Naşterea şi Învierea în celulă

02.04.12 by

Naşterea şi Învierea în celulă

 

Cea mai grea probă de rezistenţă a patrioţilor români (deţinuţi) împotriva bolşeo-comunismului era cauzată de întîmpinarea sărbătorilor creştine, îndeosebi Naşterea şi Învierea Mîntuitorului, în condiţii de temniţă, în celulă, în mină (de plumb, de la Baia Sprie, de la Cavnic ori de la Valea Nistrului), în colonie de muncă forţată. Teroarea morţii rămînea fără putere atunci cînd speranţa vie se năştea în inimile victimizaţilor; chipul diabolic al paznicului de pe celular se pierdea cu desăvîrşire cînd se ivea lumina cea de taină a sfintei credinţe. Şi în „libertate”, adică în „celularul mare”-Ţara, interdicţia sărbătorescului creştin era comandă ideologică impusă cu înverşunare. Nu convenea Puterii gîndirea activă pe care omul şi-o asuma pe temeiuri morale şi socio-cosmice în scopul cunoaşterii de sine, ca fiinţă responsabilă, liberă, fără îngrădiri artificiale. A fi „liber cugetător”(cum pretind pozitiviştii şi, după ei, înrăiţii de stînga) înseamnă, în fond, punerea în practică a unei formule reţetare mărginite la lumea strict fenomenală, vizibilă în materialitatea ei concretă. Ideile se nasc direct din materie, cred marxiştii, adepţi ai dipticului structură/suprastructură (viaţă socio-umană/luptă de clasă, conţinut/formă), asemenea vaporilor care se adună deasupra cazanului cu bucate, în fierbere, pe plită. Nici un gînd nu prinde consistenţă, judecăţile devin mutante după cum bate vîntul şi după interese accidentale. De aici pretextul fabricării unor instrumente de cabinet, menite să transforme fiinţa în ne-fiinţă, s-o simplifice, s-o manevreze după dorinţa unor centre de comandă.

De aceea, Biserica (îndeosebi ortodoxia) dădea multă bătaie de cap celor care îşi închipuiau (iar vremea lor încă nu a apus) că viaţa omului poate fi întoarsă şi răsucită fără efecte catastrofale. Ca să opereze fără stînjenire, noua ordine şi-a înscris în program reguli de fier. Pe măsură ce-şi consolida Puterea (prin cele trei acte decisive: înfiinţarea „tribunalului poporului” – 1945, „alegerile” electorale din noiembrie 1946, „reforma” învăţămîntului şi a culturii – 1948), stînga bolşeo-comunistă a trecut rapid la arestarea clerului înalt şi la calomnierea grosolană a breslei, prin toate mijloacele de propagandă pe care le stăpînea în exclusivitate; religia a fost scoasă din programele de învăţămînt ca disciplină educativă, iar icoanele îndepărtate din şcoli, fiind înlocuite cu portretele „clasicilor” marxism-leninismului. Nu-i era îngăduit nimănui să pomenească de sărbători religioase. Dacă se descoperea că vreun salariat respecta tradiţia creştină, fie şi în cercul restrîns la familiei, risca să intre în atenţia informatorilor, a serviciilor de cadre, a Securităţii:

„Biserica batjocorită, preoţii obligaţi să glorifice din amvon pe atei, în timp ce membrii partidului comunist îşi aprindeau ţigările sub candelele care revărsau aromele de smirnă şi tămîie, să le facă inimile apte pentru rugăciune. Patriarhul Bisericii Române Ortodoxe a fost ales de sinodul timorat, la ordinele partidului, în preotul Marina din Râmnicul Vâlcea, numai pentru motivul că îl găzduise, după evadarea de la Târgu Jiu, pe unul din liderii comunişti, Gheorghe Gheorghiu-Daj” (Gabriel Bălănescu, Din împărăţia morţii. Editura Gordian, Timişoara, 1994, p. 39).

Biserica Ortodoxă, mai mare şi mai puternică, primea lovituri directe, brutale; pentru celelalte, din teritoriu, se găseau formule de lichidare gîndite cu viclenie, să inducă în eroare, să se creadă că prima Biserică a ţării ar fi  dorit răul suratelor concurenţiale. În fond: „Cu jandarmii, cu poliţiştii şi cu pistolul, guvernul comunist a desfiinţat Biserica greco-catolică”. Au existat şi cozi de topor, asemenea lui Iustin Marina, promovat abuziv, cum se ştie, împotriva canoanelor îndătinate; sau acel preot pe nume Bojogescu din Colibaşi, pomenit şi de autorul citat, martor al evenimentelor. Aşadar, să privim lucrurile pornind de la cauza lor reală, nu inventată, dincolo de ce-au produs instrumentele plătite:

„Un preot, Bojogescu, dintr-o comună din apropierea capitalei, Colibaşi, a primit ordin să meargă în Transilvania pentru … convertirea preoţilor uniţi la biserica ortodoxă.

