Multilingvism şi culturi în dialog Nicolae Mareş

16.05.19 by

Multilingvism şi culturi în dialog Nicolae Mareş

Diplomat de carieră şi scriitor prolific, Nicolae Mareş a scris numeroase cărţi, unele de referinţă cum e cazul cărţilor despre Papa Ioan Paul al II-lea, ele fiind, în opinia îndreptăţită a lui Alex Ştefănescu, „nu numai atrăgătoare, ci şi necesare. Cine le citeşte îşi completează cultura”.

Recent, la Editura Fundaţiei „România de mâine” din Bucureşti, Nicolae Mareş a scris două cărţi: Artă şi literatură. Eseuri (2019), în colecţia sugestivă „Multilingvism şi culturi în dialog” şi Centenar româno-polon. Istorie – diplomaţie (2019), dedicată, bineînţeles, Centenarului Marii Uniri.

Eseurile din Artă şi literatură sunt variate şi scot la iveală date şi fapte mai puţin cunoscute cititorilor români, motiv întemeiat de apreciere ca atare. N. Mareş prezintă, de pildă, un text olograf inedit al lui Iorga despre Eminescu, integrându-l contextului literar polonez. Marele nostru istoric susţine prima conferinţă despre autorul Luceafărului în iunie 1924, la Universitatea Jagiellonă şi prefaţează un volum de poezii din Eminescu, în 1933, în traducerea lui Emil Zegadlowicz (prin intermediul lui Aron Cotruş, ataşatul nostru de presă la Varşovia). Iorga găseşte similitudini între spiritul eminescian şi cel al polonezilor: sondarea „în necunoscutul traversat de razele visului nostru fără de speranţă”, unde găseşte „mereu în adâncul lucrurilor ceva din sufletul lui cuprins de o iubire pe care lumea nu i-o putea da”, făcând astfel „cunoscute lumii adâncurile sufletului polonez”. Remarcând că unirea între naţiuni o fac cei „de jos şi prin elanul spiritelor creatoare”, Iorga concluzionează: „ Eminescu are, fără îndoială, partea sa de contribuţie la această comuniune de suflet între polonezi şi români, comuniune pe care o vor fi visat strămoşii noştri, care s-au întâlnit nu o dată ca tovarăşi în frumoasa luptă pentru creştinătate”. Să reamintim că N. Mareş a tipărit, în 2018, volumul Mihai Eminescu în limba polonă. Studiu şi antologie româno-polonă.

Alte studii din acest volum dedicate Poetului nostru naţional privesc receptarea lui Eminescu în Polonia, în special prin traducătorii şi exegeţii Ryszard Dobrowolski, Kazimira Illakowiczona, Danuta Bienkowska, dar şi incitantul studiu Sfântul Ioan Paul al II-lea cel Mare şi Eminescu. Sfântul Părinte, cu origini româneşti, este „singurul pontif care l-a evocat cu veneraţie pe Eminescu”, recitând în româneşte poezia eminesciană Rugăciune, scrisă în 1879, la o mare întrunire publică din Piaţa Sfântului Petru de la Vatican. Câţi din România cunoşteau că Eminescu a scris şi poezii religioase?!

Evocarea lui Eminescu apare şi în relaţia creatoare cu Lucian Blaga, autorul Poemelor luminii prefaţându-i două antologii: Eminescu. Poezii filosofice şi Eminescu. Poezii lirice, apărute în colecţia „Cartea cea bună” a Editurii Cultura Naţională, colecţie îngrijită de Sextil Paşcariu. „Cele două contribuţii blagiene – scrie N. Mareş – dovedesc că un suflet mare de poet a înţeles profund gândirea şi sclipirea artistică prezente în verbul eminescian”.

Alt studiu incitant: Lev Tolstoi în Principatele Dunărene. Celebrul scriitor rus „ a trăit şi a creat şi în România, a scris cu atâta simţire despre poporul român”, regina Elisabeta (Carmen Sylva) fiind în corespondenţă cu el. Tolstoi a petrecut 130 de zile pe meleaguri româneşti (12 martie-19 iulie 1854), fiind transferat ca militar din Caucaz la Armata Rusă Dunăreană, care era angajată în război cu Turcia. În Jurnalul său, Tolstoi notează că la Bucureşti „am fost fericit în tot acest răstimp”, având ocazia să cunoască adevărata faţă a românilor: „mi-a dispărut părerea prostească şi nedreaptă ce mi-o făcusem la adresa valahilor, părere generală în toată armata şi pe care mi-am însuşit-o de la nătărăii cu care am avut de-a face până acum. Soarta acestui popor este duioasă şi tristă”.(sublinierea noastră).

