MONEDA FANTAZIENILOR

29.08.16 by

Povestire utopică
Banat, Sicheviţa, 1937-1938

Partea I *

CAPITOLUL I
Autorul face o scurtă introducere

Fantazia este astăzi o ţară înfloritoare. Înainte cu zece ani însă, reaua stare domnea atotputernică în toate clasele sociale. Secretul acestei schimbări constă într-o reformă revoluţionară în domeniul monedei.
Vom încerca să zugrăvim pe scurt un tablou al tuturor operaţiunilor în speţă, ca unul care am luat parte directă la întreaga lor desfăşurare.
Cerem scuze cititorilor că nu vom arăta aievea, ca înscrierile literare obişnuite, dar facem aceasta la insistenţa conducătorilor fantazieni, care se gândesc numai la binele poporului şi nu ambiţionează să cucerească un loc în cartea de aur a doctrinelor economice sau să facă din guvernare o vacă fătătoare de milioane pentru buzunarele proprii.

Modul cum noi am ajuns în Fantazia va rămâne iarăşi necunoscut, deoarece subsolul istoric este destul de îmbâcsit de amănunte, ceeace face ca de multe ori să naufragiem în noroiul lor, pierzând astfel perspectivele largi, utile şi sănătoase.
În general, prevenim că banditii nu escaladează nici-o pagină din cele ce urmează, iar oamenii de artă nu vor găsi nimic nevrednic de imaginaţia lui Dante sau Swift. Este vorba de lucruri concrete, care se refuză cu vehemenţă amatorilor de abstract. Noi le scriem ca cel puţin astfel să aducem un omagiu vrednicului popor fantazian şi să supunem unei dezbateri mondiale o experienţă unică şi generatoare de maiestuoasă prosperitate.

CAPITOLUL II
Cum se înfăţişa Fantazia când a cunoscut-o autorul

La sosirea noastră în Fantazia sărăcia bântuia cu înverşunare. Puţinele afaceri mai fericite realizau beneficii de cerşetor, iar majoritatea orbecăiau între faliment şi speranţă.
Cauzele care duseseră la această situaţie nenorocită erau multiple, dar printre cele mai importante era lipsa de încredere, promovată de prăbuşirile răsunătoare ale celor mai puternice instituţii de credit.
Faptul în speţă făcuse ca banul să se strângă pretutindeni şi să mucezească la ciorapul burghez sau în casele de fier ale bancherilor.
Ţara întreagă parcurgea astfel o perioadă de scleroză generală: compartimentele vieţii economice, care stau la baza vieţii sociale, acţionau astmatic şi şchiop şi antrenau în derută toată naţiunea.
Optzeci şi şapte de bănci trăseseră obloanele, o sută cinzeci şi patru de industrii închiseseră porţile, şomajul crescuse înspăimântător, drumurile se ruinaseră, funcţionarii publici trecuseră prin douăzeci de reduceri ca la urmă să se transforme în semn de întrebare cel mai liliputan salariu, iar ţarinile rămâneau pârloage pentru pâinea ţării fiindcă preţurile de batjocură ale cerealelor nu mai îndemnau la muncă.
Acest tablou zguduitor arătat pe hârtie exprimă aproape nimic din tragicul profund al realităţii. Coborând în mijlocul poporului aveai impresia unei lumi în comă.
Totul era bolnav.
Bancherul păstra milioanele în seifuri, refuzând să le infuzeze în opera de producţie şi de prosperitate, iar măturătorul de stradă îşi înfrăţea viaţa cu câinele flămând şi vagabond care venea rătăcit lângă el.
Industriaşul ţinea porţile fabricii închise, din lipsa fondului de rulaj şi a debuşeelor, iar muncitorul cu ochii sălbăticiţi de inaniţie adera disperat la mistica roşie.
Intelectualul îndopat cu abstracţii se metamorfoza din ce în ce, combinând pe Nietsche cu ilustrul domn de Gobineau, iar analfabetul credea mai cu tărie în coborârea Sf. Dumnezeu pe pământ ca să cerceteze casele văduvelor şi orbilor.
În puţine cuvinte spus, sărăcia ucidea pe nesimţite naţiunea, provoca schismele politice cele mai violente şi pregătea terenul pentru o revoluţie pustiitoare.
Viitorul şi vitalitatea fantaziană ameninţau să fie profund şi iremediabil zdruncinate, iar străinii care treceau prin Fantazia o considerau o ţară pierdută.
Din fericire acest lucru nu s-a întâmplat.

