artist, se impune a se regăsi sinteza de mare rafinament a poporului român, insulă de latinitate, aflată la răscrucea tuturor pohtirilor imperiilor vecine.

Cele enunţate mai sus constituie tot atâtea linii de forţă, vectori ai lucrării multilaterale a lui Neagoe Basarab, care i-au impus să fie, din toate punctele de vedere, un pisc al cârmuitorilor din Europa secolului al XVI-lea.

 

 

 

Monadă de sorginte arhaică

 

        Aidoma miticului Anteu, cel mai de seamă vlăstar al boierilor Craioveşti, făurari de ţară şi cultură eclezială, are tălpile bine înfipte în solul fertil al obârşiilor de nouă ori milenare.

Slujitor jertfelnic al spiritului locului – spiritus loci -, el păstrează, în adâncul sufletului său, descifrarea secretului că spiritus şi respirare provin din aceeaşi rădăcină. Spiritul / Duhul este chiar respirarea divină. Neagoe Basarab a respectat cu sfinţenie legământul de a respira cum se cuvine, cu voluptate, profund şi revigorant, ca în vârtejul unei hore celeste,  convins fiind că, dacă o singură clipă nu mai este conştient de propria-i respiraţie, riscă să-şi piardă chipul divin.

În Neagoe Basarab, permanent, spiritul românesc şi respiraţia conştientă întru acest spirit, prin excelenţă european, sunt o monadă de sorginte arhaică, un spaţiu-matrice pe care se cuvine să-l înnobileze rapid, contracronometru, prin fapte de voievod-ctitor. Căci niciodată nu se ştie cât mai are timpul răbdare.

Asumându-şi rădăcinile, timpul şi spaţiul unicului popor din această parte de lume care nu s-a pripăşit din alte zări, ci, dimpotrivă, a fost dintotdeauna autohton, adică al locului, statornicit pentru veşnicie pe moşia moşilor, strămoşilor, stră-stră-strămoşilor lui, de o parte şi de alta a Dunării -, Neagoe Basarab trăieşte cu intensitate, cu luciditate dureros de dulcea sărbătoare a rănii care înseamnă conştiinţa, viziunea şi destinul asumat al românităţii şi europenităţii sale.

Aici îşi poartă crucea, fără încrâncenare ori obidă, dimpotrivă, cu senitătate dacică şi christică, ba chiar cu bucuria sângerării pe Golgota.

Aici, în Europa Centrală, dar şi în punctul septentrional al Sud-Estului european, deşi mulţi ageamii ai geografiei ne includ în Peninsula Balnică, peninsulă şi lume – admirabile, altfel – ce-şi au ca frontieră nordică Dunărea, necum Carpaţii Meridionali, Transilvania, Maramureşul, Bucovina, Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt ori Ţara Românească a lui Mircea cel Bătrân, Matei Basarab sau Mihai Viteazul.

Prin lucrarea sa de Voievod şi Bazileu luminat, gânditor şi diplomat poliglot, asemănat cu împăratul roman Marc Aureliu – al cărui crez primordial era acela că ,,Violenţa este semnul lipsei de putere” -, Sfântul Neagoe Basarab şi-a rânduit viaţa şi opera cu măsură, ,,ca lumea”, adică în spiritul locului, cu energie, supleţe şi dinamism, asumate fără pic de ostentaţie, cu serenitate şi maiestuozitate de Pasăre Măiastră.

 

 

 

Mănăstirea Argeşului –

copia Catedralei care-i chiar Neagoe Basarab

 

        Deşi nu are pereche – în frumuseţea şi graţia zborului său de mireasă a lui Dumnezeu,  în parcă sfiosul şi totuşi vigurosul aer de arhaitate şi clasicitate, în armonia de Cuminţenie a Pământului care murmură o rugăciune, o colindă surâzătoare Trinităţii Divine, ţâşnind apoi, prin turlele înşurubate în azur, într-o Simfonie a bucuriei absolute, în aura tămăduitore, magică, a duhului acestui pământ românesc de la poalele Carpaţilor matusalemici -, Biserica Mănăstirii Curtea de Argeş/ Catedrala Arhiepiscopală a Argeşului şi Muscelului nu este decât la o privire grăbită cea mai şocantă realizare a Voievodului Neagoe Basarab.

Catedrala cea adevărată o constituie chiar viaţa şi lucrarea exemplare ale lui Neagoe Basarab.

Trupul său s-a stins. Duhul Domnitorului este însă viu. Urcat la ceruri, în cortul drepţilor, el veghează, de o jumătate de mileniu, să nu ni se stingă făclia şi sămânţa neamului românesc.

Numai viaţa sa pare să se fi risipit în zariştea veacurilor. Faptele au rămas. Iar una dintre întrupările acestor fapte de sorginte divină, Biserica Mănăstirii Curtea de Argeş, este doar copia, în piatră gălbuie de Albeşti şi marmoră din preajma Bosforului, a vieţii şi operei lui Neagoe Basarab, prin care lamura spiritului românesc şi european dăinuie peste milenii.

’’Ctitor a toată Sfetagora’’, Neagoe Basarab a rămas în istorie, în primul rînd, prin capodopera sa de arhitectură: Biserica de la Curtea de Argeş, descrisă cu minuţiozitate şi har în Viaţa şi traiul sfântului Nifon, carte scrisă în greceşte, la Târgovişte, între 1517-1519.

După opinia celui din urmă istoric literar generalist (specialist, adică, în toate perioadele), Al. Piru, cea mai interesantă pagină din acest panegiric este dedicată capodoperei de arhitectură eclezială lăsată de Neagoe Basarab ca semn inconfundabil al trecerii lui prin această lume şi al puterii creatoare a neamului său românesc:

„Şi sparse mitropolia din Argeş din temelia ei şi zidi în locul ei altă sfântă biserică, tot de piatră cioplită şi netezită şi săpată cu flori. Şi au prins toate pietrile, pe dinlăuntru din dos, una cu alta, cu scoabe de fier de mare meşteşug, şi au vărsat plumb de le-au întărit. Şi au făcut pren mijlocul tinzii bisericii 12 stâlpi nalţi, tot de piatră cioplită şi încreţiţi foarte frumos şi minunaţi, carii închipuiesc 12 apostoli. Şi sfântul oltariu deasupra prestolului încă făcu un lucru minunat cu turlişoare vărsate. Iar ferestrile bisericii şi ale oltariului, cele de deasupra şi ale tinzii, tot scobite şi răzbătute prin piatră, cu mare meşteşug le făcu; şi la mijloc o ocoli cu un brâu de piatră împletit în 3 viţe şi cioplit cu flori şi poliit; biserica cu oltariu, cu tinda închipuind svânta şi nedespărţita troiţă. (…) Şi făcu scara bisericii, tot de piatră scobită cu flori şi cu 12 trepte, semănând 12 semenţii ale lui Israil; şi pardosi toată biserica, tinda şi altarul, împreună şi acel cerdăcel, cu marmură albă. Şi o împodobi predinlăuntru şi pre dinafară foarte frumos, şi toate scobiturile pietrilor dinafară le vopsi cu lazur albastru şi florile le polei cu aur”, după care conchide că, deşi nu este aşa mare ca Sionul, ,,carele îl făcu Solomon, nici ca Sfânta Sofia, care au făcut marele împărat Iustinian, (…) cu frămseţea este mai pedeasupra acelora’’.

