Moş Gheorghe, viaţă şi dragoste de dincolo de moarte

19.03.12 by

Două zile nu am călcat în curtea lui moş Gheorghe. Mergeam doar acolo, lângă  rostul de lângă gard, prin care trecusem ani în şir, apoi uneori plângeam, alteori doar priveam la tot ce se întâmpla dincolo de mine.

Unul, Foltea, ştiutor de carte, voia să încrusteze pe cruce câte ceva legat de naştere şi de moarte.

– Scrie, bă, cum scrie toată lumea: ,,aici se odihneşte… născut la data… mort la data. Ce s- o mai lungim…

– Aci e aci, cu naşterea, că unii zic una, alţii alta… Baba Ioana, că doar Dumnezeu ştie!

– Scrie, bă, Folteo, ziua pe care o avea în buletin şi…

– Bă, eu scriu, dar aud că numai aia nu ar fi. Şi atunci prosteşti istoria. Prosteşti şi pe ăia care vor veni şi vor citi… Că cineva trebuie să-l citească şi să-l povestească mai târziu.

– Citeşte dracu! Crucea, în vreo câţiva ani, vrei sau nu, tot putrezeşte!

– A, nu! Asta e din salcâm de-l bun!

– Bine, bine, dar, hai, ziceţi cum să facem că acum te pomeneşti cu popa!

– Păi eu zic să ne referim doar la moarte…

– Şi ce să scriu?

– Că a murit alalteri!

– Eu cred că nu e tocmai bine… Tu nu vezi cum îl bocesc ăstea şi vorbesc cu el de parcă ar fi viu?! Apoi omul poate moareâ de când pe lume a venit…

– Asta să o credeţi voi! După mine – s-a amestecat şi Crăcea – doar proştii…

– E, ce e cu ei?

– Sunt destui şi mor în fiecare zi că altfel nu ar mai încăpea în lume.

– Are şi ăsta dreptate!

– Oamenii oameni nu mor niciodată!

  Înseamnă că lăsăm crucea aşa, doar cu literele astea ,,INRI”, pe care nici bine nu le înţelegem?

– Atunci, ai cam făcut umbră pământului degeaba… Ai trăit în dodii, cum zice românul… Scuză-mă că îţi spun!

– Bine că ai fost tu sfânt! Eu, să fiu în locul tău, când vine popa, înainte de a-i citi Evanghelia lui Gheorghe, m-aş spovedi… Trebuie să-ţi mai spun şi de ce? Cred că şti?! 

– Bă, nene!- am strigat eu către ei – Scrieţi doar atât: ,,Moş Gheorghe, tataie pentru Sara, om pentru oameni, de la Dumnezeu!’’

– Bă,  să ştiţi că fata are dreptate! Mai simplificăm. În plus, parcă e altceva!

                                                            ***

În a treia zi, cu noaptea în cap, când încă nu se luminase de ziuă, am vorbit cu Maria. I-am spus că moş Gheorghe este în coşciug. A plâns şi ea.

– De, mă, fată, ne-a fost, aci, vecin, poate ar fi trebuit să fii făcut ceva, să-i fii măcar astăzi, pe ultimul drum, alături! – a insistat mamaie.

– Nu se poate, încă mai muncesc şi pentru Katy. Iar dacă plec fără să am aprobarea, aici şi în multe alte locuri, nu mai am ce căuta.

            Mamaie a înţeles, în parte, şi eu. În cele din urmă, am plecat împreună la moş Gheorghe. Când am ajuns pe prispa casei, el părea atât de liniştit încât parcă dormea. I-am aprins o lumânare, apoi, în gând, cumva, parcă i-am reproşat.

         Bine, bă, tataie, aşa ne-a fost vorba?

L-am privit îndelung, mi-am amintit aproape fiecare cuvânt. La un moment dat, parcă vorbeam cu el în gând. Încet, încet, ne-am luat, într-un anume fel, şi rămas bun.