Bine-bine, îl întreabă un student de la medicină, de faţă fiind, dar dacă preotul nu vrea?

–         Îl conving! răspunde preotul Bojogescu.

–         Cam greu să convingi, mai ales astăzi, un preot care nu întîmplător

este un preot unit.

–         Am argumente!

–         Mă îndoiesc că argumentele pe care le ai pot sminti un preot din

credinţa lui. Dar ce faci dacă preotul, la insistenţele Sfinţiei Tale, îşi cheamă enoriaşii în ajutor?

– Ce crezi, răspunde preotul Bojogescu, eu plec aşa la întîmplare? Am jandarmul cu mine” ( Gabriel Bălănescu, idem, p. 30).

Sub regim de închisoare, Naşterea şi Învierea lui Iisus Hristos au cunoscut constrîngeri inimaginabil de drastice; cu precizarea că, pînă în 1949, deţinuţilor li se îngăduiau mici libertăţi: primeau pachete, se adunau în grupuri, pe celule, oficiind slujbe dacă printre ei se aflau preoţi. Încă funcţiona aparatul administrativ al vechii Siguranţe, cu directori, poliţişti şi paznici. În 1949 a luat fiinţă Securitatea, iar cu acest prilej a fost introdus un  nou regim penitenciar, după model sovietic. La nivel ministerial răspunderea absolută o purta Alexandru Nicolski (cu grad de general, subordonat direct Ministrului de Interne, Teohari Georgescu), dublat de rusul Bodnarenko (celebrul Pantiuşa); inspectori ai reţelei penitenciarelor pe ţară erau  coloneii Mihai Dulgheru (Mişu Dulberger) şi Tudor Sepeanu. În subordine, românaşi de-ai noştri, însoţiţi de (şi mai mulţi) „coetnici” unguri, evrei, ţigani. De la data aceea erau total interzise pachetele, confiscate obiectele sau alimentele simbolice (lumînări, colaci, ouă înroşite). Cine încălca regulamentul avea de suportat chinuri grele, zile de carceră în subsoluri imunde, bătăi bestiale, înfometare şi îngheţ, toate aducătoare de boli incurabile şi de moarte. Pentru preoţi, pedeapsa se transforma în răzbunare sălbatică. S-a ajuns şi la asasinat (asasinate), cu deţinuţi politici de faţă, pentru intimidare. După înţelegerea tacită a noii conduceri securistice, prezenţa unui preot în închisoare însemna ţinta unui glonte, în orice context:

„O crimă care a zguduit tot lagărul a fost împuşcarea, în incinta lagărului, sub ochii noştri, într-o dimineaţă însorită pe la orele 10, a preotului Gheorghe Şerban de la Constanţa” ( Gheorghe Bălănescu, idem, p. 145). Era „un om blînd şi sfătos”, pe deasupra şi legionar; aşadar, cu atît mai rău pentru el. Însă monahul Agaton de la Rarău (Sandu Tudor) nu era legionar. Şi totuşi: „Într-o dimineaţă s-a zvonit în tot Aiudul că a fost găsit mort într-o celulă” ( Flor Strejnicul, Creştinismul Mişcării legionare. Editura Imago, Sibiu, 2000, p. 126). Vorba autorului: „Vom şti vreodată adevărul?”. Numai la Aiud au fost asasinaţi mişeleşte, în primii ani ai instaurării comunismului, 14 preoţi ortodocşi. În cazul preotului Gheorghe Şerban, directorul închisorii, Vanciu, a dat comanda de la sine putere, ofţerul politic Petrescu a ales momentul, iar soldatul Drăgan aflat în turn de pază, a tras. Complicii au primit recompense. Arderea în cuptor a lui Dragoş Rambela, uciderea în incintă a savantului Ion Simionescu sau a lui Ion Dumitrescu erau fapte care ţineau de destoinicia directorului închisorii, cu acordul tacit dinspre  Nicolski-Pantiuşa-Dulgheru. Deţineau drept de viaţă şi de moarte. Preoţii Ion Chivu (Constanţa), Aurel Nicolaescu (Rîmnicu-Vîlcea), Leonida Miron (Iaşi), Grigore Motomancea (Gorj) au fost ucişi şi expuşi pe străzile oraşelor respective, „spre a timora populaţia”; preoţii A. Dorca, Gheorghe Furdui, Mihai Calapăr, ucişi în lagăr; preoţii Isihie Antohi, Ion Secăreanu, Dumitru Diaconescu, Nicolae Gherman au sfîrşit şi ei în condiţii la fel de tragice. Sunt doar cîteva nume de „preoţi în cătuşe”, citate de Flor Strejnicul.