,,Dragostea pentru cultură şi rafinamentul artistic al lui Neagoe Basarab se deduc nu numai din faptul că a patronat tipărirea Evangheliarului slavon al lui Macarie şi a construit acea capodoperă de arhitectură care este Biserica episcopală a Curţii de Argeş, dar şi din veşmintele pe care le purta (brocart roşu, cusut cu vulturul de aur bicefal bizantin, coroană imperială de bazileu). Comanda de la Braşov o blană de viezure, una de helge şi un colier de mărgăritare şi respingea ironic o cădelniţă de argint, lucrată la Sibiu în mod necorespunzător’’ – reţine Al. Piru, într-un portret sui generis al domnitorului, după care menţionează, cu un surâs abia perceptibil, mândrindu-se cu superioritatea indubitabilă a înaintaşului său: ,,Poetul grec de la curtea sa, Maximos Trivalis, îl numea într-o epigramă ,,divinul’’ şi-l aşeza în palatele Olimpului. Întreţinea pe chirurgul raguzan Hieronim. Trimitea dogelui Veneţiei un cal în valoare de 200 de ducaţi, iar papei Leon X, patronul lui Michelangelo, îi cerea în 1519 să-i socotească legaţi de el, pe fiul său Theodosie şi pe supuşii săi, ,,prin alianţă perpetuă’’ cu biserica romană’’. (Id., pp.34-35)

Deloc grea de materie, strivind parcă omul şi, totodată, ţâşnind obraznic, rănind cerul/ dumnezeirea prin săgeţile turnurilor de peste 100 de metri înălţime, precum catedralele gotice apusene -, bijuteria arhitectonică a lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş, aidoma tuturor bisericilor ortodoxe de pe pământul daco-român, are parcă o undă de sfială telurică, de înţelepciune supremă, care frică de Dumnezeu se numeşte.

Cu o siluetă suplă, elegantă, de mireasă zvâcnind de viaţă, permanent ocrotită de privirea Pantocratorului, Biserica episcopală de la Argeş pare a-l despovăra pe credincios de materialitatea strivitoare. Ea anticipează cu 400 de ani ceea ce marele filosof Lucian Blaga avea să numească sofianismul care coboară, dar şi pe Constantin Brâncuşi, care – pornind de la stâlpul de pridvor arhaic şi de la turnurile nepereche ale ctitoriei lui Neagoe Basarab – ne înalţă necontenit spre cer.

Atât Biserica Voievodală de la Argeş, cât şi Coloana fără sfârşit a magicianului oltean din Hobiţa Gorjului – unicul sculptor al Înălţării, al Luminii din Lumină, al Mântuirii prin comuniune şi cuminecare, al Recunoştinţei faţă de obârşiile pierdute în genuni nemaiştiute -, sfidează obeliscul egiptean (copiat, involuntar poate, de turla celei mai vechi biserici paleocreştine din sud-estul Europei: Densuş, din Ţara Haţegului, vestită vatră a Daciei pre- şi post-romane). Îl sfidează în sensul că nu îl ia în seamă, tocmai pentru că, prin înălţimea trufaşă şi prin vârful de pumnal ucigător, străpunge, cu vanitate de nestăvilit şi inconştienţă deloc creştină, azurul firmamentului divin.

Cine-i orb la Neagoe Basarab, cine nu desluşeşte tainele încifrate în zidurile de piatră şi marmură surâzătoare ale ctitoriei sale de pe Argeş, ca şi în cealaltă capodoperă a sa, Învăţăturile către fiul Theodosie, nu-l poate vedea nici pe Brâncuşi – cel ce, în prelungirea stâlpului de prispă şi a Coloanei cerului, dar şi a vârtejului elicoidal al turlelor dăltuite de Meşterul Manole, „a eliberat forma sculpturală din imobilismul ei, înscriind-o în ascendenţă şi transcendenţă” (Ioan-Viorel Bădică, Coloana fără Sfârşit şi ,,ondulaţiunea universului’’, în Brâncuşi şi Transilvania, antologie de Constantin Zărnescu, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2001, pp. 89-91)

Din multe puncte de vedere, Biserica lui Neagoe Basarab vesteşte, asemenea buzduganului din basmele noastre străvechi, Coloana, în care se regăsesc aceleaşi semnificaţii de rezonanţă ancestrală: râu vertical, axă de diamant a lumii, simbol arhaic românesc, dar şi simbol universal, reprezentând umanitatea întreagă, unind cer şi pământ, transcendent şi imanent, chtonian şi uranic, după arhaicul principiu al omologiei cosmice, care a însufleţit şi teoria platoniciană a ideilor, dar şi elanul cosmologic al lui Milarepa (Ibid., p. 89)

Simplitatea latină a bisericilor ortodoxe româneşti, zvelteţea neostentativă, seninătatea, însă şi o maiestuozitate nobiliară, de prinţesă celestă, deloc fragilă, dimpotrivă, plină de energie şi vigoare, constituie încă o notă dominantă a Bisericii episcopale de la Curtea de Argeş, care înfruntă veacurile cu aceeaşi tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, precum  protagonistul din celebrul basm românesc.

        Sfinxul din Bucegi, Calendarul de la Sarmizegetusa Regia, sanctuarele dacice (circulare – două, unul mare, altul mic – şi cele patru dreptunghiulare), Biserica Mănăstirii Curtea de Argeş şi Ansamblul monumental de la Tg. Jiu – singura operă de for public din lume lăsată de Brâncuşi patriei sale, printr-un gest de supremă dreptate poetică (după cum îl definea Sidney Geist) – constituie dubla chintă regală a celor mai valoroase capodopere de patrimoniu cultural material dăruite de daco-români omenirii, meritând înscrierea grabnică pe lista UNESCO, a patrimoniul de însemnătate mondială.

