Moş Gheorghe, între absolut şi satul său

10.03.12 by

Moto: ,,Cînd va dispărea ultimul tăran din lume – la toate     popoarele, vreau să spun – va dispărea si ultimul om din specia om. Si atunci or să apară maimute cu haine.’’ Petre Ţuţea

– Of, şi  Gheorghe ăsta a dat în mintea copiilor! Iar tu te ţii după el mai ceva decât după mumă-ta! În ultima vreme, a obosit şi el, săracul! Ce să-i faci? E vreme pentru arat,  e vreme pentru semănat, pentru cules, e vreme şi pentru culcat… Ecclesiastul! Dacă nu ar fi pe pământ lăsată lăcomia şi nărozia, partea asta ar fi lipsit din Biblie. Omul, aci, pe pământ, se prosteşte rău  până ce se întoarce în El! – mi-a zis mamaie apoi ne-am culcat.

După ce a stins lumina, deşi am închis ochii, am rămas o vreme pe gânduri. M-am cufundat în timp atât cât era el pentru mine timp. Încercam să mă găsesc undeva, în străinătate, la Grays, în Grecia, dar degeaba. Braţele lui moş Gheorghe mi se păreau mai aproape, mai cu suflet, mai calde…

– Săracul! Mda! S-a cam gârbovit! Dar parcă totuşi tot el e! – mi-am zis în gând şi am tras cu coada ochiului spre mamaie. Avea şi ea ochii închişi, însă nu cred că adormise. Prea o trădau ridurile de pe frunte. Se gândea cu siguraţă la ceva şi altceva parcă nu îi dădea pace. În cele din urmă, a oftat cumva doar pentru ea şi a sforăit uşor. M-am culcat şi eu.

În dimineaţa următoare, când m-am trezit, ea nu mai era acolo, în patul de lângă mine. Am ieşit ca atunci când eram mică şi m-am aşezat pe treptele scării din faţa casei. Mamaie arunca grăunţe la păsări şi le număra.

– Fă, moţato! Stai, fă, locului până… Of, parcă ai fi argintul viu… opt, nouă… Pui, pui, pui! Tocmai acum vă găsirăţi şi voi? Uş! Uş!! Raţe păcătoase! Şisprezece, şaptesprezece… E, or fi că nu am auzit că s-ar fi dat câinii!

Totul, în jurul meu, o altă lume, un alt spectacol. Mamaie, din dimineaţa acelei zile, parcă un alt om, o altă mamaie. Era răcoare şi m-am întors în casă.  Am vrut să mă îmbrac şi să mă duc la moş Gheorghe. O auzisem însă prin curte şi pe baba Ioana. După cele spuse de moş Gheorghe cu o seară înainte, aveam o oarecare strângere de inimă.

– Trebuie să plece ea cumva pe la grădină! Numai de nu l-ar lua şi pe el?! – mi-am zis şi m-am băgat iarăşi sub aşternut.

Mamaie s-a întors şi ea pe vatra casei. Tot vorbea de una singură. Parcă se sfătuia cu cineva, însă nu am înţeles mai nimic. A crăpat uşa, s-a uitat la mine şi a  lăsat-o asa să se aerisească în camera în care, chipurile, eu încă dormeam. Am tras cu urechea iar.

– Nu ştiu cum să fac şi cum să o dreg?! Cu cei de acum, că alui meu i-am spus înainte de a închide ochii. A apucat  şi a zis: ,,te iert, fă, te iert!’’ Mă aşteptam ca Gheorghe ăsta, înainte de a muri, să se spovedească, însă nu fetii. Greu să dai ochii cu popa într-o situaţie ca asta, dar cu ea şi mai şi! …Vai de capul meu! Ce-o să mă fac atunci când va afla fie-mea?!  O da Dumnezeu, poate mor şi eu! Viaţă  o fi şi după moarte…  Că doar nu am venit aici pe pământ să  stau până la sfârşitul sfârşitului. Zât! Zât!  Fir-ai a răului să fii! Că m-aţi mâncat! Nu mai tu nu erai printre picioarele mele, acum, cu noaptea în cap! – s-a răstit mamaie la Miţa, pisica noastră, o şireată ce voia să fie toată ziua mângâiată.

Când s-a mai liniştit, m-am sculat. Mi-am dat iar cu apă doar pe vârful nasului, cum făceam înainte de a pleca, şi am aşteptat să văd ce zice.