Naşterea. Memoria închisorilor deţine, în forme orale, dar şi în mărturii scrise, sărbătorirea Naşterii (-Crăciunului) în închisoarea Târgşor-Ploieşti- 1950. Se ştie că între 1948, anul reformei şcolare înfăptuite de Iosif Chişinevschi, şi 1950 au avut loc arestări masive de elevi în toată ţara, victimele fiind răspîndite în diferite închisori, îndeosebi la Târgşor-Ploieşti, devenit loc de detenţie pentru copii, după cum la Piteşti erau repartizaţi studenţi. O sursă credibilă de informaţie o constituie cartea Experimentul Târgşor. Începutul represiunii comuniste (Curtea Veche, 2011, 419 p.) de Victor Roşca. Autorul, unul dintre elevii care au supravieţuit evenimentelor a încercat să cuprindă „fenomenul” Târgşor într-o totalitate monografică şi în perfectă cunoştinţă de cauză. Nu i-a scăpat, fireşte, momentul sărbătoririi Naşterii Mîntuitorului, în condiţii de teroare, cum se obişnuia la 1950:

„Era Ajunul! Din cerul plumburiu căzuse multă ninsoare şi se întunecase devreme. După cină, un grup dintre noi, la iniţiativa maramureşenilor, ne-am strîns pe aleea din faţa celulei de izolare. Erau aici zăvorîţi douăzeci dintre colegii noştri, printre care Luca Clăvărăsan, Petre Paraschiv şi Nistor Man, şi am început să-i colindăm: «A venit ş-aici Crăciunul/ Să ne mîngîie surghiunul, // Cade alba nea/ Peste viaţa mea.// Peste suflet ninge …», versuri scrise în puşcărie de Radu Gyr şi cîntate pe melodia colindei «O, ce veste minunată!»” (Victor Roşca, Experimentul Târgşor, lucr. cit., p. 146). S-a sesizat unul „dintre ei”, mai precis un elev turnător. El „a fugit repede la poartă să raporteze administraţiei”. E de subînţeles că odată cu înfiinţarea Securităţii de tip sovietic, s-a avut în vedere, plasarea reţelei de informatori în viaţa penitenciarelor.

Anunţul a rămas fără efect. Persoana înştiinţată, un bătrînel din vechea gardă cu sentimente paterne pentru tinerii încartiruiţi, nu i-a dat curs. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Buna tradiţie îşi are regulile ei, aşa că vestea Naşterii se cuvenea dusă mai departe, din celulă în celulă, cum se obişnuieşte în sat, din vecin în vecin, pînă se trezeşte la noua viaţă toată fiinţa. Drept urmare, cei colindaţi „s-au furişat” la rîndul lor pe culoare, „ca să nu se arate mai puţin curajoşi” şi au început să cînte O, brad frumos”, colind arhicunoscut, dar rescris tot de Radu Gyr, în ton cu viaţa de detenţie: „O, brad frumos, ce sfînt păreai / În altă sărbătoare. / Mă văd copil cu păr bălai / Şi ochii de cicoare…”.

De data asta paza se afla pe fază. Începuse programul de noapte cu prim-gardianul Viţel (nume real!) şi cu bătăuşii de profesie. Ni se spune:

„Prim-gardianul Viţel tocmai se întorsese în curtea secţiei. Era lîngă poartă, unde stătea de vorbă cu gardianul. Cînd cîntecul a ajuns la urechile lor, furioşi, s-au năpustit spre ceata colindătorilor. Şeful de secţie luase o şipcă pe care o găsise lîngă atelierul de tîmplărie. Deşi Viţel lovea cu pumnii şi gardianul cu bîta, colindătorii, ca nişte stane de piatră, nu s-au mişcat de lîngă celula noastră, pînă cînd au sfîrşit colindul. După terminarea misiunii, cei zece curajoşi s-au retras spre celula lor sub ploaia de ameninţări şi înjurături ale temnicerilor. În seara aceea mulţi ne-am depănat amintirile, iar alţii şi le-au trăit singuri, în tăcere, rememorîndu-le în gînd” (Idem, p. 147).