 

 

 

Înscriere în context istoric

 

        Pentru a înţelege mai bine însemnătatea covârşitoare a ctitoriilor lui Neagoe Basarab, e obligatoriu să recurgem la înscrierea într-un context istoric mai larg.

Ce se întâmplase, ce se întâmpla în Europa acelor ani ? Ce rol jucau spiritul românesc şi românitatea pe tabla de valori adevărate a bătrânului nostru continent ?

La 1453, Constantinopolul fusese cucerit de turci. Patru ani mai târziu, sceptrul de domnitor al Moldovei este preluat, cu mână forte, de Ştefan, care va apăra Europa de tăvălugul otoman vreme de 47 de ani, până la 1504.

Între 1485-1492, perioadă la al cărei început presupunem că s-a născut Neagoe, pe tronul Angliei se află Dinastia Tudor. Cristofor Columb botează San Salvador insula din Bahamas pe care debarcase. La 1494, Spania şi Portugalia îşi împart Lumea Nouă, iar Henric al VIII-lea devine rege al Angliei în 1509.

De la finele veacului al XIV-lea şi până la 1526, când statul ungar, în urma dezastrului de la Mohacs, dispare din istorie -, ţările române se confruntă cu primul asalt al puterii otomane, care atinge linia Dunării – ce va constitui vreme îndelungată linia de front dintre Semiluna turcească şi Crucea creştină.

Istoricul Şerban Papacostea sintetizează astfel: ,,La rivalitatea ungaro-polonă pentru hegemonie în teritoriile româneşti extracarpatice se adăuga de acum înainte un al treilea factor: Imperiul Otoman. Cu mijloacele diplomaţiei şi ale rezistenţei armate, Ţara Românească şi Moldova reuşesc să-şi salveze existenţa statală şi să asigure continuitatea unei vieţi politice româneşti autonome”(Istoria României, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 164).

Cu o ascensiune fulgerătoare: ban de Severin (1438-1441), voievod al Transilvaniei (1441-1446), guvernator (1446-1453) şi căpitan general al Regatului Ungariei (1453-1456), Iancu de Hunedoara, a cărui avere o depăşea cu mult pe aceea a întregului regat, plasează Transilvania – cu sprijinul lui Sigismund de Luxemburg – în planul dintâi al războaielor cu otomanii.

Poziţionarea trupelor turceşti la Dunărea de Jos şi tendinţa lor feroce de expansiune la nordul acesteia a deschis, în vremea sultanului Baiazid I (1389-1402), una dintre cele mai zbuciumate epoci din istoria românilor.

Răstimp de un veac şi jumătate (cinci generaţii), extinderea cotropirii otomanilor la nord de Dunăre şi în direcţia Europei Centrale a fost stopată de rezistenţa izolată sau coalizată a ţărilor române şi a Regatului Ungar.

„În tot acest interval – conchide Şerban Papacostea -, Dunărea, redevenită un fluviu al confruntării, a fost pentru Imperiul Otoman principalul front european. Opunând o rezistenţă tenace cuceririi otomane, care ameninţa existenţa statelor lor, românii s-au integrat ca factor de prim plan în cruciada târzie. Acţiunile lor defensive şi ofensive intră în circuitul opiniei publice europene şi forţa lor militară devine un factor prezent în mai toate proiectele de cruciadă alcătuite în această vreme”.

Iată şi câţiva dintre marii comandanţi de oaste şi bărbaţi de stat proeminenţi, personalităţi ale Europei din acele timpuri, care s-au situat în linia de foc a rezistenţei ţărilor române împotriva potenţialilor cotropitori otomani: Mircea cel Bătrân (1386-1418) – cu vestita biruinţă de la Rovine (10 oct. 1394), Dan II (1421-1431), Alexandru Aldea (1431-1436), Vlad Dracul (1436-1447), Vlad Ţepeş (1456-1462) – care a pătruns într-o noapte în tabăra otomană, în fruntea unei cete, în speranţa de a-l surprinde pe sultan, incursiune şi faptă de vitejie  uimitoare, care s-au bucurat de o largă notorietate în Europa.

Vreme de aproape o jumătate de secol, faza următoare a rezistenţei româneşti la Dunărea de Jos a fost susţinută de Ştefan cel Mare şi Sfânt, domnul Moldovei între 1457-1504.

În jumătatea a doua a veacului al XV-lea şi în primele decenii din secolul al XVI-lea, între Imperiul Otoman, Ungaria şi Polonia – cele trei mari puteri vecine cu statele româneşti –  se atinge un echilibru de forţe, consacrat prin tratate reînnoite succesiv. Într-un atare context regional, ţările române scapă de grija invaziilor străine de genul celor cu care se confruntaseră în perioada precedentă.

Pe de o parte, Ţara Românească şi Moldova sunt incluse în tratatele de pace ungaro-otomane, iar pe de altă parte duc propriile lor negocieri, directe, cu Poarta Otomană, ceea ce le asigură ani de stabilitate relativă în relaţiile cu turcii. (Ibid., p. 193)

 

 

 

Niciodată mai prejos de vremurile sale

 

Este perioada când familia de mari boieri olteni a Craioveştilor şi-a consolidat mult poziţia. În cuprinzătorul şi rigurosul studiu Bănia în Ţara Românească (Ed. ALMA, Craiova, 2009, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită), acad. Ştefan Ştefănescu precizează: ,,Ajutaţi de turci, Craioveştii ajunseseră să fie adevărata forţă politică în stat. Înscăunarea pe tronul Ţării Româneşti, după moartea lui Vlăduţ, a lui Neagoe Basarab venea să confirme o stare de fapt, ea arăta că, în lupta împotriva domniei, Craioveştii repurtaseră pentru ei o victorie însemnată”. (p. 85)

În scopul de a-şi legitima noul statut dinastic, Neagoe Basarab (1512-1521) a invocat o înrudire cu familia domnitoare legitimă a Basarabilor.

Dacă acad. Ştefan Ştefănescu vede în Domnia lui Neagoe Basarab expresia apogeului puterii Craioveştilor, Şerban Papacostea apreciază că aceasta s-a caracterizat, pe plan extern, prin continuarea politicii de echilibru, iar pe plan intern printr-un remarcabil avânt cultural.