– Fă, fată, fă, ai fi tu acum frumoasă, dar dă cu apă pe faţa toată că te faci iar tuciurie şi!… Vine mumă-ta şi mă ia pe furca lungă! Că o fi şi o păţi…Că trăim ca în Evul Mediu… Nu prea am înţeles eu ce e cu el, dar bine nu cred că o fi!

– Nici eu nu ştiu că dacă aş şti, am pune pe ,,o fi şi o păţi’’ în grădină să vedem răsare?! Nu de alta, dar aseară, la Rătana, Ciocea îi zicea Tanţei din Gura Cerboaiei că o s-o îngroape în picioare şi că aia o să răsară cucută sau cine ştie ce floare. Dumneata ce zici?

– Eu zic să nu te mai duci după moş Gheorghe ăsta că e bătrân, mai bea vreo ţuică, poate cade din picioare în vreun şanţ… Moare şi nu ţi-l mai scoţi nici din suflet, nici din cap! Rămâi cu el acolo şi de-ai ştii ce doare…

– Ba o să mă duc. Că poate vine Staroş  să văd şi eu minunea.

– Doamne, cine ştie ce bazaconie ai mai fi auzit?!

– Să-ţi spun şi ţie! Cică Staroş ar fi făcut din baba lui o cocoşată, că o ştii,  una zveltă şi  frumoasă cum era ea fată nemăritată. Şi dacă o fi aşa,  tare aş vrea să-l dregem şi noi pe moş Gheorghe. Măcar acolo cât de cât!

– Aoleu, fată, dar rău ţi-a mai luat şi ţie minţile hodorogul ăsta!  Lasă-l, Doamne, iartă-mă!… Că şi moartea e tot viaţă! Se îndreaptă el singur, acolo, pe lumea ailaltă!

– S-o îndrepta, nu zic nu, numai că eu vreau să-l văd aici, pe pământ, măcar o zi, tânăr. Cred că a fost un bărbat chipeş! Ce zici? În plus,  să tot fie cerşetor la Dumnezeu?… Aseară, când ne-am despărţit, din dosul porţii, ca să nu-l văd eu, a lăcrimat şi a zis: Doamne, trezeşte-mă şi mâine! Mai dă-mi o zi! L-am auzit! Spune tu cum ar fi dacă ai fi în locul lui?

                                                            ***

 

Mamaie  dintr-o dată s-a roşit în obraji, apoi a ieşit în grabă din casă. S-a prefăcut că o strigă careva pe la poartă. După ce s-a mai învârtit prin curte, a intrat iarăşi. Mi-a pregătit ceva să mânânc şi a plecat la grădina de pe malul apei, spre vale, dincolo de gardul dinspre răsărit. A zis că o să pună în pământ zarzavaturi.

– Dacă vrei, să vii şi tu…  Mai târziu însă, când se  mai încălzeşte, când o să se ridice soarele!

– Bine, bine!

  …Şi lasă-l pe moş Gheorghe cu ale lui! Şi mie îmi pare rău, dar asta e! Când ţi se împuţinează zilele, nu ai ce face!

– Bine, bine!

Am aşteptat ca mamaie să îşi pună într-o plasă fel şi fel de seminţe, să îşi ia  sapa şi grebla în spinare şi să treacă pârleazul dincolo de gard. Când am văzut-o de-a lungul unei poteci spre vale, mi-am luat cei câţiva biscuiţi lăsaţi pe masă şi, prin spărtura de gard din spatele casei, am trecut în curte la el. Stătea pe una din treptele scării şi trăgea din luleaua pe care i-o făcusem cadou. Adulmeca tutunul şi zâmbea pe sub mustăţi. Privit de acolo de unde eram, părea un personaj de poveste.

         Sărut mâna, tataie! – l-am salutat eu, iar el m-a privit ca pe o icoană.

    Te aşteptam să vii. Mitra şi asta a mea s-au dus la grădină. Mai încurcă lumea cu câte ceva că în rest… mare scofală nu fac!  E, nici aşa, în dorul lelii, nu pot sta!

  Ţi-am adus biscuiţi să-i pui în lapte şi…

– Mănâncă-i tu ca să te faci mare! Dar până una, alta, că tot suntem doar noi, hai cu mine în beci să îţi arăt ceva!