Împotriva bîtelor, Sfînta Naştere a triumfat; a ucis frica, dînd curaj şi îndemn fără ţărmuire credincioşilor din gherle şi din lagăre. O explicaţie ne dă şi Victor Roşca, cel care a trecut prin probele grele ale „Experimentului Târgşor”, ca şi prin Jilava, Aiud, „Canalul morţii”:

„Nu se poate vorbi de o rezistenţă fizică fără o rezistenţă morală. Moralul, legătura sufletească dintre noi, speranţa şi încrederea că forţa divină nu ne va părăsi au fost cei patru piloni care ne-au ajutat să ieşim neafectaţi sufleteşte din toate necazurile pregătite de torţionari (…). În închisoarea Târgşor, unde fusese adunată crema elevilor de la aproape toate  liceele din ţară, suspectarea, demascarea, delaţiunea, ura şi teroarea exercitată de om contra omului, propovăduite de reeducatorii comunişti, n-au putut lua locul respectului, întrajutorării, fraternităţii şi dragostei. Târgşorul a fost un cîmp de bătălie unde s-au format caractere” (Idem, p. 208-209).

Paştile. La Baia Sprie, la Cavnic sau la Valea Nistrului se murea pe capete. În aproximativ doi ani de zile, nefericitul condamnat ajungea să fie purtat pe targă, dosit într-o galerie părăsită sub bolovani; în cel mai bun caz, ajungea la spitalul de tuberculoşi (fără medicamente, fără îngrijire medicală) de la Tg. Ocna. „Recalcitranţii”, înţelegîndu-se cei care nu se puteau ridica din pat să-şi reia lucrul în subterană, erau transferaţi de la o mină de plumb la alta. În scurtă vreme, nu se mai afla nimic de soarta lor. Era vremea cînd Ana Pauker, Teohari Georgescu, Alexandru Nicolski şi Mişu Dulgheru făceau vizite „de lucru” prin închisori şi cereau directorilor (brute promovate de la marginea societăţii, adesea foşti deţinuţi de drept comun) să aplice reguli aspre de înfometare, îngheţ, ciomăgeală. Lista asasinatelor în detenţie  era dovada că administraţia îşi făcuse „datoria”.

În asemenea împrejurărise spune: „Acolo unde e dracul mai tare ridică Dumnezeu biserici”. Într-adevăr: chiar într-o mină de plumb au cutezat deţinuţii politici, cu moartea în faţă, să întîmpine Învierea Mîntuitorului. Este vorba de sărbătorirea Sfintelor Paşti din 1951, la Baia Sprie, la 560 de metri în subterană. Deţinuţii, majoritatea în lanţuri, au încetat lucrul la un anume semn şi s-au adunat de prin galerii să participe la slujba împărătească săvîrşită de un sobor de preoţi; şi ei în lanţuri, „în salopete şi opinci”. A fost un eveniment sufletesc de amploare şi de luminare benefică. Paznicii s-au ascuns prin colţuri întunecate în vreme ce victimele, de etnii şi de credinţe diferite, s-au unit în bucurie şi în speranţă.

Acel eveniment de credinţă, probabil unic în istoria penitenciarelor prin forţă spirituală şi largă semnificaţie umană, a fost evocat de mai multe persoane aflate la faţa locului. Să reţinem înainte de toate mărturia preotului Nicolae Brebenea, autorul memorialului Amintiri din întuneric, un erou al vremurilor de detenţie, cel care a avut iniţiativa pregătirii deţinuţilor întru sărbătorire, împreună cu preotul Valeriu Antal şi cu diaconul Teodor Bej. Citim:

„În săptămîna Patimilor, unii deţinuţi au zis:

–  Ce-ar fi, părinte, ca la Sfintele Paşti să facem o slujbă în mină? Să serbăm şi noi Învierea.

– Nu e permis, dar, dacă doriţi, să încercăm să o facem. Păstraţi discreţia, ca să nu audă agenţii turnători.

De la om la om au fost anunţaţi cei ce trebuia să participe la slujbă

căci de unii ne temeam să-i anunţăm.

Cu o bucurie ascunsă se aştepta Ziua Învierii.

Veni Vinerea – ziua marii şi Sfintei Patimi – şi administraţia ne-a dat după ciorbă cea mai bună mîncare. Dar deţinuţii au preferat să postească. Unii n-au vrut să primească friptura. Eu am primit-o şi am păstrat-o pentru Ziua Învierii.