Din această ultimă perspectivă, acad. Ştefan Ştefănescu este cât se poate de tranşant: ,, (…) sub aspectul dezvoltării fenomenului cultural, epoca de supremaţie politică a Craioveştilor (n. n. al cărei triumf maxim l-a reprezentat domnia lui Neagoe Basarab) nu poate fi comparată decât cu epoca lui Constantin Brâncoveanu când, sub raport cultural, Ţara Românească joacă un important rol internaţional” (Ibid., p. 105)

Rezistenţa îndelungată pe care au opus-o expansiunii otomane, posibilă prin îmbinarea luptei cu vocaţia tranzacţională, cu negocierile şi compromisul, a îngăduit Ţării Româneşti şi Moldovei să-şi salveze entitatea statală, ameninţată direct după cucerirea de turci a Peninsului Balcanice. Observaţia de mai înainte este continuată de autorii Istoriei României (n. n. al cărei titlu corect ar fi fost Istoria românilor) cu următoarele constatări, riguros documentate şi susţinute: ,,Lovindu-se de la început la nordul Dunării de o foarte tenace rezistenţă, temându-se de implicaţiile internaţionale pe care le-ar fi avut instaurarea unei stăpâniri directe în cele două ţări (n. n. române), turcii au fost siliţi să-şi modereze aspiraţiile în raport cu acestea”.

Monitorizând continuu climatul politic, social, cultural şi militar din regiune şi din întreaga Europă, Neagoe Basarab nu şi-a permis nicio clipă să fie mai prejos de vremurile sale.

Dimpotrivă, prin tot ceea ce a înfăptuit, a demonstrat că şi-a asumat plenar sentimentul de împlinire a spiritului acelor timpuri, momentul unui kairos românesc.

 

 

 

Practicant al rugăciunii minţii

 

Adept al isihasmului – doctrină conturată în Bizanţul secolului al XIV-lea, conform căreia ascetismul şi extazul sunt căile prin care omul poate să recepteze lumina harului, atingând astfel perceperea senzorială a energiei emanate de Trinitatea Divină -, Neagoe Basarab îşi impune practicarea zilnică a rugăciunii lui Iisus/ rugăciunea minţii, prin care atinge o stare de concentrare a minţii sale în ascensiunea spre Dumnezeu şi, concomitent, o pace lăuntrică atât de profundă încât sufletul i se deschide total faţă de Sfânta Treime.

În asemenea momente de comunicare supremă cu Dumnezeu, Neagoe primeşte periodic străluminări, clipe de inspiraţie, impulsuri celeste privind marile sale îndatoriri, obiective şi priorităţi.

Fără a-şi formula în termeni categorici problema spiritului românesc în istorie, luminatul Domnitor este frământat de aceasta, ca de o fulguraţie venită de la Creatorul Suprem, o trăieşte atât de intens încât ideea deşteptării şi afirmării neamului său, sentimentul kairotic de acum ori niciodată – care, se va adeveri în timp din ce în ce mai tare, ne-a salvat mai totdeauna – şi-l asumă ca pe un ţel de maximă altitudine şi amplitudine civică, morală, dinastică.

Evidenţiem faptul că punctul de vedere teologic constituie temelia conceptiei dinastice a lui Neagoe Basarab: domnitorul este ,,uns de Dumnezeu’’ (nu-i ales de boieri), ca să fie tuturor ,,cu dreptate’’. Aşadar, originea puterii centralizatoare a domnului şi raţiunea exercitării ei sunt de esenţă divină, deci absolute. ,,Ideea autorităţii supreme a domnitorului în statul feudal îşi găseşte aici întâiul (s. n.) ei teoretician. Dar Neagoe Basarab întrece chiar pe teoreticienii contemporani ai monarhiei absolute (s. n.) printr-o altă idee care, introducând în concepţia despre stat factorul popor, atinge rădăcinile regimului feudal. Venitul domnitorului provenind din munca săracilor (…) se cuvine să fie pus la dispoziţia lor’’ (Al. Piru, op. cit., p. 35)

 

 

 

Neagoe Basarab – noul Solomon

 

În minuţiosul şi doctul studiu Artă şi politică în ţările române (1400-1700) inclus de acad. Răzvan Theodorescu în volumul Drumuri către ieri (Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1992, pp. 33-45), distinsul profesor analizează raportul dintre artistic şi politic în spaţiul românesc al celor trei veacuri dintre anii specificaţi în titlu. Acest raport îl regăsim începând de la o anumită atitudine militantă a românilor aflaţi în lupta pentru păstrarea independenţei, mai apoi a autonomiei lor statale în faţa pericolului otoman, până la corolarul spiritual al acestei atitudini: permanenta sprijinire şi ajutorare a unor întinse zone ale Răsăritului ortodox de către voievozii români; de la evidenţierea unei continuităţi a ideii dinastice până la identificarea unor modele de cârmuire în ideologia românească a timpului; în fine, de la sublinierea unităţii spirituale impresionante a pământului locuit de români până la indicarea unui specific cultural anume al marilor provincii istorice, conturat şi prin consonanţele felurite ale civilizaţiei româneşti cu stilurile europene postbizantine şi postrenascentiste, influenţate şi de unele opţiuni politice, într-o Europă în care, politic şi economic, românii se implicau tot mai mult la sfârşitul evului mediu. (p. 34)

Istoricul accentuează realitatea că, după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor, singurele acţiuni antiotomane efective au fost susţinute, în secolul al XV-lea, de conducători români: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare.

După cucerirea turcească a Peninsului Balcanice şi mai ales după 1500, domnitorii români au iniţiat o  semnificativă operă de patronaj cultural, de dimensiuni geografice şi de însemnătate morală şi materială foarte vaste. Acad. Răzvan Theodorescu precizează că se referă la ,,patronarea ortodoxiei sud-est europene şi orientale de către voievozii români, din secolul al XIV-lea începând – prin munteanul Vladislav I, ctitor şi protector al mănăstirii Cutlumuz de la Muntele Athos, continuând în secolul al XV-lea cu Ştefan cel Mare şi Vlad Călugărul – sprijinitori la mănăstirile athonite Zograf şi Vatopedi -, în secolul al XVI-lea cu Neagoe Basarab, noul Solomon – ctitor şi donator la Meteore în Grecia, la Constantinopol, Sinai şi Ierusalim -, în secolul al XVII-lea cu Vasile Lupu, noul Justinian – protector şi arbitru al patriarhatelor orientale de la Constantinopol şi Ierusalim, dar şi al comunităţii ortodoxe de la Lvov -, sau cu Constantin Brâncoveanu, noul Constantin, sprijinitor al bisericilor din Sinai, Antiohia, Alexandria şi Alep…’’ (Op. Cit., p. 36)

Patronajul cultural-artistic românesc, reiterează acad. Răzvan Theodorescu, constituie, în primul rând, o acţiune politică: ,,El se putea desluşi în ridicarea unor lăcaşuri de cult ortodoxe în Balcani, ca şi în ajutorarea materială continuă a unor comunităţi din întregul Levant mediteranean, fiind o parte a acelui Bizanţ după Bizanţ pe care Nicolae Iorga l-a intuit magistral şi care însemna oarecum şi preluarea vechiului patronaj de natură imperială din sfera bizantino-balcanică de către voievozii români’’.