– Tataie, n-am să te uit! Tu ai fost cel mai bun om de pe pământ! Am să trec pe la tine pe la mormânt şi mai stăm de vorbă! Of, of, până atunci, cine o să-mi mai spună mie tot felul de bazaconii?! Că pe mamaie, doar o ştii!.. – i-am zis, în cele din urmă, şi l-am lăsat în liniştea lui.

Am ieşit în curte. Lângă casă, spre răsărit, sub o copertină, improvizaţie a unei bucătării de vară, se pregătea pomana. Ceaune mari cu ciorbă de curcă, sarmale şi pilaf cu carne de pasăre.

– Ioano, cinsteşte şi tu măcar pe ăştia care scriu pe cruce, că aşa se cade!… – a îndemnat-o mamaie pe baba Ioana.

– Eu zic să fii dat la fiecare câte un pahar! – s-a amestecat o alta. – Acum ce se mai cinsteşte Gheorghe al tău, cu fiecare!

– Ho, fă, că o să-i fac pomană şi de trei, şi de şase… Şi o să se tot cinsteasacă!

– Fă, aci, pe lumea asta, doar acum, până nu vine popa! Că după ce-l bagă la locul lui… se schimbă socoteala! El, pe lumea ailaltă, cu ai lui, noi, ăştia, pe care-i mai vezi, pe-aci!

– E, dacă ziceţi voi… Să iau o stică cu vin, dar el s-a tot cinstit cu toţi destul! Una, două: Gheorghe, dai, bă, şi tu un rachiu?!

– Iar el, hai că ştiu: ,,aş da dacă nu ar fi asta a mea… Ţine cheile la brâu ca nu cumva să sece când butoiul, când damigeana! A dracului muiere, nu am văzut alta ca ea de când m-a făcut muma!’’

– Eu, Ioana? Păi, fă, nu e chiar cum spui… Dar uite ce… Dacă nu aş fi păstrat eu, cu ce făceam acum treaba? Că zici să dai şi dai, dar dacă n-ai, de unde să dai?!

– Fă, Ioană, nu te mai codi, că odată se răsuceşte ăsta în tron, îi apare aşa, cum să-ţi spun, un zâmbet în colţul gurii şi te-ai dus dracului. În două trei săptămâni, îţi tragem şi ţie clopotul. Că într-o situaţie dintr-asta, mortul musai să mai ia cu el pe careva. Cum nu mai are pe cine, tu eşti aia! Că doar n-o s-o ia pe fata asta, un copil, sau pe Mitra, care are grijă de ea. Nu de-alta, dar ele sunt cu treaba lor… Tu cu a ta… Aşa că, scoate ţuica aia bună, de prună, că vinul, la vremea asta, e cu floare, are miros de dăoge…

– Ar mai fi şi alta: voi ştiţi că lui Gheorghe, mai ales rachiul îi plăcea… Fă-i şi tu voia măcar acum, în ceasul al doisprezecelea…

– Ba să moară dacă vă mint! În ultima vreme, doar cu câte un pahar de vin s-a mai cinstit…

Fă Ioană, nu o mai întoarce ca la Piatra Olt, că te faci dracu de râsul lumii… Nu de ţuica ta ne arde  Ce facem noi aici e semn că vrem, nu vrem, ne rostogolim. Şi-n viaţă şi în moarte. Nu de alta dar nici una şi nici cealaltă nu stau deoparte!