Am coborât. Moş Gheorghe înainte, în mână cu o lumânare aprinsă, eu după el. A deschis uşa. Undeva, în dreapta sa, a găsit întrerupătorul şi a aprins lumina. Am intrat. A închis uşa după noi şi a tot căutat cu privirea undeva, când într-un zid, când pe tavanul beciului. Peste tot, în jurul nostru, fel şi fel de borcane. Unele goale, altele pline cu murături. În încăpere, acolo, sub pământ, se simţea totuşi mirosul de rânced. La un moment dat, de pe dosul unei  grinzi a beciului, a scos un  fel de baionetă ruginită, semn că era veche, probabil tocmai de pe vremea războiului. M-au trecut fiorii. Nu ştiam ce să cred şi nici ce să fac, iar el nu scotea o vorbă. I-am dat pace.  De pe tavan, undeva spre stânga noastră, într-un colţ mai întunecat, dincolo de locul în care avea putina cu varză, a scos cu vârful baionetei câteva scânduri.

– Of, cum am uitat, ne trebuia un scaun! Du-te, moşule, tu şi ia-l! E în casă, cum intri, în spatele uşii! Ai grijă pe scări, să nu cazi!

 M-am dus şi m-am întors în grabă cu scaunul mai mult târâşi. Am coborât iarăşi în beci şi i l-am dat. S-a urcat pe el în timp ce eu i-am urmărit cu privirea fiecare mişcare. De undeva, dintre grinzile din podul beciului, a scos o valijoară frumoasă dintr-un metal argintiu. Era ferecată cu două lacăte  şi o încuietoare. A scos legătura de chei, a şters cu o cârpă cutia ,apoi a descuiat-o. În ea, o comoară.

– Draga moşului, vino să îţi arăt! Aici, e strânsura vieţii mele şi o parte din a alor mei din neam, Dumnezeu să-i odihnească! Vezi, asta a fost salba cu bani de aur a mamei mele. Să o porţi tu când o să fii mireasă! Şi tot timpul când ai să fii mare, dacă  o să-ţi fie dragă… Numai să ai grijă să nu ţi-o smulgă de la gât vreun derbedeu. Astălaltă, tot o salbă! Mai veche, de la străbunica. Are înşiraţi pe ea, cocoşei, icuşari şi mahmudele. Tot a ta o să fie sau poate o dai Mariei. I-o  ofeream eu, că doar ţi-am spus, e şi fata mea. S-a încurcat cu… Mă rog, am simţit că nu miroase  a bine şi am mai amânat. Bine am făcut! Lumea din ziua de astăzi e plină de şarlatani! De fapt, şi pe vremuri, tot felul de tâlhari! Unii le ziceau haiduci! Vai de mama lor! Păi ce fel de haiduci erau ăia care veneau şi îţi băgau ţeava puştii pe gât?! Apoi îţi luau tot. Beau şi chefuiau prin cârciumi mai dosite. De ochii lumii, mai aruncau ici, colo, cu  banii la câte-o babă. La fel cum fac şi astăzi tot felul de golani! După ce terminau averea tâlhăritului, iar dădeau în cap altuia cu o brumă de strânsură. Iar prădau! Nenorociţi! Te miri cum i-a răbdat şi îi mai rabdă şi acum pământul!  Tot ce vezi tu aici este adunat cu trudă. Am muncit eu şi ai mei, am trăit şi noi ca tot omul, dar am mai şi pus ceva deoparte.  Mai sunt în cutia asta, arginţi, bani mari, mai mulţi bani tot din aur,  după vremea lui Franz Joseph al Austriei. La noi, îi ziceau  Francisc Iosif I. Îmi spunea tata de el… Uite, pe partea asta, e chipul lui. Ar mai fi inele, brăţări… Le-am cumpărat pe timpul naţionalizăriii când  ne-au prisosit gologanii, nişte hârtii! Tata şi-a dat seama şi a vândut o mare parte din pământ înainte să ni-l ia statul. Pădurea nu a apucat să o mai dea. Aici, sunt actele pentru ea. Acum, că s-a dat iar înapoi, dincolo de Vladia, tot dealul ăla spre Glăvanu o să fie al tău. Pădure frumoasă, nu glumă! Este în ea o pajiste cu ghiocei, iar ceva mai în sus, una cu mărgăritar. Te îmbată de miros! Ăsta e actul, iar aici ai un testament pentru tine, cu înscrisul meu. E făcut la notar, ca să nu se mai bage careva. În rest, pentru urechi, cercei, lanţuri de pus la gât. Pe ăsta cu pietre sclipitoare, poate preţioase, cine ştie… Ptiu, îţi ia vederea, parcă  potrivit cu ochii tăi! Îl purta şi mama când se ducea cu tata, ehe, pe vremuri, la horă în sat. Tineri cîndva şi ei! Il luase bunicul, adică tatăl ei, de la nişte greci de pe la Galaţi. Făcea pe acolo, negustorie cu grâne… Ar mai fi două ceasuri. Ăsta e din aur… Are capac cu balamale… E făcut tocmai la Veneţia pe vremea,… nici eu nu mai ştiu cui… Iar ăstălalt, un Omega de buzunar. Ceas boieresc! L-a comandat ăl bătrân tocmai în Elveţia.  Pe spatele celui de-al doilea capac, uite, e inscripţionat! Iniţialele ăstea din argint, de fapt  înseamnă numele lui. Moda pe atunci! Să-l păstrezi! Încă e bun! Dacă învârteşti cheiţa, i-auzi merge! Tic, tac, tic, tac!… Ultima,  e o icoană de argint ,,Fecioara şi pruncul’’. Să-ţi fie alături şi să te păzească de rău! Ar mai fi câte ceva… Când o să mai creşti, o să le vezi tu. …Şi o să-ţi aduci aminte de mine. Mai treci pe la cimitir şi…  Până atunci, punem totul la loc şi închid aşa cum a fost. Cheile ţi le dau ţie. O să mergem împreună şi o să le pun tot eu bine, tocmai la căpriorul şoprului vostru, într-un anume loc. Dar să nu afle Mitra. Şi  nici altcineva! Lada asta, cu tot ce e în ea, am să o învelesc într-un sac de plastic şi am s-o îngrop dincolo de gardul meu, tot în curte la voi. Am să sap astăzi, la noapte, când nu mă văd femeile ăstea… Să ţii minte, o s-o găseşti îngropată cam pe la jumătatea curţii, lângă trunchiul unui frasin. Mergem şi ţi-l arăt! Gata, cam asta e tot!  Hai să punem întâi cheile unde am zis!