În cazul lui Neagoe, noul Basarab, aura genezelor, adică dorinţa de a marca descinderea sa dintr-un neam dinastic ce dăduse ţării ctitorii importante, este perfect vizibilă încă de la debutul domniei, în 1512. ,,Legătura sa voită cu dinastia istorică a Ţării Româneşti – subliniază acad. Răzvan Theodorescu – se făcea exact în măsura în care domnul începea, foarte curând după urcarea sa în scaun, monumentul de anvergură sud-est europeană – Biserica Mănăstirii Argeşului, încheiată în 1517, lângă vechea reşedinţă de secol XIV a Basarabilor. (…) Mai mult, în pronaosul noii biserici a lui Neagoe Basarab aveau să fie zugrăviţi ,,programatic’’, la acelaşi început de secol XVI, primii voievozi ai Ţării Româneşti, vechii Basarabi, şi în tot acest spaţiu arhitectonic aveau să se îngroape, ca într-o nouă necropolă voievodală, membrii familiei noului Basarab, raţiune pentru care această parte a lăcaşului avea să fie concepută într-o dezvoltare spaţială neobişnuită prin supralărgirea pronaosului şi dispunerea aici a unor coloane. Această concepţie de arhitectură va fi copiată ulterior în cazuri cu substrat ideologic similar’’.

 

Promotor al sinergiei Ţării Româneşti,

Balcanilor şi Mediteranei

 

Revenind la opera de bazileu şi voievod-ctitor a lui Neagoe Basarab, se cuvine să afirmăm cu toată convingerea că el a promovat sinergia Ţării Româneşti, a Dunării şi Mediteranei într-un proiect vast şi statornic de construire şi susţinere a bisericilor ortodoxe şi a sfintelor mănăstiri.

O demonstrează însăşi antrenarea de meşteri mari, calfe şi zidari, atât din Ţara Românească, dar mai ales din Transilvania, Veneţia, Elada, Armenia, Serbia şi Constantinopol,  pentru construirea, în timp record, de numai cinci ani, a Bisericii Mânăstirii Curtea de Argeş – apreciată, la momentul târnosirii sale, 15 august 1517, drept o minune a ortodoxiei Orientale.

Într-unul dintre primele sale eseuri publicate imediat după încheierea studiilor superioare, actualul Preafericit Părinte Patriarh  Daniel o descria astfel: „capodoperă a spiritului artistic al poporului român, ea reprezintă resursele fără de sfârşit ale poporului nostru, eleganţa şi armonia, măiestria şi priceperea”.

Pornind de la modelul bizantin al Bisericii „Sfântul Nicolae Domnesc” din Curtea de Argeş, ctitorie a strămoşilor săi Basarabi,       Voievodul Neagoe purcede la zidirea unei alte capodopere în piatră: Catedrala din Târgovişte, a Mitropoliei Ungrovlahiei. Din nefericire, aceasta nu mai există în forma sa originară, din cauza nesăbuinţei arhitectului francez André Lecomte de Nöuy, care a culcat-o la pământ şi a înălţat alta, din temelii, din care spiritul epocii lui Neagoe Basarab a dispărut. Este doar una dintre crimele pe care acest francez, din ignoranţă crasă şi fără simţul valorilor reale ale trecutului,  le-a comis împotriva patrimoniului eclezial românesc.

Ctitorii în Ţara Românească ale lui Neagoe Basarab sunt şi: Mănăstirea Snagov (înălţată aproape concomitent cu aceea de la Curtea de Argeş, între 1517-1521), Biserica „Sfântul Gheorghe Suseni” din Târgovişte, Schitul din Ostrovul Călimăneştilor, la care se adaugă acoperirea cu plumb a Bisericii de la Tismana, susţinerea financiară consecventă a sfintelor aşezăminte de cult de la: Corbii de Piatră, Gura Motrului, Bistriţa, Govora, Dealu, Cornet, Bolintin, Glavacioc, Cotmeana, Butoiu – Dâmboviţa, Vişina, Bălteni – Ilfov, Dobruşa, Cricov.

La anul 1515, a zidit, dincolo de Carpaţii Meridionali, în Transilvania, Biserica din Zărneşti şi a susţinut substanţial înălţarea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului.

Din scrierile lui Gavriil Protul reţinem un veritabil pomelnic al bisericilor miluite de Neagoe Basarab – în 31 de zone: „Să zicem denpreună toate (s. n.) câte sunt în Evrota, în Trachiia, în Elada, în Ahiia, în Eliric, în Cambaniia, în Elispod, în Misiia, în Machidonie, în Tertuliia, în Sermie, în Lugodnie, în Petlangoniia, în Dalmaţiia şi în toate (s. n.) laturile de la Răserit pănă la Apus şi de la Amiază-zi până la Amiază-noapte, toate (s. n.) sfintele biserici le hrănia şi multă milă pretutindenea da”.

În studiul Un mare ctitor de lăcaşuri sfinte, Alexandru Briciu consemnează că, din cele 95 de acte emise în timpul domniei lui Neagoe Basarab (adică 10-11 pe an), 50, adică mai mult de jumătate,  se referă la biserici. Iar dintre acestea, 34 – deci peste o treime – sunt acte de danie, care privesc fie întărirea unor danii mai vechi, fie repararea unor biserici.

Trei biserici ortodoxe de la sudul Dunării, acolo unde şi atunci, şi acum trăiau/ trăiesc viguroase comunităţi româneşti, au primit daniile voievodului-bazileu. E vorba de Tescaviţa, Cuşniţa şi Cuteasca.

În Siria, fortul din Ascalon îl întăreşte cu o culă bine înarmată. Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, fosta capitală a Bizanţului,  îi dăruieşte, pe propria-i cheltuială, un nou acoperiş din plumb. Meteorele de pe Stânca Tesaliei, aşezămintele de pe Muntele Sinai şi din Ierusalim se bucură de acelaşi tratament generos.

Protosul athonit Gavriil se întreabă aproape retoric: „Ce vom mai înmulţi cuvintele, spuind toate mănăstirile pe rând ? Că toate (s. n.) mănăstirile den sfânt muntele Athosului le-au îmbogăţit cu bani, cu sate şi dobitoace încă le-au dat şi multe ziduri au făcut. Şi fu ctitor mare a toată Sfetagora”.

Stârnesc şi acum uimire daniile anuale în aspri (de argint) – 29.200 şi taleri de aur – 600, asigurate  mânăstirilor de la Muntele Athos: Cutlumus, Zografu, Xenofon, Rusicon, Vatoped, Iviron, Hilandar, Marea Lavră ş. a.