Niciodată nu s-a mai dat friptură. Dar de acum se va da şi în viitor în Vinerea Patimilor la deţinuţi, să se «spurce» cu mîncări de dulce.

La orizontul 12 unde lucram eu, la 560 de metri adîncime, mai lucra şi preotul Valeriu Antal şi diaconul Teodor Bej. Ne-am înţeles împreună cu bucurie şi entuziasm.

Am intrat seara în mină, în noaptea Paştilor. Cei anunţaţi ştiau ce va fi. Mai înainte de ora 12 noaptea s-au tras «clopotele». Cum? Nişte sfredele legate unul de altul în poziţie verticală erau ciocănite cu un alt sfredel şi sunetul trecea de la unul la altul încît aveai impresia că sunt chiar nişte clopote adevărate. Tragerea «clopotelor» era anunţul ca oamenii să coboare pe galerie la locul stabilit pentru sfînta slujire. Din toate părţile coborau oamenii cu lămpile de carbid aprinse şi luau loc.

Noi preoţii nu aveam nici sfintele odăjdii, nici sfintele vase, ci eram în salopete şi opinci. Aşa am început slujirea.

Am cerut tuturor să se stingă lămpile. Apoi s-a aprins lampa părintelui Antal care a strigat: «Veniţi de luaţi lumină!». Toţi şi-au aprins lămpile. Slujba a continuat cu un avînt de sfinţenie. Din toate piepturile răsuna cîntecul de slavă: «Hristos a înviat!». Slujba era ascultată în genunchi. Memoria excepţională a diaconului Bej ne-a înlesnit să cîntăm mai toate cîntările atît de frumoase ale utreniei Învierii (…).

A fost ceva fantastic. Atmosfera de taină a minei la 560 metri sub pămînt cu lămpile de carbid în mînă a dat slujbei o notă atît de initmă, atît de profundă şi de sfîntă încît toţi am fost foarte mişcaţi. Misterul credinţei le-a trezit tuturor o înfiorare sfîntă şi o mulţumire negrăită care le-au zguduit sufletele pînă în străfunduri. Au trăit cîteva clipe uitînd de condiţia lor de deţinuţi. Efectul slujbei a fost cuceritor” (Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric. Ediţia a treia. Editura Scara, Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie, Bucureşti, 2005, p. 221-222).

Oficierea a durat 45 de minute iar soborul preoţilor slujitori a fost constituit din Valeriu Antal din Topliţa, Nicolae Grebenea din Răşinari, Ion Iliescu din Iaşi, Nicolae Pâslaru din Bacău, Aurel Lazarov din Hârşova, Iustin Pârvu de la Durău; reprezentanţi din toată ţara, am spune întreaga Biserică. Să mai reţinem că episodul pascal a fost relatat şi de alţi participanţi la slujire, Părintele Iustin Pârvu, Flor Strejnicul, Gabriel Bălănescu. Fiecare întăreşte informaţia din Amintiri din întuneric şi, totodată, aduce detalii utile. Să-l ascultăm pe Gabriel Bălănescu:

„În fine, poarta se deschide şi, pe costişa ce urca lin spre gura minei, numărul ostaşilor de securitate era mărit, aproape soldat lîngă soldat. Coloana lămpilor aprinse dădea impresia unui cortegiu religios, urcînd simbolic Golgota” (Gabriel Bălănescu, idem, p. 150). Şi mai departe:

„În această nemişcare, în această linişte, clopotele bisericilor noastre ne anunţă momentul solemn. Clopotele bisericilor noastre aduse în abataj. În toate abatajele. Sfredelele în funcţie de mărime, agăţate cu sfori de colţuri de rocă, ne aduceau întocmai sunetul clopotelor bisericilor în care ne-am rugat în libertate.

Sunetele amplificate de imensitatea bolţilor semănau întru totul cu al clopotelor pe care le-am auzit fiecare dintre noi, sub Dealul Patriarhiei sau în biserica unui sat pierdut între două dealuri.

Deţinuţii îmbrăcaţi sumar, cei mai mulţi numai în chiloţi, au coborît pe galerie în şiruri nesfîrşite, care apăreau din toate direcţiile, spre unul şi acelaşi loc, în fundul unei galerii părăsite.

Au apărut, timizi, şi Gruber, şi Kupfer.

