Ne-a părăsit ELIE WIESEL

19.09.16 by

Ne-a părăsit  ELIE WIESEL

Între 1991 – 1999 a apărut la Bucureşti săptămânalul de literatură, Literatorul, cu Marin Sorescu, redactor şef, şi cu un comitet director de excepţie: Eugen Simion, Fănuş Neagu, Valeriu Cristea, la care s-au alăturat, ulterior, Gh. Tomozei, Dan Grigorescu, D. Micu, G. Cuşnarencu, L. Chişu, N. Iliescu (sporadic, revista a apărut şi după 2000). „Să urnim, să unim şi să afirmăm”, „să păstrăm cumpătul şi cumpăna”, afirma Marin Sorescu în articolul program cu titlu sorescian, Cu avânt spre Apa Sâmbetei. Poate tocmai pentru aceste principii (la care se adaugă îndemnul lui Eugen Simion, „incitarea la toleranţă”), conducerea revistei şi mai ales Fănuş Neagu, care-i luase locul regretatului Marin Sorescu, a fost decapitată de ministrul Culturii, I. Caramitru.
Am fost onorat să colaborez la această revistă, între altele, am publicat articolul Elie Wiesel şi nostalgia copilăriei („ Literatorul”, 11 , nr.357, 22 ian. 2001, p.12), pe care-l transcriem acum şi aici.
„Totdeauna am declarat sus și tare și acum o spun cu aceeași limpezime răspicată: sunt un copil al Sighetului, de acolo îmi trag rădăcinile spirituale, acolo mi-am format, în anii copilăriei, o viziune asupra vieții impregnată de tot ceea ce acele meleaguri, cu specificul lor inconfundabil, au dăruit mai bun, mai omenos, mai luminos”. Declarația îi aparține lui Elie Wiesel și ea nu este una de circumstanță. Căci, neîndoielnic, primii ani de viață și-au pus o pecete de neșters în devenirea personalității sale. Supraviețuitor înzestrat cu o conștiință acută și îndurerată, el depune mărturie în numele său și al generației sale despre ceea ce s-a petrecut în Ardealul ocupat samavolnic de trupele horthyste. Nu avea decât 15 ani când, ca și alți evrei, a fost îmbarcat cu toată familia cu destinația: Auschwitz. Dintr-o lume a copilăriei și a candorii, descindea, forțat de un destin neiertător, într-o lume de coșmar, a ororii, a nefirescului și a subumanului. „Și de aceea – mărturisește el – sprijinul moral și material al vecinilor noștri români, nevoiași și ei, oprimați și ei, înspăimântați de soarta grea ce ne fusese rezervată nouă, evreilor, i-am simțit ca pe un semn al unei calități ancestrale a poporului român – umanitatea sa profundă, repulsia față de răul bicisnic, simțământul fraternității, nevoia lăuntrică de a sări în ajutorul celui obijduit pe nedrept”1.
Dar cine este Elie Wiesel, prezență marcantă în tot mai multe enciclopedii și dicționare, monografii sau istorii ale literaturii de pe Mapamond.
S-a născut la 30 septembrie 1928, în Sighetul Marmației, într-o familie de meseriași evrei cu vechi tradiții de învățătură, într-un mediu hasidic, care și-a pus amprenta asupra sufletului său. Aici, primii ani ai adolescenței i-au fost tulburați de atmosfera apăsătoare în urma Diktatului de la Viena, când întreaga comunitate evreiască a fost deportată de horthyști și de naziști pe drumul crunt al holocaustului. La numai 16 ani „a experimentat” pe propria sa piele toate ororile lagărelor naziste. Mama și o soră au pierit în cuptoarele morții de la Birkenau, iar tatăl la Buchenwald , unde însușii Elie Wiesel era să-și piardă viața datorită unor alimente toxice. La Auschwitz a zăcut printre cadavre, dar a rămas în viață printr-o minune. La 17 ani, când a ieșit pe porțile lagărului, a aflat că el era singurul supraviețuitor al familiei sale.