N. Mareş publică, în acest context, corespondenţa inedită dintre Tolstoi şi regina României, Elisabeta (”Îmi sunt de multă vreme cunoscute înaltele idei umanitare ale scriitoarei Carmen Sylva”, notează romancierul). Regina scriitoare îi aprecia talentul şi creştinismul „pur şi profund al Predicii de pe munte”, implorându-l să mai scrie „câteva povestirii sublime, cu suflul şi lumina care vin din lumea spirituală, astfel încât să ştim cu toţii ce ar vrea Domnul să învăţăm cât suntem pe pământ. Cred că am venit cu toţii din Cer pentru a învăţa ceva pe care numai aici îl putem întâlni”, iar „ceea ce trebuie să învăţăm ar trebui să ne întărească aripile, pe care cei slabi doresc să ni le reteze. Primind scrisoarea ( nu şi cartea trimisă de regină, pe care „îndată ce o voi primi, o voi citi cu cel mai mare interes”), Tolstoi îi răspunde cu sinceritate şi profunzime. „Solidaritatea persoanelor care se află la cele două extreme ale scării sociale îmi este în mod deosebit preţioasă, pentru că sunt foarte receptiv şi emoţionat când cineva îmi vorbeşte despre ideile creştine, al căror interpret m-am străduit să fiu. Pentru ca ele să fie receptate, aveam nevoie de sufletul uman, indiferent de condiţia de viaţă în care acesta ar trăi”. Cartea cu pricina ar fi Cuvinte tihnite din 1903, iar scrisoarea a fost expediată de la Sinaia, la 16/24 iulie 1901, contelui Lev Tolstoi la Iasnaia Poliana, regina adresându-i-se cu „drag şi venerat Maestre”.

Prima traducătoare în limba germană (alături de Mite Kremnitz) a poeziilor eminesciene, Carmen Sylva ni se dezvăluie – şi prin acest studiu inedit al lui N. Mareş – ca o scriitoare cunoscătoare a fenomenului literar european.

Eseurile lui N. Mareş din Artă şi literatură se referă şi la alte studii deosebit de interesante: opera brâncuşiană în viziunea poeţilor polonezi, despre scriitorii polonezi Pilsudski, Szuperski, dar şi despre marii scriitori români: Ion Dodu Bălan, Aron Cotruş, O. Goga, Zenovie Cârlugea, I. Brad, Ana Blandiana.

Cea de-a doua lucrare a lui N. Mareş, Centenar româno-polon. Istorie – Diplomaţie, prezintă acea pleiadă de iluştrii cărturari români şi polonezi, care au contribuit la stabilirea şi consolidarea raporturilor româno-polone, îndeosebi în anii 1919-1939: Regele Ferdinand şi Regina Maria, I.I.C. Brătianu, Take Ionescu, N. Iorga, I.G. Duca, N. Titulescu, Gr. Gafencu, ambasadorii Al.G. Florescu, Al. T. Iacovaky, C. Vişoianu, diplomaţii L. Blaga, Mircea Babeş, Aron Cotruş, Elena Văcărescu. Numeroase pagini, unele conţinând informaţii inedite, sunt dedicate cu precădere Reginei Maria (cu „rol covârşitor în consolidarea relaţiilor româno-polone”), lui N. Iorga („cel mai mare filo-polonez român, uitat în Polonia”), N. Titulescu („perenitatea gândirii marelui jurist şi diplomat”), C. Vişoianu; unele capitole sunt incitante la lectură prin însăşi titulatură: „Liderii şi diplomaţii adevăraţi la nevoie se cunosc”, „Aurul polonez sau despre odiseea tezaurului vistulan în România”, „Relaţii româno-polone. 1918-2018. Cronologie”.

Din ultimele două capitole privind aurul polonez în contextul relaţiilor bilaterale, N. Mareş aduce în discuţie date şi fapte inedite sau mai puţin cunoscute publicului cititor român, unele chiar stupefiante. La 26 august 1939, România admite cererea Marelui Stat major Polonez de a permite tranzitul prin România al materialului de război importat de Polonia din Occident, ulterior şi un tren cu 80 de tone de aur, în valoare de 87 milioane de dolari, „la cursul de atunci al dolarului, împachetate în 1.200 de lăzi. Trenul a străbătut întregul teritoriu românesc până la Constanţa, unde au fost îmbarcate pe o navă britanică. Apoi, la 23 septembrie 1939, 41 de camioane şi 19 autobuze mari, în care se aflau 70 de lăzi cu lingouri de aur în valoare de 22 milioane zloţi, dar şi opere patrimoniale au fost staţionate temporar în Pădurea Băneasa (pentru că fusese împuşcat Armand Călinescu).