Lacrimile îmi curgeau şiroaie. L-am luat cu mâinile de mustăţi şi l-am tras tare încât aproape să i le rup. Îmi venea să-l mânânc.

– Bă tataie, mai bine mi le dai, ehe, târziu, când mă voi mărita. Tu o să fii, cum s-ar zice, un fel de prim prinţ al meu.

Nu, ascultă-mă pe mine, că moşu ştie ce face… Doar sunt mai bătrân! Cum zic eu e mai bine! Când isprăvim ce am început, ne vedem de drum…

    Adică tu de-al tău şi eu de al meu? Vrei să spui că ai să mori? Nu vreau!!! Nu şi nu!

    Nu, fata mea, mergem iar să ne plimbăm. Mai trecem aşa prin lume… Ce minune să tot mergi agale! Să priveşti seara cerul, luna…

  Tataie, mai bine ar fi să vorbim cu mami să mergi şi tu la Govora, să te tratezi!

  Păi, da, dar de ce? Mai cheltuim de-aiurea când eu nu am nimic? Sunt mai bine ca oricând! În plus, ascultă-mă, să te fereşti de boli, că şi doctorii ăştia, pe ici, pe colo, tot nişte şarlatani! Lasă-i încolo pe ei cu ale lor! Noi, hai să punem ce avem de pus! Aşa cum am zis!

                                                            ***

            Ne-am urcat în şopru. Eu, ca o sfârlează, moş Gheorghe ceva mai greu. Şi unul şi celălalt ne-am căţărat pe restul fânului rămas din iarna anterioară. În jurul nostru, mirosea  a câmp, a primăvară. Când am ajuns, sus, aproape de acoperiş, într-un colţ mai ferit, undeva, spre răsărit, dintr-un loc pe care parcă îl ştia, Moş Gheorghe a  scos o scândură, apoi, din spatele ei, a luat un pistol. Mi s-a făcut frică.

            – Nu e o jucărie! Să nu te joci cu el! Îl am de la tata! El de la un neamţ. Este aici şi o scrisoare scrisă de el înainte de a muri, către nemţoaica lui. Cine ştie ce-o scrie,  ce o fi fost şi ce o mai fi?! Of, Doamne, de câte ori am vrut să zbor unora creierii! Demult, când mi-au luat pământul…  Apoi să-mi pun eu capăt zilelor că m-am văzut slugă şi nu aveam din ce trăi… Tu nu ai de unde şti! Mai bine!

            – Tataie!