 

 

Autorul primei capodopere a literaturii române

 

Analiza literară cea mai nuanţată a Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie – alături de acelea ale lui Dan Zamfirescu şi Al. Piru – o datorăm regretatului Ion Rotaru, riguros critic şi istoric literar cu  accentuat profil universitar, care consideră această carte de căpătâi drept „prima mare capodoperă a literaturii române, redactată iniţial în slavoneşte”, scrisă la Curtea de Argeş între anii 1512-1521.

Capitolul – de 13 pagini şi un sfert, pp. 77-90, format B4 – dedicat de Ion Rotaru acestui cap de pod al literaturii noastre, în primul volum din seria O istorie a literaturii române. De la origini până la Epoca Luminilor, serie reunită apoi într-o monumentală carte pe formatul celebrei Istorii… a lui G. Călinescu, pe care o şi depăşeşte din anumite puncte de vedere, este atât de convingător încât ne permitem să-l ilustrăm printr-o sintetizare extremă.

De reţinut că Ion Rotaru respectă, în documentare şi în structurarea materiei, toate criteriile impuse de G. Călinescu, extinse ulterior de discipolul acestuia, Al. Piru.

Prima remarcă este aceea că Învăţăturile… constituie o operă de uz didactic – ad usum Delphini -, care, deşi este foarte diferită, se aseamănă până la un punct cu Principele lui Nicollo Machiavelli, scris în aceeaşi perioadă. Amândouă pornesc de la modele bizantine foarte vechi, din secolele IX-XIV, toate având caracterul de enciclopedii de epocă.

Ion Rotaru precizează că părţi întinse ale capodoperei lui Neagoe Basarab, destul de singulară, misterioasă chiar până la un punct, „dezvoltă un misticism tipic medieval, rugăciuni nesfârşite, debitate parcă într-un fel de transă barocă”. Judecata de valoare a istoricului literar este exprimată fără echivoc: „Învăţăturile sunt tipice pentru mentalitatea evului de mijloc, într-un anume chip şi pentru spiritul românesc al timpului”.

Anticipând o anume direcţie a poeziei moderne din secolul al XX-lea, textul Învăţăturilor… „intră în cadenţe poematice, în frazări fastuoase, superioare mult altor scrieri vechi similare”. Din nou, judecata de valoare a lui Ion Rotaru este categorică : „Româneasca de aici este aproape perfectă, cu începuturi de întrepătrunderi dialectale, de sinteză a graiurilor din provincii”. Faptul  denotă o profundă gândire şi rafinată simţire, semn al unei civilizaţii şi culturi remarcabile.

Fiorul liric, cuvintele-cheie, retorica subtilă, volutele incantatorii, cadenţele expresive „ne pot da o idee clară despre ceea ce s-a numit poezia-rugăciune, concept pur, contemplat în desfăşurări de propoziţii solemne”.

În rafinata sa analiză, Ion Rotaru include comparaţii cu generaţii de scriitori din veacurile următoare celui în care Neagoe Basarab a scris Învăţăturile…, punând în relief capacitatea de anticipare, din partea lui Neagoe Basarab, a mersului literaturii noastre naţionale şi rolul voievodului muntean de model şi deschizător de drumuri: „Fiorul liric, mult mai adânc aici decât în cazul chiar al unor Varlaam sau Antim (…), trimite insistent spre marea enigmă a sensului existenţei umane. Motivul antic al lui ubi sunt, filtrat de Ioan Hrisostomul, îl redescoperim exprimat în româneşte în forme cu nimic mai prejos decât cele întâlnite în paginile lui Miron Costin şi Dimitrie Cantemir”.

Remarcând şi destulele pasaje epice – din apologuri, pilde-parabole -, istoricul literar reţine „un soi de epic descriptiv (…) pe care îl vom întâlni practicat sistematic, până la saţietate, de Dimitrie Cantemir în Istoria ieroglifică, în alte scopuri însă, fără încrâncenările abisale de aici”.

Minuţia, acurateţea şi forţa imagistică a artistului cuvântului din Învăţăturile lui Neagoe… nu sunt atinse nici de Gavriil Protul, nici de zugravii de biserici care au exprimat, printr-o parabolă, o idee inspirată de Viaţa sfinţilor Varlaam şi Ioasaf.

Ion Rotaru consideră că maximumul de expresivitate în Învăţături îl constituie paginile conţinând elegiile-bocete când au îngropat a doua oară, în mănăstire la Argeş, oasele mume-sei, Doamnei Neagăi, şi ale coconilor lui, Petru voevod şi Ioan voevod, şi Doamnei Anghelinii… Istoricul literar evidenţiază că: „Este prima şi una dintre cele mai frumoase pagini de poezie în care se exprimă iubirea filială în arta cuvântului românesc. Puterea de sugestie şi cuprindere a imaginilor, directitatea şi omenescul lor (…), foarte personale, asemănătoare mult cu cele din O, mamă…, elegia funebră a lui Eminescu, sunt totul.”

 

 

 

,,Rafinament aristocratic şi de curte’’

 

Este dincolo de orice îndoială că o ştiinţă de carte cu totul aparte pentru acea vreme, dincolo de cea pur folclorică şi autohtonă, a influenţat şi a făcut să rodească pasaje de cel mai înalt fior liric, în autobocetul prin care Neagoe se adresează celor rămaşi în viaţă.  Una dintre comparaţii, menţionează Ion Rotaru, cu totul surprinzătoare, imposibil de aflat în folclor, dovedeşte rafinament aristocratic şi de curte, peste marginile experienţei de obşte: „Că azi, feţii mei, vă despărţiţi de la inima mea ca o scântee când sae pre faţa apei mării în adâncurile cele întunecate şi în valurile cele cumplite”. Experimentatul comentator formulează iarăşi o judecată de valoare tranşantă, apreciind că aici „sugestia de trecere în neant capătă o forţă şi originalitate în expresie neîntâlnite nicăieri altundeva”.

Al. Piru citează un pasaj consistent din rugăciunea lui Neagoe Basarab „la ieşirea sufletului”: „Spune-mi acum, ticăloase suflete, unde este domnia noastră? Unde este muma noastră? Unde sunt feciorii şi fetele noastre? Unde este slava cea deşartă a lumii aceştiia şi bucuria ei? Unde sunt băile cele calde şi umplerea voii trupului nostru? Unde sunt grădinile noastre cele frumoase, cu mesele cele întinse şi cu cărnuri cu miros bun şi frumos? Unde este vinul carele totdeauna veselea inima noastră? Unde sunt vioarele şi tobele şi surlele? Unde sunt caii noştri cei frumoşi şi împodobiţi cu rafturi poleite şi cu şale ferecate? Unde sunt inelele noastre cele cu pietre scumpe? Unde sunt diadimele împărăteşti, care erau împodobite cu mărgăritar şi cu pietre de mult preţ? Unde sunt gurile hainelor împărăteşti ? Unde este aurul şi argintul dintr-această lume, ticăloase suflete?”

