Naturi întârziate

16.12.14 by

Fulgii ochilor tăi albiţi ca de zapadă,
Se sting încet plutind maiestuos pe apă,
Privirile înceţoşate de a nopţii penumbră
Se întorc din calendar pre fila cea măruntă:

“Să te cânt în versuri natură dintr-o mie
De rime încrucişate ar fi întâietate!”
Luând cu mâna dreaptă hârtia ce cuprinde,
Materia cea sfântă ca Bazarov să învie,
Închisu-m-am devreme în camera pustie,
Iar cerul din ferestre încet, de sus, mă îmbie.
E Muza care scrie? Sunt eu?
Ori floarea de pe masă ce ţine de mireasă?
Sunt eu … şi clasică mirarea împodobeşte chipul
Albit ca de zăpadă, înnegrindu-şi clipitul.
Pe un pas pierdut demult, din timpuri învechite,
S-a rătăcit plângând un crâmpei de cuvinte.
La mal de stâncă o privighetoare
Îşi cântă trilul strigându-l către soare…
Şi eu, şi voi de aţi fi malul mării,
Dintr-ale ţării sfinte măruntaie,
Aţi scrie cu grăbnicie Carpe Diem
Cât vremea este încă binevoitoare.

Un peşte mut se zbate pe apele din râuri,
Şi agăţat de un salcâm pe mâluri pierde timpuri,
Iar omul care-l ştie, cunoscător din fire:
Dar ce îmi pasă mie? Din şagă, din prostie,
El nu va recunoaşte nici pământul veşted,
Nici frunzele albastre …
Coaceţi albie înspumată din mulţime de oaste!
Coaseţi tiv stelelor îndepărtate astre!
Croiţi cu bunătate o robă de dreptate!
Învăluiţi pământul cu mii şi mii podoabe!

Pe loc răsună codrul …de corn întretăiate
Sunt crestele de munte şi valurile toate,
Din marginea filonului liric împodobind
La duzii aurii se închină şi duşmanii veghind…
Cu spinarea albită de ramura învechită
Sub cer păcătuii; Sfinţenia să ştii era cât pentru vii!
Şi astfel se rosti miluindu-şi cuvântul şi aurul şi dudul.

E noapte : câteodată stau prin păduri desite,
Cu ochii cât cuprinde la orizontul serii,
Rememorez apusul şi dintr-o dată globul
Cuprinde cu privirea şi oamenii şi locul:

În iurte deci rotunde şi conice, înţepate
Se ridică spre ceruri focuri neîncetate;
Sunt oamenii din timpul romanilor departe,
Trăiesc un vis aievea, de lumi însingurate?

Sunt limpeziri de gânduri atât de înciudate
Ale zăpezii albe plutind a nori în timp,
Încât ca dintr-o ceaţă la răsărit mijind,
Natura lasă-te înţeleasă de oamenii viind!
De unde vin şi pleacă cu trupuri chinuite?
Din legea bunăstării, a firii împodobite,
Se întorc şi iarăşi pleacă şi peştele cel mut,
Zbătându-se în lacuri, şi omul cel mărunt.
Ascund din veac pe ramuri naturi întârziate!
Cu unduiri depline ating pământul rece,
Cu mâna l-aş cuprinde, dar iată oseminte
Neîncetat clamori înalţă osanale,
Sunt oamenii eroi ai vremurilor sale,
Corole de lumină, mistere universale.
6.12.2014
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*