Moştenire

29.08.16 by

Larma glasurilor calde de atâta bunătate
Răscoleşte zi şi noapte un pământ, dar şi iscoade,
În demersul lor stelar constelaţiile albe
Lasă locul planetar timpurilor celor ample…
Vremea, cum altfel ar deveni fără o simplă întrebare?
Câte ore ar irosi şi cum s-ar rostui sub Soare?
Carma nopţilor de vis în contrast cu Universul
Sparge tonul nedescris, cuprinde în mod idealistic versul,
Cu atâta nepăsare de a umbrelor lumină,
Razele multiplicate se alungă, se combină.
Adastă timpul la necaz, şi ca o butaforie
Din scrierile noi de azi, cu lacrimi sfinte de iubire
Se nasc opuri care nu au sens decât în forma lor finală,
Umbrar al gândurilor vechi purtat veşnic în călimară!
Cum porumbarul este plin de meiul lumii cel divin,
La fel şi eu în poezie cu veşnicia care scrie
Am fost un har uitat de nori, iubit de ape şi culori…
Măcrişul de s-ar coace iară cu bunăstarea lui de vară
La seceriş purtat de ape pe ape de întâietate,
S-ar răscoli de vânt frângând, şi flori, şi oase de pământ,
Cuvânt, ori pace, şi mormânt, iar stelele-cascadă rece,
Pe care vremea le petrece din colţul lumii spre ungher,
Ca vreodată armonia uitând în versuri poezia să scrie seme
Peste cer, să decupeze din glasiuri culorile care nu pier.
Şi, ridicându-se la stele, mă pierd şi eu acum prin ele,
Uitând de dorul călător, lăsându-mă plutind în zbor;
Iar, dacă ceasul se deşteaptă din vise noi plutind pe ape,
Dintr-un pătrar uitat de stele m-am risipit ca o minune,
Şi, precum întotdeauna am adunat în scris mister,
Tot astfel cu o poezie, m-am redescoperit stingher.

Craiova, 31 Mai 2016
Marea de la Răsărit
Ana-Maria Cristofir
Călători pe mări uitate în tangaj ameţitor,
Ale căror valuri sparte deferlează încetişor,
De un timp-nu se mai ştie mult, puţin, cât a trecut-
Veşnicia o adună cu toţii într-un chiup de lut,
Runele aşteaptă vremea să ghicească viitorul,
Precum zarurile albe sorţii zilelor-obolul;
Sub obroc, o lumânare aminteşte de credinţă,
Despre a ei întâietate, despre pace, năzuinţă,
Strigă marinarii în cor-din corabia învechită
Timpul veşted simţitor se petrece într-o clipită…
Pânze, vele, velieri, odgoane, şi catarge rupte
Demonstrează tuturor cum că a trecut prin multe;
Doar un cap uitat de ape peste al cărui vârf teşit,
Peste care zeii aruncă bogăţie şi nisip,
Este martorul albastru, dacă albastru s-a zărit,
Cum se spune este vie, amplă Marea de la Răsărit.
Un temeinic poetastru parcă ar fi isprăvit
În versificarea ternă cu plaivazul învechit
Temele din poezie, orele cărăuşiei pe o plajă de nisip…
Cântă, cântă marea cea infernă despre marinari şi timp!
Ca o margine în sfinţire, cânt şi eu în amintire
A albastrei întreire denumită infinit,
Ca o melopee ce din partiturile uitate
Deferlează neştiută în cascade minunate.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*