Preluat din Eclesiastul biblic şi din multe alte izvoare de omiletică bizantină, motivul baroc al fortunei labilis este adus de Neagoe Basarab în premieră absolută în literatura română. El va fi ilustrat mai târziu de Miron Costin, în poemul filozofic Viiaţa lumii, de Dimitrie Cantemir în Divanul… şi în Istoria ieroglifică, de mulţi alţii, până la marele Eminescu, cel din Memento mori sau Glossă.

Antim Ivireanul, de asemenea, este anticipat cu strălucire în această primă capodoperă românească, unde aflăm elogiul Fecioarei de o mare frumuseţe poetică, adevărat Ave Maria.

 

 

 

Precursor al lui Cantemir, Eminescu, Blaga,

Rădulescu-Motru, D. D. Roşca

 

Analizând partea pur didactică, direct practică a Învăţăturilor…, istoricul literar glosează astfel: „Contrastul dintre partea lirico-teoretică, propovăduind deşertăciunea lumii şi chipul cum se poate câştiga împărăţia cerurilor prin viaţa ascetică, prin renunţarea la toate bunurile pământeşti, prin posturi şi rugăciuni necurmate, şi partea pur practică a scrierii, nu surprinde deloc pe cunoscătorul fenomenului cultural românesc, prin ceea ce ar putea numi filozofia teoretică şi filozofia practică, aşa cum o aflăm configurată în poezia noastră populară, începând cu balada Mioriţa (şi, istoriceşte, mai de devreme, poate, cu zamolxianismul dacic al dispreţului faţă de viaţa pământească şi al sfidării morţii, alături de tăria în lupta pentru apărarea ţării de invazii străine), cu operele unor Miron Costin şi Dimitrie Cantemir, până la I. Heliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu şi mai cu seamă Eminescu; până, în fine, la filozofia unor Lucian Blaga, C. Rădulescu-Motru sau D. D. Roşca, cu necesara observare a tuturor nuanţelor şi împrejurărilor cu care, în diferite epoci, aceste manifestări ale spiritului naţional s-au produs de-a lungul istoriei”.  (Ibid., p. 87)

De mare interes, în pagini memorabile, sunt trecute în revistă o multitudine de sfaturi, pentru fiul Theodosie, privind, spre exemplificare, comportamentul domnitorului, care trebuie să fie, în toate împrejurările exemplar, ritualul primirii solilor, organizarea armatei, tactica războaielor şi mijloacele prin care se poate obţine şi menţine pacea (capitol studiat de Nicolae Bălcescu înainte de a scrie Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul).

Despre unul dinre sfaturile date de Neagoe Basarab, care dispunea de experienţă militară şi războinică apreciabilă, Ion Rotaru apreciază că: „ar putea foarte bine să fie dat mai cu seamă de un general de armate cum fusese Ştefan cel Mare”.

Merită reţinută, evident,  judecata de valoare exprimată de istoricul literar în finalul capitolului, conform căreia atât versiunea românească, dar şi cea slavonă originară, de neînlocuit, „participă la istoria culturii şi literaturii noastre naţionale şi mărturisesc despre o epocă de mare înflorire a lor, de la începutul secolului al XVI-lea până în vremea lui Constantin Brâncoveanu”. Ceea ce şi explică interesul manifestat astăzi, ca şi la 1848, faţă de capodopera Învăţăturile lui Neagoe Basarab… „de istoricii, filologii şi mai toţi cărturarii interesaţi de evoluţia spiritului naţional de-a lungul veacurilor, cristalizat magistral în această capodoperă”.

La rândul său, Al. Piru reţine, în finalul capitolului său despre Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, că – faţă de turci –  domnitorul recomandă atitudinea şoimului, care, netemându-se de vultur, îi lasă, spre a evita lupta, o parte din vânatul său, dar, dacă duşmanii vor cu tot dinadinsul război, numărul lor oricât de mare nu trebuie să ne înspăimânte. Istoricul literar apreciază la Neagoe Basarab ,,îndemânarea elocvenţei, cadenţa de mare vibraţie retorică, mai ales când vorbeşte (după Ioan Zlataust) despre fragilitatea vieţii întreruptă de moarte’’, pentru a puncta apoi: ,,Patetică este plângerea morţii fiului Petre, cea mai mişcătoare pagină elegiacă din literatura română în limba slavonă’’ (s. n.)

Ca niciodată la Al. Piru, ultimul paragraf lasă să se întrezărească, dincolo de sinteza exemplară, o undă de vibraţie umană aparte, poate chiar o anume înduioşare faţă de destinul în postumitate al operei marelui voievod-ctitor: ,,Neagoe Basarab a murit în ziua de 15 septembrie 1521. Theodosie, care i-a urmat la tron, a domnit mai puţin de patru luni şi a murit la Constantinopol. Alţi doi fraţi, Petru şi Ion, şi o fată, Anghelina, muriseră înainte, iar Stana şi Ruxandra au devenit soţiile lui Ştefăniţă al Moldovei şi respectiv Radu de la Afumaţi. Ca în legenda meşterului Manole, pierit după zidirea bisericii episcopale de la Curtea de Argeş, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie şi-au nimicit autorul, ajungând a fi socotite (pe nedrept) o scriere pseudo-epigrafă, anonimă’’. (Op. cit., pp.35-36)

 

 

 

Punte între Europa postbizantină

şi Europa occidentală

 

Referindu-se la rolul neamului nostru în Europa bizantină şi post-bizantină, reputatul istoric literar Dan Zamfirescu punctează decisiv: „Românii au sporit această avere, creând în limba de cultură a întregului Răsărit, deci pe terenul însuşi al celor cu multe sute de ani în avans, o capodoperă istoriografică – Letopiseţul de când s-a început cu voia lui Dumnezeu Ţara Moldovei, una hagiografică – Mucenicia lui Ioan cel Nou de la Suceava – şi cea mai voluminoasă operă unitară scrisă vreodată în limba de cultură a lui Chiril şi Metodie: Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”. (Locul şi rolul culturii române în Europa şi în lume, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 2006, pp. 31-32)

Continuându-şi cu fervoare cuceritoarea demonstraţie, avizatul editor al Învăţăturilor lui Neagoe Basarab (împreună cu Florica Moisil) şi al unei fundamentale antologii de literatură română veche (în colaborare cu G. Mihăilă) susţine, cu autoritatea-i recunoscută, că, privit din avion, peisajul cultural european rezervă culturii române un loc cu totul special: „…ea ne apare ca singura cultură ce respiră, încă de la început, cu ambii plămâni. Este o cultură pe care mi-am permis să o definesc în 1973 drept „sinteză europeană”, dând astfel cu anticipaţie răspunsul cerut recent de un confrate occidental scriitorului Nicolae Breban: Să-mi defineşti cultura română numai în două cuvinte”.