„Am rămas în viață ca să fiu martor și să povestesc”, declară el. La Paris, unde eliberatorii lagărelor l-au trimis, Elie WIESEL și-a descoperit vocația de martor și talent literar și ține să vorbească lumii spre a împiedica o repetare a lor. După câțiva ani petrecuți pe malurile Senei trece Atlanticul spre a se stabili definitiv la New York. Devine unul dintre cei mai cunoscuți scriitori francezi ai generației sale. De la romanul său de debut, în 1956, Și lumea a tăcut, scris în limba idiș și tradus în franceză, elogios prefațat de Francois Mauriac, și până la ultimul, Elie Wiesel și-a consacrat întreaga sa operă acestui seism moral care a fost holocaustul. Obsesia masacrului, bocet al holocaustului sunt majoritatea cărților sale: Ziua (1960), Accidentul (1962), Orașul norocului (1962), Porțile pădurii (1964), Cântecele morților (1966), Evreii tăcerii (1966), Zalmen (1968), Cerșetorul din Ierusalim (1968), Între doi sori (1976), Celebrare hasidică, Un evreu de azi, Testamentul unui poet evreu asasinat (1981), Contra melancoliei, Cuvinte ale unui străin etc. Cărți care și-au câștigat un loc de cinste în literatura universală, bucurându-se de o largă popularitate în rândul cititorilor de pretutindeni.
La sărbătorirea centenarului amplasării Statuii Libertății la New York, în 1986, el a făcut parte dintre cei 12 emigranți decorați cu Medalia de Aur de către președintele S.U.A., R. Reagan, numele său fiind gravat pe soclul statuii. A fost decorat și cu Medalia de Aur a Congresului American, cea mai înaltă distincție acordată unui cetățean american.
Titular al catedrei de științe umaniste al Universității din Boston, Doctor Honoris Causa al Universității din Yale, laureat al premiului Bordin, decernat de Academia Franceză, al Premiului orașului Paris, al Premiului Medicis, al Premiului literar internațional pentru pace acordat de Academia regală din Belgia, președinte al Consiliului Memorial pentru Holocaust, Elie Wiesel este, prin întreaga sa activitate pedagogică, literară, publicistică, eseistică, muzicală (creatorul oratoriului „Cântecul speranței” ) un nume de referință în galeria marilor personalități universale. Iar conferirea Premiului Nobel pentru Pace , în 1986, încununează această prodigioasă activitate, a unui militant activ împotriva războiului, pentru o omenire eliberată de amenințarea unui holocaust atomic.
Elie Wiesel a rămas atașat de locurile natale ale copilăriei sale, Sighetul găsindu-și în el cronicarul atât de înzestrat. „Mă atrage ceva spre Sighet … Aici e casa mea, aici a fost copilăria mea. Aici am învățat primele cuvinte”, declară el. Și tot aici, completăm noi, a fost nevoit să vadă scene îngrozitoare. În cele peste 25 de cărți, scriitorul devine martor al tristeții și cântărețul unei tragedii cum nu s-a mai scris, dar și al speranței, avertizând omenirea de marile pericole. „Fanatismul – spune el într-o cuvântare la Sighet cu prilejul comemorării, în 1984, a 40 de ani de la deportarea evreilor din nordul Transilvaniei – duce la antisemitism și antisemitismul nu este un pericol numai pentru poporul evreu… Vrem să vă învățăm că e mai bine să nu urăști pe cineva și să conlucrezi cu el, în numele atâtor suferințe putem pretinde totul de la omenire, chiar și un pic de dreptate”.
„Cum puteți scrie despre asemenea lucruri?”, i s-a pus de multe ori întrebarea, la care el a răspuns cu nonșalanță: „Cum aș putea să nu scriu?”, explicând: „Trebuie să smulg victimele din uitare. Să ajut morților să biruie moartea… Am sfânta datorie de a fi emisarul lor, de a transmite istoria dispariției lor, chiar dacă asta deranjează uneori, chiar dacă uneori provoacă durere. Dacă aș face altfel, i-aș trăda pe ei și m-aș trăda pe mine”.