                                                               ***

 Aproape de prânz, au pregăti remorca. În ea, aveau să-l urce pe moş Gheorghe. Macaturi, velinţe în iţe, o poză a lui, din tinereţe, agăţată în partea din faţă, spre tractor… Toate împodobeau şi podeaua, şi obloanele, atunci ale unui fel de car ce ar fi trebuit să ajungă în cer. După fel şi fel de pregătiri, se luminase pacă drumul lui tataie spre cimitir. Preotul mai lipsea. În cele din urmă, cineva l-a văzut de departe şi l-a anunţat.  Când a intrat în curte, oamenii adunaţi l-au salutat. Părintele a cerut oala cu tăciuni aprinşi şi tămâie, a îmbrăcat patrafirul şi a început.  Slujba sa, după mintea mea,  atunci un fel de a media între moş Gheorghe, om, şi Dumnezeu. M-am apropiat. Razele soarelui cădeau ca un proiector pe faţa lui tataie. Privit pe sub cartea bisericească, din care citea popa, el părea un sfânt în aşteptare la porţile raiului. Cei din jur  stăteau aşa, parcă gânditori. Am tras cu coada ochiului spre mamaie. Lăcrima. Aş fi vrut atunci să plâng şi eu. Nu am putut. Vorbeam, din nou, cu tataie, în gând.

– Uită-te şi tu la ele cum mimează?! Vai de mama lor!  Muieri ipocrite! De ochii lumii, se dau sfinte! Pe cine crezi că înşeală? Bătrânul, adică Ăl de sus, nici măcar nu ar avea cum să le ia în seamă. Şi ce să iei? Nişte spoieli… Nespălate, cârpite în coate, la cap înţepenite… bat câmpii cum că au fost şi au făcut, că altele mai ceva decât ele, nici că au existat pe acest pământ… Aiurea! Te miri pe unde, tăvălite… Lumea, în toată istoria sa, fără a generaliza, plină de curve împuţite. Războaie, măceluri, şi acum, şi în vremuri, de ele, cu mii de dibăcii urzite. Dacă ai să stai cu ochii pe cer, ai să le vezi cum le văd eu acum, înainte de a o lua din loc din lumea asta, cazan, doar foc şi fum! Priveşte şi la Boderică, la Ştepârţă, la Prepuţă şi la cei din jur, veniţi ce ştiu eu de unde… Nici că aud ce zice popa câtă vreme gândul le e la vreuna din ele, şi ochii, pironiţi pe cine ştie care cur sau pe sticla aia de pe pridvor, plină cu ţuică. Aproape că-mi vine să strig: Ioano, dă-le, fă, să bea, până or crăpa! Că oricum sunt chiori! Pe deasupra, dacă stai să îi ghiceşti, cărpănoşii ăştia, astăzi nişte boşorogi atotştiutori, mai ieri, doar derbedei cu ifose de lei! Rahat! N-au fost în stare să bată un cui la gardul poporului român! Să mai creşti şi ai să vezi cum, pe alocuri, e şi spart, şi dărâmat! Au tot umblat, din şanţ în şanţ, limbrici aruncaţi de cine mai ştie care maţ. Ţuicari, onanişti, oportunişti, homosexuali… se plâng că cine ar fi fost ei dacă  bodegile nu le-ar fi stat în drum şi s-ar mai fi dus, măcar din când în când, fie şi pe la ffe, la  oricare dintre şcoli. Zmiorcăie ca nişte putori! Cică pe vremea comuniştilor n-au fost înţeleşi, că aşa le-au fost dat lor inspiraţii, cât să se creadă   genii… Dobitoci! Genialitatea le stă cel mult în izmene sau chiloţi! Te bufneşte când râsul, când plânsul şi doar dacă îi zăreşti cum sunt,  acum se cred chiar Dumnezeu, numai că ba s-au lins în… ba s-au   culcat bărbat cu bărbat! Păcatele mele! Şi astăzi, ăştia sunt, mâine, nici măcar  căcaţi.    