În galerie, mocirla făcută de steril şi infiltraţiile de apă era de un centimetru şi jumătate. Mirosurile rocilor descompuse erau puternice. Fundul de galerie neaerisit, iar trupurile noastre, goale.

Îşi fac apariţia preoţii Grebenea şi Antal (acesta fost vicar patriarhal, nepot al fostului Patriarh Miron Cristea) şi se aliniază în fruntea deţinuţilor tăcuţi. Această galerie fusese aleasă pentru ca să stăm în timpul slujbei cu faţa la răsărit.

Toate lămpile sunt stinse şi, cîteva secunde, parcă şi respiraţiile încetaseră. Nici o mişcare nu se auzea de nicăieri.

Se aprinde lampa preotului Antal şi vocea lui baritonală a răsunat:

«Veniţi de luaţi lumină!»

Înlocuind lumînările, lămpile cu carbid se îndreaptă una către cealaltă şi galeria îşi multiplică luminile. Slujba religioasă începe şi, conform tipicului,  după un timp, un cor perfect intonează «Cristos a înviat» fără nici un dirijor. La citirea Evangheliei, întreaga masă de deţinuţi a îngenuncheat în noroi, cu capul sprijinit în mînă.

Mi-am îndreptat ochii spre Gruber şi Kupfer. Erau singurii în picioare către sfîrşitul galeriei, înclinaţi şi ei. Turcul Mustafa Kiazim, îngenuncheat” (Idem, p. 149-150).

Cunoaştem urmările imediate, tot după cartea Din împărăţia morţii: „recalcitranţii” au fost mutaţi la mina de plumb din apropiere, Valea Nistrului, în frunte cu preotul Nicolae Grebenea; iar Tucă, priceputul ofiţer care inventase instalaţia de clopote pe bază de sfredele sunătoare a încercat să evadeze dar a fost prins şi împuşcat. Tot ca urmare, s-a renunţat la sistemul de exterminare prin munca grea în subterană. Avea să capete amploare formula reeducării, mai întîi experimentată la Suceava şi la Piteşti, extinsă apoi la Aiud, Gherla şi Canal.

Disponibile pentru meditaţie sunt două aspecte. mai importante. Unul este sugerat de Abecedarul duhovnicesc al Părintelui Iustin Pârvu: învăţătura creştină are darul să-i unească pe oamenii aflaţi în suferinţă, indiferent de preocupările de zi cu zi, de sărăcie, de bogăţie, de convingeri politice ori de altă natură; mai ales cînd li se arată, ca prin minune, chipul Celui de pe Sfînta Cruce. Monahul de la Schitul Petru Vodă depune mărturie ca fiinţă luminată de înţelepciune duhovnicească, aflată alături de cei căzuţi în năpastă. Gabriel Bălănescu îi evocă pe evreii Tony Gruber şi Kupfer şi pe turcul Mustafa Kiazim. Primul, înainte de consemnul dat pentru sfînta slujbă, a cerut să i se recite poezia lui Radu Gyr, As’noapte Iisus a venit în celulă, cea mai impresionantă creaţie religioasă din literatura noastră. Părintele Nicolae Grebenea mărturiseşte şi el surprinderea avută cînd a zărit în apropiere două persoane neaşteptate: căpitanul Petrescu, „şeful informatorilor” (s-a liniştit cînd i s-a spus că „fusese  prins de camarazii lui de cameră că făcea marea «crimă» că se ruga cu pătura trasă peste cap”) şi apoi maistrul ungur Condor, fost „şef comunist pe întregul Ardeal”. Condor a stat la distanţă „să nu fie văzut şi a ascultat slujba în genunchi”. Biserica în adevăratul înţeles al cuvîntului este pentru oameni şi numai pentru oameni, oricînd şi oriunde. Fondul ei de valori morale şi umanitare are puteri  miraculoase de uniune şi de salvare.

Cel de al doilea aspect: literatura concentraţionară în general, şi cea la care am făcut referinţă directă aici, în special, arată că preoţimea română a dus greul în cele mai multe împrejurări, cu mare putere de sacrificiu, dăruind istoriei anonime martiri, eroi şi sfinţi, pe care nu-i cunoaştem ca să-i preţuim îndeajuns. Pe ei să-i avem în vedere dacă vrem să restabilim adevărul istoriei noastre recente şi tragice; mai puţin preoţii care au abdicat de la datoria lor aleasă, provocînd tensiuni nedorite printre necunoscători, ca şi printre cei interesaţi să ideologizeze în mod  răuvoitor.

www.omniscop.ro 

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*