            – Norocul meu că a venit pe lume Maria, mumă-ta! Nu puteam să plec dincolo şi să o las aşa… Să n-o văd cum creşte. Iar după ea…

            – Eu, Sara…

            – Mânca-o-ar moşu! Ce să mai de colo, colea,  inima mea! Tu şi ea, sufletul meu ce o să rămână aici, în lumea asta…

            – Nu, singură o să-mi fie urât… Fără dumneata, că aşa zice baba Ioana, lumea n-o să aibă haz. În plus, pe cine mai trag eu de mustăţi?

            – Oho, scumpa de ea! Când ai să mai creşti, o să-ţi găseşti un flăcău, aşa, falnic şi mândru cum am fost cândva… Că am fost… Dar să lăsăm… Orice timpuri vor fi, tu să faci copii! Apoi, dacă o să-ţi ajute Dumnezeu, să scrii o carte despre mine, despre Ciocea, despre ăştia din sat, că noi, unul după altul, o să coborâm o vreme, mai jos, la iernat.

            – Da? !  Atunci, se schimbă socoteala, nu? Înseamnă că la început de primăvară, musai să vă întoarceţi?

            – Da, păi altfel cum? Numai să se ia zăpada şi uite aşa o să răsărim… Mustăţile mele o să răsară primele… Ghiocei! Sau altceva, mai ştii?!

            Da, ce drăgălaş?! Nu-ţi vine să crezi cum, după atâta iarnă, ei vin şi-ţi spun: miroase a viu!

            – E, cine ştie?!… Eu, de trăit să zicem că am trăit! Dacă nu ar fi fost Maria, apoi tu, muream demult! Până una, alta, cheile de la cufărul ăla mic, le punem în cuiul ăsta lângă scrisoare şi pistol. Batem scândura la loc şi… Nimic, nu scoţi o şoaptă nimănui!

            – Mda! Fie şi cum zici dumneata, numai că… Îmi vine să plâng!

            – Nu, nu ai de ce! Aşa e în lume, vii,  pleci… Poate iar te întorci… De, soarta sufletului călător! Uite, cutia cu tot ce e în ea, am să o îngrop , cam la un metru în pământ, lângă frasinul ăsta de lăgă noi. Te urci în el, ajungi sus, ei cheia, la un adică şi pistolul, apoi cobori şi, jos, cum ţi-am spus, la un metru, în pământ, comoara… Să îţi fie de folos! Şi să ţii minte: salba cu banii de aur să o pui, aşa, pentru mine, când  tu ai să fii mireasa celui ce te va lua de nevastă. A lui şi a cerului! Dumnezeu o să te aibă în pază, altfel, nicio grijă, n-am să mă mai duc în raiul Lui!

                                                                            ***

Am coborât din şoprul spre frasinul ce parcă a ne sta la picioare.. Moş Gheorghe a început să sape cu o cazma groapa. Eu am scos pământul de pe fundul ei cu un făraş de la bunica. Cam într-o jumătate de ceas, caseta cu comoara, învelită într-un sac de plastic, era deja pusă sub rădăcinile copacului. Am tras amândoi pământul la loc şi l-am jucat  încât cu greu ai fi zis că acolo, a fost de curând săpat.

După ce am terminat treaba, Moş Gheorghe m-a luat de mână, ne-am plimbat aşa… preţ de vreo jumătate de oră prin sat, apoi ne-am oprit la Rătana. Mi-a cumpărat spirale umplute cu cremă  aromată şi o sticlă plină cu sirop de căpşuni.  Pentru el, a cerut un pahar mare cu vin.

         Auzi, vin am cerut, vin să-mi dai!

         Păi, altceva nici că am!…

– Ba vezi că nu! Toată viaţa, am băut un fel de apă colorată  cu miros de… Dracu mai ştie ce! Pe vremea ăluilalt, vai de mamă de om! L-au împuşcat ăştia…E, tot trebuia să moară, că era bătrân, dar nu în ziua de Crăciun şi nu aşa, ca un păgân…   Ştii ce a zis ovreul fiului său înainte de a închide ochii: bă, tată, să ţii minte că vinul se mai face şi din struguri… Ăia ai lui Ceauşescu îl  scoteau din paie. Uite că mi-a trecut viaţa şi pe-asta n-am încercat-o…Dar lasă că o să o pun la cale pe lumea ailaltă! Tot n-o să am ce face. Asta dacă nu mi-o fi fost deja prescrise cine  mai ştie ce cazne! De! Vom muri şi vom vedea! Eu, unul, nu am teamă, am scos-o cumva la cap pe-aci, n-am încotro nici pe dincolo!