Bătrânul o ploaie şi  vâşti cu ei în  hasnaua cosmosului! Şi acolo cum să mai auzi sau să îi mai vezi? Pământul musai să fie, ca la începuturi, cum L-a făcut. Şi curat, şi primenit! Tu să mă ierţi, copilul meu, însă mă simt dator să-ţi spun. De unii ca ăştia să te fereşti şi tu şi mai ales să te ferească Dumnezeu. A hoit le pute limba! Nişte spurcaţi! Nici că ar putea fi altfel  câtă vreme ei, viaţa toată, au tot servit cu polonicul  la rahaţi. Veşnic în genunchi, cu curlu în sus şi capetele în pământ, doar, doar, vor fi, la vremurile de acum, statui. Dracul sau un muşuroi de-l mare şi moţat, pe soclu, în lume, de când e lumea, nici că a existat!  Ar mai fi câte ceva să-ţi spun până ce termină şi popa ăsta cu ăle trăncăneli. Priveşte-l! Nici măcar el pe el nu se aude, dar pe Dumnezeu?! E surd definitiv câtă vreme gândul  îi este şi lui la curve, la averi. Tu, fata mea, cu sau fără vrerea ta, acum câţiva ani, ai venit aici, în lumea asta. Aşa a vrut Ăl de sus! Şi dacă tot ţi-a fost dat pământul, fii! Fii om al Lui în rândul lumii! Nu fura, nu minţii şi fereştete-te de tâlhari şi tâlhării! Iubeşte-L, după puterea ta, şi pe Dumnezeu, şi pe moş Gheorghe! Iubeşte doar pe cei ce despre care sufletul îţi spune! Restul, tu ai să-i simţi! Sunt nişte canalii, jigodii, jivine, scursuri scăpate din te miri ce vizuini. O să-i vezi! Sunt atât de sterpi încât nici umbra nu le stă alături. Şi totuşi, destui pe acest pământ. Menirea lor? Să toarne otrăvuri în pahare, în suflete, şi să verse când nici nu gândeşti, sângele din om. Acum, că tot citeşte părintele Evanghelia, hai să o ascultăm! (…) …Gata! S-a sfârşit! Să o pupi şi pe Maria! Într-o zi, bine ar fi dacă ar şti că ea e fata mea pe care am făcut-o, ca om, aici, pe pământ, cu Mitra. Am iubit-o şi o iubesc şi acum. Plec şi cu tine, şi cu ea în gând. De! Doar ea, Maria, şi tu, atât am fost să fiu şi să rămân pe acest pământ! Mitra, uite-o, are lacrimi în ochi! Află că acum se gândeşte la ce ţi-am spus. Îşi aminteşte şi o să o facă, vrând, nevrând, mereu. Acum am să te las cu bine! Eu am să mă duc la locul meu. Să nu plângi! O fac de-aiurea zmiorcăiţii ăştia! Râs de râsul lumii! Nu fi ca ei! Nici nu ai de ce! Tu ai să fii prinţesa moşului! Tot restul vieţii tale, îţi voi fi alături, iar dacă s-o întâmpla cumva să mai închid şi eu ochii, tu să strigi: ,,tataie!’’. Pentru tine am să cobor din ceruri şi sabie, şi foc. Draga mea, cu bine!  Să ai în lume spor! Ai grijă, fii! Fii! …Însă nu uita că primul tău  rost aci, pe pământ, e să faci copii!