Autorităţile germane, prin ambasada lor de la Bucureşti au exercitat presiuni diplomatice asupra politicienilor Armand Călinescu, Gr. Gafencu şi Al. Cretzeanu. Aceştia s-au prevalat de faptul că, la acea dată, România era o ţară neutră, iar „aurul este o marfă”. Filmul evenimentelor este palpitant.

După ocuparea Poloniei de către armata lui Hitler, la 1 septembrie 1939, mulţi emigranţi civili polonezi au venit în România, „la început ca nişte picături, care mai târziu s-au transformat într-un şuvoi uriaş”(Al. Cretzeanu). La 9 septembrie 1939, se vorbeşte despre cererea de azil a autorităţilor poloneze în România, ambasadorul german Fabricius ameninţându-ne. Aşadar, România acceptă tranzitarea tezaurului polonez prin România şi acordarea de azil politic guvernului şi preşedintelui Poloniei, în timp ce „aliaţii occidentali ai Poloniei decid să se abţină de la orice acţiune militară pe frontul de vest” (decizie luată la Abbeville, la 12 septembrie 1939). Fabricius ne ameninţă din nou considerând aurul ca „material de război” iar decizia autorităţilor rămâne o „încălcare flagrantă a principiilor neutralităţii”. Guvernul român mai stabileşte că vor fi primiţi în România copiii, răniţii şi bolnavii, iar „refugiaţii politici mai importanţi vor fi primiţi şi găzduiţi într-un oraş care li se va fixa”. Şi, astfel, au venit la noi preşedintele Mosciki, guvernul polonez şi mareşalul Rygz Smigly, ei stabilindu-se la Craiova, în celebrul palat Jean Mihail, azi Muzeul de Artă. Pentru primirea tuturor refugiaţilor, se înfiinţează „Societatea Română a Prietenilor Poloniei”, cu sedii în marile oraşe, guvernul român alocând sume pentru hrană şi întreţinere: 9000 lei pentru generali, 8100 lei pentru ofiţerii superiori, 6000 lei pentru ofiţerii inferiori, 2.400 lei pentru subofiţeri şi 13 lei pe zi pentru soldaţi (aceeaşi sumă se acorda şi soldaţilor români). Tot acest ajutor frăţesc, în vremuri de restriste, s-a făcut sub ameninţările Germaniei, totul aflându-se sub filajul spionajului german.

Dar, stupoare! După război, tot românii (ca şi în alte cazuri) au suportat acuzele celor ajutoraţi, noua diplomaţie poloneză de după al Doilea Război Mondial aducându-ne grave acuze, cerând despăgubiri financiare şi sabotându-ne la Conferinţa de Pace de la Paris. „Nicio altă ţară n-a procedat în mod similar în ce priveşte acoperirea necondiţionată a creanţelor poloneze făcute în timpul războiului”, notează N. Mareş. În mai 1946, se înfiinţează, la Bucureşti, Biroul de Revendicări al R. Polonia, solicitându-ne, la negocierile de pace de la Paris, daune de război de 50 milioane dolari. La această neruşinare, chiar Emil Bondăraş (cu care a negociat fostul rege Mihai lovitura de la 23 august 1944) a reproşat ambasadorului Poloniei la Bucureşti că „Polonia a înfipt un cuţit în spatele României la Paris”. Ambasada Poloniei cere repatrierea a 5.000 de ţărani polonezi, dar cerere depun doar 509. În total, se repatriază doar 1.627 ţărani şi 635 de alţi refugiaţi, iar un grup de mineri deja repatriaţi în Polonia cer, la 1 aprilie 1948, să se întoarcă în România, considerată patria lor natală. Şcolile cu limba de predare în polonă au funcţionat până în anul şcolar 1960/1961. România a cheltuit peste două miliarde de lei cu emigraţia poloneză, iar în 1948, România alocă 6.000.000 lei pentru reconstrucţia clădirii Ambasadei Poloniei la Bucureşti, de distrugerea căreia România n-avea nicio vină.

Nerecunoştinţa politicienilor polonezi, sfătuiţi/îndrumaţi de Moscova, a fost spălată de Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, care a efectuat prima vizită a unui papă într-o ţară majoritar creştină (7-9 mai 1999) şi care declarase, în ianuarie 1989, când se stabilea noile sfere de influenţă, că Europa respiră prin doi plămâni: catolicismul şi ortodoxia, oferindu-ne (României, dar şi Bulgariei) cale liberă de intrare în Europa, unde ne-a fost locul dintotdeauna.

Nicolae Mareş are meritul incontestabil ca prin toate cărţile sale să aducă contribuţii esenţiale şi, în mare parte, inedite sau mai puţin cunoscute, privind nu numai cultura şi spiritualitatea românească în contest european, dar şi istoria noastră încă nedesluşită pe deplin.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*