– Moş Gheorghe, ăsta e vin, vin!

– O fi! Dar până nu mă conving… Aud că unii mai spală butoaiele, mai pun zahăr în comină până ce curge din ea un fel de apă uşor alcolizată. Nu mai are culoare şi atunci o dreg cu ceva chimicale…

– O fi punând, nu zic nu, însă ăsta e de-al meu, din strugure cules de pe Dealul Viilor…

– Să gust şi-ţi spun! Uite, vreau să mă cinstesc cu  fata mea! Să-i pui de un deget, pe fundul paharului! Mânca-i-ar moşu ochii ei! Că mâine, poimâine, pleacă iar la mumă-sa…Aşa e acum! Parcă ne-a blestemat careva… Ce să mai zic?! Să nu stai tu, om în rândul lumii, nici măcar în ţara ta! Să umbli aşa, tocmai pe la curul pământului, după o bucată de pâine, când pe-aici, pe vremuri, grâul era…  Dădeam şi la păsări, şi la cai, şi nici că se termina! Acum… E, lasă, că vom vedea! Nu se poate să meargă, vremuri în şir, tot aşa!

– Crezi dumneata?

– Mă gândesc şi eu că, altfel, de foame, pui mâna pe coasă şi ieşi la drumul mare… Ar fi păcat câtă vreme Dumnezeu ne-a lăsat din poala lui aici, pe un pământ bogat.

– Aoleu, paharul ăsta aşa mare?! Tataie, iar o să ne ia  la întrebări şi baba Ioana, şi mamaie!

– Mai lasă-le, Doamne, iartă-mă, că ori ce aş face, una, două,  ,,bă, ţi-ai trăit traiul,  ţi-ai mâncat mălaiul! Hai, ce mai stai?!’’ Rătano, astăzi vreu să achit tot!

– Da?  Mai că îmi vine să nu cred! Ai fi dat de vreo comoară?

  Hoaşca şi ce am acum în buzunar e averea toată!

– Şi cu ce plăteşti?

– Cu ea, că în buzunare…ia uite, bate vântul! Dar nu vreau să mă mai ştiu dator. Să faci socoteala!

– Îţi arde de glume?!

– De şotii!

– Bravo! Vezi cine ştie?! Ea! Fată deşteaptă! Uită-te în ochişorii ei! Ai ei şi-ai  mei! Mai ceva ca doi luceferi!

– S-o fi uitat Mitra, borţoasă cu fie-sa,  la dumneata sau te-ai fi dat atunci pe lângă ea şi… Culoarea, ştii, se ia!

– Fă, fir-ai a focului să fii! Vezi că  Sara e fată din fata mea!

– Glumeşti?!

– Da şi nu prea… Mai  zicem şi noi una, alta că mâine nu se ştie… Foaie verde păpădie,/Vine-un vânt pe la chindie/Te suceşte, te-nvârteşte/Coana mare te plesneşte/Şi te duci, te duci, te duci/… Ori cum era, fă, mai departe?

– Întreabă-l pe Ţârei că el l-a cântat întâi!

– A murit, s-a dus dracului! Doar vioara îi mai atârnă-n cui!

  Aoleou, Doamne, uite că n-am auzit!

– Ehe, de acum un an! A închis ochii la aia, de peste deal… Cânta într-o seară, el la vioară, Florea la ţambal şi odată hodoronc-tronc… Aleluia şi-un praz verde!

– L-o fi plâns şi pe el careva?

– Dracu de la Balta -Verde!

– Păi muierea aia la care sta?

– Cântăreaţa? Tânără cum era, ehe, înainte de a da ortul popii, îi stătea gândul pe genunchii altuia…

 – Bă, moş Gheorghe, dar spune drept, dumneata cu baba Ioana…

– Fă, gata, e fata asta aci şi nu se cade! Ai făcut socoteala?

– Ho, bă, că întrebam şi eu de una, de alta… Dacă ai cules dudele…

– Am şi cules, am şi  belit capra… Povestea e cu socoteala…Aci e aci!

– Ai plătit! Nu mai ai nimic…

– Înseamnă că ţi-a dat banii ieri, a mea, când a venit pensia…

– Ţi-am zis! Poţi să te duci liniştit!

– E, atunci să-ţi dau şi pe vinul ăsta…

– Lasă-l, a fost din partea casei!… Vino în seara asta, o iei de la început şi iar datorii, că altfel… Odată te pomeneşti cu moartea! Şi, fără încurcături pe-aci, te ia! Mai ştii?!