În romanul autobiografic Noaptea (1958), ca și în Porțile pădurii (1964), ambele traduse recent în românește, Elie Wiesel evocă tragica sa experiență din perioada ocupației horthyste a Transilvaniei de nord, roman în care, cu duioșie, realizează un personaj captivant: Maria, țărancă de origine română, doica și salvatoarea nefericitului tânăr, mereu hăituit cu ură și resentimentele unei populații ocupante îndoctrinate de ideologia nazistă. Ca și în alte cărți, aceste două romane se constituie într-un dialog cu istoria, cu lumea, cu proprie sa conștiință, un dialog dintre cei câțiva supraviețuitori cu cei mulți mistuiți de flăcările cuptoarelor morții.
Memoria este obsesia curativă a scriitorului: „Da, memoria. Nu numai propria mea memorie, ci a întregii lumi. Cred că, dacă vom da uitării ceea ce s-a întâmplat în acest secol, nici nu vor mai exista generațiile viitoare cărora să le depună mărturie”. Memoria și mărturia, iată două din competențele actului creației literare a lui Elie Wiesel. A depune mărturie este sensul a tot ce a scris el. Cele 25 de cărți se constituie în reale voci ale speranței într-un memento pentru oricine ar vrea să evite învățămintele istoriei.

Trecerea sa în eternitate, la 2 iulie 2016, mă determină să reiau comentariile asupra reputatului scriitor şi om politic, la care să argumentez alte consideraţii prilejuite de activitatea sa ulterioară publicării articolului meu la 6 iunie 2001. Între timp Eliezer (Elie) Wiesel a devenit membru de onoare din străinătate al Academiei Române, în perioada în care înaltul for ştiinţific era condus de academicianul Eugen Simion, preşedintele României, Ion Iliescu, i-a oferit o înaltă distincţie, iar opera sa a ajuns la 57 de volume, traduse în mare parte de soţia sa Eva Maiorovici, în engleză, cu care a constituit „Fundaţia Elie Wiesel pentru umanitate” în 1986. Pe plan mondial, a devenit membru al multor academii şi universităţi (circa 134), a fost omagiat de mari personalităţi ale lumii etc..
Dar, din păcate pentru români şi pentru adevărul istoric, Elie Wiesel, în ultima perioadă a vieţii sale n-a mai avut aceeaşi recunoştinţă şi atitudine pe care o găsim în cele două romane autobiografice, Noaptea şi Focurile pădurii sau în interviul acordat lui Victor Bărlădeanu. A fost într-o vizită scurtă „într-o Românie pe care nu o mai simţea ca aparţinându-i”, cum scrie cu temei Victor Crăciun, care l-a cunoscut personal („Flacăra lui Păunescu”, 16, nr.26, 8-14 iul 2016, p 4), apreciind că „din păcate, Elie Wiesel nu a adâncit problema existenţei evreilor din România” (ibidem), înglobând pe seama guvernului de la Bucureşti şi pe evreii trăitori în teritoriul luat de Ungaria horthystă, după Diktatul de la Viena. În cultura română, cazul nu este singular. Ion Negoiţescu, după cea publicat excelentul studiu, Poezia lui Eminescu (1968), a intrat ulterior, după stabilirea sa în străinătate, în corul de denigratori ai lui Eminescu. Cred că erau necesare din partea unei astfel de personalităţi marcante, care şi-a petrecut copilăria într-o Românie sfârtecată de nazişti şi stalinişti şi în care el însuşi a avut de suferit (în 1940, a fost exmatriculat de horthyşti din cauza etniei) să spună adevărul despre relaţia dintre români şi evrei chiar în anii de teroare a istoriei.
În activitatea sa politică, apar unele nedumeriri. Când a fost deportat (gest abominabil), în 1944, la Birkenau-Auschwitz, avea aproape 16 ani. Să fi uitat complet limba română, el, copilul, care mergea la colindat în Maramureş, alături de români?!
În totul, Elie Wiesel a fost o personalitate mondială cu o activitate remarcabilă în denunţarea şi condamnarea nazismului, a fost, cum l-a caracterizat preşedintele S.U.A., Obama, „una dintre conştiinţele lumii.”
1  Sunt un copil al Sighetului, interviu realizat de Victor Bârlădeanu, în „Familia”, nr. 9, sept. 1984, p. 16.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*