Cu deplin temei, Dan Zamfirescu afirmă că, aici, la noi, Europa bizantină şi Europa occidentală de tradiţie catolică şi limbă latină „nu numai că s-au întâlnit pe un fel de punte între Orient şi Occident, într-un loc de răscruce de civilizaţii, ci au conlucrat necontenit spre a configura identitatea unei civilizaţii şi unui spirit ce ocupă un loc inconfundabil în ansamblul civilizaţiei europene”. ]

Într-un paragraf memorabil, redutabilul cercetător – care are o licenţă în teologie cu teza Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice (scrisă în 1956 şi publicată abia în 1992) şi un doctorat în filologie, susţinut cu Dan Simonescu, cu teza Neagoe Basarab şi Învăţăturile către fiul său Theodosie. Probleme controversate (Ed. Minerva, 1973) – conturează un original portret al domnitorului muntean: „Neagoe Basarab, acest împărat postbizantin, ocrotitor al întregii Ortodoxii, nu se sfieşte să trimită soli cu scrisori la Papa Leon al X-lea, protectorul lui Rafael. El se interesează de raţiunile urii dintre grecii ortodocşi şi catolicii apuseni, primind răspuns de la Manuil din Corint, dar nu se lasă impresionat şi în Târgoviştea sa adăposteşte o mănăstire franciscană, de unde află despre cultul rănilor Domnului. Cu această pietate franciscană ne întâlnim în Învăţături, altfel cea mai isihastă carte a culturii române”.

 

 

 

Efigii în bronz

 

În final, reiterăm, preluând din Scrisoarea… Î. P. S. Calinic, doar câteva dintre sintagmele – adevărate efigii în bronz – cu care Neagoe Basarab a fost pus în lumina eternităţii: „Domn cu apucături împărăteşti şi domn cu atâta dor de frumuseţe cum nu mai avusesem altul înainte de dânsul” îl proslăveşte Nicolae Iorga; „unul din cei mai culţi domni ai noştri din vechime” – îl descrie Ion Bogdan; „Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe artist şi filosof” – îl consideră enciclopedistul de talie mondială Bogdan Petriceicu Hasdeu.

Pentru ca, mai aproape de noi, în 1981, Mitropolitul Antonie Plămădeală să-i creioneze un cuprinzător portret, din care spicuim: „Domn al culturii româneşti îndeosebi, a realizat, în Învăţături…, ca şi în catedrală, o sinteză românească originală între umanism şi gândirea religioasă a vremii, sinteză care a surprins şi a concretizat, în forme scrise şi zidite, trăsăturile esenţiale şi fundamentale ale sufletului românesc, iubitor de frumos şi de bine, realist şi echilibrat”.

 

Respectând structurile canonice, asceza şi toate rigorile isihasmului, Neagoe Basarab a cucerit armonia – cu Dumnezeu şi cu neamul său, cu obârşiile daco-romane, cu spiritul românesc al înaintaşilor săi, de la Basarab I până la Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare – supranumit de occidentali  Atletul lui Hristos – şi Radu cel Mare, înrâurind vocaţia unor magnifici urmaşi vestiţi în Europa, în lume: Mihai Viteazul – Restitutor Daciae; Constantin Brâncoveanu – Martirul Ortodoxiei, făurarul primului stil arhitectonic naţional, care-i şi poartă numele; Mihai Eminescu – Românul Absolut; Constantin Brâncuşi – Cioplitorul de lumină, de porţi româneşti şi de infinire în sculptura  mondială, pe care a întors-o la Esenţe, la izvoarele primordiale, pe cât de româneşti, pe atât de universale, definit de experţi din străinătate drept Al Treilea Dumnezeu al lumii artistice, după Dumnezeu-Shakespeare şi Dumnezeu-Beethoven; George Enescu – Chintesenţa melosului românesc ridicat la rangul suprem de Muzică-Bucurie, Muzică-Imn de slavă lui Dumnezeu înveşnicit în vibranta Biserică a Mănăstirii Curtea de Argeş.

 

Neagoe Basarab a anticipat, parcă, viziunea de peste veacuri a unui alt erudit, Timotei Cipariu (cleric greco-catolic, paşoptist, fondator al Academiei Române) conform căreia: „Acolo unde politicul dezbină, cultura uneşte”.

 

Prin numeroasele şi excepţionalele sale fapte culturale, Neagoe Basarab a unit destinul neamului românesc cu acela al Europei din epoca sa, dar şi cu acela al Europei din secolele ce i-au urmat.

 

Tocmai de aceea, acum, în zorii mileniului al treilea, episcopul catolic Josef Hommayer, acreditat pe lângă Uniunea Europeană, mărturisea anii trecuţi, după o vizită în ţara noastră, cucerit de căldura şi evlavia românilor: „Inima Europei, acum am găsit-o, aici, la Bucureşti”. Este o realitate care nu ar fi fost posibilă fără lucrarea plină de har a Voievodului Neagoe Basarab, de acum 500 de ani.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii !

 

 

SIMONA-ŞTEFANIA LUPESCU

                                                DAN LUPESCU

 

        P. S. : Vă propun un salt cuantic, pe deplin întemeiat: fără aprofundarea vastei opere a lui Neagoe Basarab –-, Î. P. S. Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului, nu l-ar fi des-tăinuit în profunzime pe Constantin Brâncuşi. Nu l-ar fi desghiocat din halourile de taine succesive în care este înveşmântat, precum ceapa miraculoasă în zeci de cămăşi mătăsoase. Şi, desigur, nu ar fi devenit un veritabil hermeneut al creaţiei de geniu a Titanului din Hobiţa – purtător, împreună cu Eminescu, Enescu, Eliade, Coandă, Babeş, Gogu Constantinescu, al praporilor spiritului românesc. Spirit european, prin excelenţă, fără de care bătrânul continent ar fi cu mult, mult mai sărac. În toate sărac şi, mai ales, cu Duhul.

 

Craiova,

6-18  septembrie 2012

     www.omniscop.ro  

Leave a Comment

*