Când pe fundul paharului moş Gheorghe mai avea vin cam de un deget, am ciocnit amândoi, am gustat şi eu, iar el a golit paharul. S-a uitat pe geam după soare, apoi în jur. Draga moşului, hai, că o fi venit  vremea…

                                                   ***

M-am întristat. Cuvintele lui moş Gheorghe au întunecat parcă pentru o clipă cerul. Când ne-am apropiat de casă, el a oftat. Ceva nu suna a bine, însă cuvintele-i calde m-au încurajat.

– Cu vinul Rătanei, parcă m-am grijit. Nu mi s-a mai oprit în gât. De data asta bun, curat! Mi-a mers la suflet chiar dacă m-a cam şi înmuitat! Ce să fac, bă tată, ani grei apasă pe umerii mei. Mă duc să stau un pic în pat. Vezi să nu spui nimănui nimic, nici de chei şi nici de cutia cu bijuterii! Promiţi?

– Promit!

 – O să ai nevoie de ele mai târziu. Ai grijă să mănânci şi odihneşte-te vreme de vreun ceas. Cică somnul de frumuseţe, dacă ţi-l faci, pielea nu se mai zbârceşte. O să ai obrajii…

– Aşa am să fac! Tataie, stai să te trag de mustăţi şi să te pup!

– Hai! Doamne, ajută! …Şi dacă o să vrea Ăl de sus, mai pe seară, o luăm iar la picior.

                                                            ***

 Am intrat în curte, apoi în casă. Mamaie încă nu ajunsese. Mai întâi am vrut să mânânc singură ceva, însă cum nu îmi era cine ştie ce foame, am deschis sticla cu sirop. Am înghiţit de câteva ori, apoi am băut apă. În minte, mi-a venit moş Gheorghe, apoi icoana pe care o văzusem în cutia cu bijuterii. În gând, m-am rugat la ea aşa cun ştiam eu cu ,,Înger, îngeraşul meu’’. Când am terminat, am ieşit în curte. M-am jucat o vreme cu nişte răţuşte apoi m-am uitat în sus spre căpriori. Nu conştientizam faptul că undeva, în spatele şoprului, era strânsă munca lui moş Gheorghe, a tatălui său, într-un anume fel, truda a două, trei generaţii.

– Am să o păstrez şi am să  o dau şi eu, la rândul meu, cuiva… Ba nu! Moş Gheorghe mi-a zis să port salba. Să fiu frumoasa frumoaselor. A lui şi a cerului. Am promis, musai! – Mi-am zis  şi am intrat în casă.

Acolo, răcoare. M-am învelit cu pledul folosit în noaptea anterioară. Pentru o clipă, mintea m-a purtat undeva în viitorul, atunci parcă agăţat între pleoape. Acolo, în el, peste timp, eu! Lângă mine, un adevărat domn. Voiam să-l ştiu, însă îmi scăpa privirii şi cădeam parcă într-un alt fel de eu. La gât, purtam nu salba întreagă, ci doar un ban agăţat de o bentiţă înflorată. Undeva, în preajmă, mami, apoi lumea, un fel de alai. Şi totuşi, nimic desluşit. Am oftat, am şi clipit, vrând cu tot dinadinsul să mă trezesc şi să ştiu atunci ce va fi un mâine peste câţiva ani, mai târziu. Din păcate, am adormit. Când m-am trezit, nu mi-am amintit cine ştie ce. Doar oameni, lume… Mai nimic! M-am sculat şi am plecat.  Pe masa din bucătărie, mă aştepta unt, brânză şi un pahar cu lapte. Am mâncat din fiecare, am mai luat cu mine, apoi am ieşit în curte. Am privit mai întîi spre vale. Pe malul râului, baba Ioana şi mamaie. De departe, păreau un fel de cobiliţe aplecate. Înfigeau în răzoare arpagic. M-am dus  la ele. În mână, mai aveam încă din bucata de brânză şi de pâine.

– Aoleu, fată, da somnoroasă mai eşti! Dacă te-ar vedea mumă-ta aşa, ar zice că tragi toată ziua în plug şi te ţin de o săptămână nemâncată. În noaptea trecută ce ai făcut?