                                                            ***

Când preotul a terminat slujba, Ţăranu, omul cu goarna, a sunat stingerea. Coşciugul a fost ridicat de patru bărbaţi şi l-au coborât de pe prispa casei, în curte. Mi-au dat lacrimile, un nod mi s-a pus în gât şi fără să vreau, am strigat:

         Tataie!

    Păi aşa ne-a fost vorba? Nu ne-am înţeles că tu n-ai să plângi? Doar ţi-am spus: aşa e în lumea asta, vii, pleci… Dar eu, alături ţie, voi fi ani buni de-aici, ehe… Dacă o să vrea Dumnezeu, măcar până am să-i văd pe strănepoţi. Hai, nu plânge, te rog! Măcar acum, pe ultimul drum, mai povestim, mai şi glumim…  Te-ai uitat la Ioana? Baba asta a mea… Când să ia găina să o dea la gropari peste mormânt, a prins una, a căutat-o întâi de ou, apoi i s-a părut că ar cântări cam greu şi… a scăpat-o. A prins  alta pricăjită, moţată şi la gât golaşă… Nimic de zis, frumoasă, dar cât pumnul! Mâine, o să dea în aia, prima, ciuma, şi-ai să vezi ce n-a văzut lumea! Ioana: ,,Aoleu, Doamne aoleu! Aoleu, găina mea! Aoleu Doamne aoleu!’’ Râd şi curcile, râde şi dracu cuibărit în ea. De când o ştiu, tot o zgârcită! I-a tremurat mâna pe te miri ce, şi avere… Mă vezi pe mine? Nici măcar de scânduri eu nu aveam nevoie. La plecare, iei cu tine fapte! Bune, rele… Tot ele îţi stau şi în urma ta. Dacă ai făcut ceva pentru lume, sigur, într-o zi, se va vedea! Altfel… Mâine, poimâine, o să-i auzi pe toţi ăştia pe care-i vezi: ,,s-a dus dracu şi hoaşca asta! Păi altfel cum? Gheorghe în pământ şi hârca în drum, să facă umbră, de-aiurea!’’ Hoaşcă, hârcă… Aşa cum a fost, am trăit cu ea. În tinereţe, se fălea. Avea mijlocel, nevoie mare… Odată, l-am bătut pe Ciulu. Îi tot dădea târcoale…  S-a smerit , al dracu, abia când i-am frânt coastele şi i-am spart capul. Trebuia să-i trag vreo câteva şi ăsteia… Atunci, mai la început. Îi mai îmuiam cleanţa. Aşa, toată viaţa, că o ştii, taca, taca! Meliţă şi nimic altceva! Dacă ar şti că am făcut-o pe Maria cu Mitra, asta s-ar întoarce acum din drum. Ce Biserică, ce cimitir?! M-ar blestema  cu pomana, cu groapa, cu lumânarea… apoi, peste gard, zi de zi, bătălii şi păruieli… Ce să faci? Ba cu una, când cu alta, uite, că  am trecut pe-aici… Cel mai greu mi-a fost să las urme!  Îmi place  cum sună clopotul! Bang! Iauzi! Bang! Bang! Parcă sparge cerul! Niciodată nu a sunat aşa frumos ca acum!  Spune tu!

– Tataie, să îţi spun drept, n-am observat! Dar acum aud: bang! bang! Şi ăsta cu goarna: ta-ta-ta! ta-ta-ta!

  Cele două mă anunţă, în audienţă, la Dumnezeu, iar eu, acum aş bea o ţuică! Mi-am amintit de Clanaristul ăl bătrân, unul venit de prin Ardeal. Şi-a pierdut la jocuri de cărţi, în cârciuma lui Vărzaru, nu îl ştii tu, şi oile, şi măgarul… A rămas cu  instrumentele şi o javră de câine. Draga mea, mai de foame, mai de amar, cânta ăsta, când din  clanaret, când dintr-un caval de răsuna satul… Toamna, la câte o clacă, şi băieţi, şi fete, după ce terminam treaba, beam câte o vadră cu vin şi încingeam nişte hore… Ehe, până spre dimineaţa ailaltă! Când ajungi acasă, să-mi pui şi mie, în fereastră, un pahar cu vin şi unul cu rachiu. Că asta, a mea, nici gând! Poate mai trec pe-acolo?! Cine ştie când îmi vine rândul să intru la Bătrânul!

– Bă tataie, ştii că ai haz şi acum?! Sigur că o să-ţi pun, dar ce o să zică ea mamaie ?

– E, vezi şi tu că eşti fată deşteaptă! Aşează-le mai la dos, după perdele, în fereastra de la drum. În odaia a bună, babele astea ţin lumânări, tămâie, de-ale morţii, şi, până spre moarte, acolo nu prea intră.  Iar când o intra, gata! 

– Bang! Bang! Şi ăsta cu goarna: ta-ta-ta! ta-ta-ta!

– Doamne, ce frumos cântă! Se deschid parcă porţile cerului Priveşte! Până şi Dumnezeu  ascultă!

 

 www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*