– A  umblat cu hodorogul ăsta al meu. Apoi au stat pe la Rătana gură-cască… Nimic mai mult! Tu nu te uiţi la ei că seamănă ca două picături?! Dacă nu ar fi ştiut pe ăla cu care s-a încurcat fie-ta, aproape  că îmi venea să spun… Doamne, iartă-mă! …Că pe vremea aia, el,  tot un boşorog şi ea, un copil! Gheorghe, adineauri, la nămiazul ăl mare, sforăia de se zgâlţâia patul cu el. Eu cred că nu e a bună! A mai dat-o el cotită cu ceva timp în urmă, însă acum… Una, două, că ,,sunt ostenit.’’ Da ce face, fă?! Că doar umblă încoace şi încolo cu asta mică. În rest, mai trage pe gât, din când în când, câte un pahar cu vin!  Să ştii că  rachiu n-a mai  pus în gură cam de mult!  Ce o fi cu el?!… Dracu ştie, nu pot bănui!

– Eu l-am auzit c-ar mai avea nu ştiu ce de făcut şi după aceea cică… Ce o vrea Dumnezeu! Tu ştii ce-ar mai avea în gând?

– Gheorghe?! Tu nu-l vezi că umblă ca Vodă prin lobodă? Nimic mai mult!

– Fă,  mai slăbeşte-l şi tu că atunci când a putut, a tot făcut!  Când era tânăr, ţi-aduci aminte, vrednic, cum puţini din sat! În plug dacă l-ai fi pus, în plug el ar fi tras. A îmbătrânit! Nici eu nu mai pot, nici tu…

– Şi ne crede careva? Ori vin ăştia de la primărie să ne facă nouă treaba? Cât poţi, trebuie să dai din mâini, că altfel, vine ziua în care n-ai ce mânca! Şi?…

– Bălmăjeli  de muieri!- vorba lui moş Gheorghe!- mi-am zis în gând şi am luat-o spre sat.

– Gata, plecaşi?!

– Da!

– E, atunci bine! Vezi să pui şi tu în piua aia, apă la găini, la câţe… Ioană, asta e întreagă mumă-sa! Să nu-i zici ceva ce nu-i convine, că  lasă botul în jos şi-i sare ţandăra. – am auzit-o pe mamaie.

– Păi vezi? Şi una şi alta, Gheorghe întreg! Asta e boală a dracului! Se ia când nici nu ştii şi nici nu bănui…

– Dacă zici tu, o fi, fă, o fi!

                                                     ***

Am ajuns  iarăşi în curte. Am prins şi o răţuşcă şi un pui. L-am alintat când pe el, când pe ea, apoi le-am dat drumul şi am simţit cum, liberi, iar s-au bucurat. Ceva în sufletul meu se răscolea. Un dor imens, ca o durere, curgea din creştetul capului şi până în călcâie. O clipă, m-am gândit la mami, apoi de Tabitha… Parcă mă durea ceva.

         Şi totuşi, nu! – mi-am zis. – Poate ceva cu Katy, cu Lajos?

Nedumerirea m-a trecut pe sub gard în curtea de alături. Moş Gheorghe nu mai era, ca  de obicei, pe prispa casei. L-am strigat.

         Tataie!  Bă, tataie!…

Nu mi-a răspuns nici măcar ecoul. Parcă totul muţise şi încremenise în cer. Liniştea atunci durea. Prin inimă, săgeţi după săgeţi, apoi fiori din ce în ce mai reci.

         Tataie, bă tataie!… am strigat încât m-a auzit şi baba Ioana şi mamaie.

Instantaneu, am început să plâng. Îmi curgeau pur şi simplu lacrimile, ca un izvor şovăitor. Nu am îndrăznit să urc scările spre prispa casei. Ceva m-a ţinut pe loc. Abia când au venit cele două, m-am ţinut după ele. Am intrat în camera în care tataie dormea. Stătea cu genunchii strânşi  spre piept, cu degetele de la mâini încrucişate, ca la o rugăciune, cu faţa spre icoana agăţată în perete, la câteva palme deasupra sa. Lângă el Biblia. La prima vedere, părea că dormea.

– Bă Gheorghe, ia scoal`, bă! …Că trecu ziua! Hai, scoală-te!…– i-a zis baba Ioana şi l-a scuturat.

Moş Gheorghe nu mai respira. Stătea aşa înţepenit şi parcă se ruga. Pentru mine, pentru ele, pentru lume…

– Aoleu, Doamne! Doamne, ce mă fac? Lume, muri Gheorghe al meu! – ţipa când mamaie, când baba Ioana.

– Doamne, nu! Nuuu! – am strigat din  pridvorul casei către cerul, atunci, parcă gol şi şi de stele, şi de Dumnezeu.

 

 

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*