Capitolul III
Un nou sistem monetar propus de autor în Fantazia

Locuiam de trei ani în Fantazia şi situaţia se înrăutăţea din ce în ce mai mult. Au avut loc două lovituri de stat, câteva revolte, s-au schimbat peste şaptesprezece guverne, dar schimbarea oamenilor nu aducea şi schimbarea lucrurilor.
Cum aveam oarecari înclinaţii pentru studiul economiei, ne-am apucat să studiem cu atenţie fenomenul fantazian şi am ajuns la unele măsuri pe care le-am socotit în stare să vindece răul.
Am întocmit un raport detailat în acest sens şi l-am trimis tuturor oamenilor de frunte ai ţării, atât politici cât şi de ştiinţă, ca să-l studieze şi să-şi dea avizul.
Rezultatul a întrecut orice aşteptări.
După o lună şi optsprezece zile, la 7 septembrie 1949, s-a întrunit un parlament ad-hoc, compus din cei care primiseră raportul.
În dezbaterile ample, care au ţinut şaptezecişidouă de ore neîntrerupt şi la care am fost special invitaţi, raportul nostru a fost luat în considerare ad-literam şi prin aceasta s-au pus bazele unui nou sistem monetar, capabil prin mecanismul său, după dovada făcută în Fantazia, să reînvieze viaţa economică şi socială, transformând radical vechea lume şi vechile uzanţe.
Este ştiut că banul, ca instrument de circulaţie, a bogăţiilor planetei, echivalează cu sângele pentru corpul uman. În vremuri de prosperitate circulă intens şi valorile se încrucişează abundent de la antipod la antipod. În vremuri de criză fuge de pe piaţă, bogăţiile lipsite de vehicularea sa nu se mai mişcă nicăieri şi viaţa socială traversează perioade de grave sincope.
Totul era să obligăm banul să circule, să-l gonim afară din toate colţurile, deopotrivă din seiful bancherului, din ciorapul burghezului, din chimirul ţăranului chiabur.
Pentru aceasta am introdus un principiu nou, revoluţionar: Monedele încetează de a mai reprezenta valori fixe, ele suferind în viitor, automat şi continuu, anumite scăderi în raport cu trecerea timpului.
Am scontat că astfel toată lumea se va grăbi să cheltuiască banul, să-l arunce într-un mod sau altul în circulaţie, dinamizând întreaga viaţă a naţiunii, în loc să-l mai păstreze ca până aici, păstrarea devenind cauzatoare de pagube importante prin însăşi natura sistemului.
Speranţa noastră s-a realizat, iar prosperitatea a revenit înmiită şi eternă. Acum Fantazia este cercetată de mii de economişti străini, care studiază sistemul spre a-l introduce şi în ţările lor.
Dăm în mod sumar, câteva explicaţii.
Toate monedele fantaziene sunt de hârtie. Monedele de metal s-au înlăturat cu totul ca unele care puteau dăuna sistemului din motivul că permit, oarecum şi mai uşor, tezaurizarea.
Unitatea fantaziană de schimb este FAN-ul, aşa cum Franţa are Francul, România LEUL, U.S.A. DOLARUL, Grecia DRAHMA, etc.
Monedele ţării, sau mai exact bancnotele ţării sunt următoarele:
Tip I – 1.250 Fani
Tip II – 625 Fani
Tip III – 125 Fani
Tip IV – 25 Fani
Tip V – 2 Fani
Tip VI – 1 Fan
Primele bancnote, cele de 1250, 625, 125 şi 25 Fani sunt variabile, adică supuse scăderii valorii pe măsură ce trece timpul.
Cele din urmă, de 1 şi 2 Fani, sunt fixe, deoarece dată fiind valoarea lor mică şi confecţionarea din hârtie, nu prezintă pericol de acumulare, manipulându-se greu în cantităţi însemnate. În plus se adaugă dificultatea evidenţierii infimelor scăderi care ar corespunde unor asemenea bancnote.
La bancnotele variabile scăderea valorii se operează la finele fiecărei luni, automat şi continuu, timp de 25 luni. Scăderea variază în raport cu valoarea, începând cu 10 Fani la bancnote de 1250 Fani şi terminând cu 0,20 Fani la bancnote de 25 fani.
Scăderea micşorează puterea de cumpărare a bancnotei.
Pentru fiecare lună viitoare bancnota are o valoare din ce în ce mai mică, evidenţiată expres pe una din feţe. Odată cu intrarea în vigoare a lunii noi, intră automat în vigoare şi noua valoare a bancnotei, rezultată din valoarea lunii precedente, minus scăderea lunară corespunzătoare bancnotei.
Prin scăderi succesive timp de 25 luni, bancnotele ajung la valori rotunde de 1000, 500, 100 şi 20 Fani, când se retrag din circulaţie, înlocuindu-se cu bancnote noi, bune pentru circulaţie alte 26 de luni.
După 26 de luni orice bancnotă veche care întâmplător a mai rămas în circulaţie, suportă o scădere lunară de 10 ori mai mare decât scăderea normală, până la nimicirea totală a valorii.
Această procedură loveşte aspru în bancnotele vechi, pentru ca să se asigure funcţionarea cât mai normală a sistemului.
Iată înfăţişarea bancnotelor fantaziene:

După cum se vede, bancnota cea mai mare în sistemul fantazian este aceea de 1250 Fani. Prin scăderi succesive timp de 25 luni, ea ajunge la 1000 Fani, când se retrage din circulaţie, înlocuindu-se cu alta nouă, bună pentru circulaţie alte 26 luni.
Ca o consecinţă a sistemului, o bancnotă de 1250 Fani pusă la păstrare în luna emisiunii şi folosită de abia în a douăzecişisasea lună, nu mai valorează decât 1000 Fani.
Păstrând-o, posesorul a pierdut 250 fani, care reprezintă totalul scăderilor lunare.
Dacă nici în a douăzecişisasea lună nu este pusă în circulaţie, bancnota pierde înzecit ca până aici, adică 100 lei lunar şi după 10 luni valoarea sa devine zero.
Respectând proporţiile, aşa se întâmplă cu toate bancnotele fantaziene, afară de bancnota de 25 Fani. Aceasta se deosebeşte de celelalte prin faptul că are valoarea constantă câte cinci luni consecutive şi rămâne în circulaţie 30 de luni. S-a procedat astfel fiindcă operând lunar scăderea de 0,20 Fani se îngreuna circulaţia.
La finele fiecărei luni, pentru ca emisiunea monetară a ţării să fie constantă, Banca Naţională pune pe piaţă o emisiune nouă de monedă, echivalentă cu scăderea suferită de moneda aflată în circulaţie.
Prima emisiune fantaziană de bancnotă variabilă – 1 ianuarie 1950 – a însumat 30.000.000.000 Fani, cu următoarea repartiţie pe feluri de bancnote:
7.200.000 buc a 1250 Fani – 9.000.000.000 Fani
19.200.000 buc a 625 Fani – 12.000.000.000 Fani
40.000.000 buc a 125 Fani – 5.000.000.000 Fani
160.000.000 buc a 25 Fani – 4.000.000.000 Fani
La 1 februarie 1950, conform sistemului, scăderea operată automat asupra întregii emisiuni monetare respective a fost următoarea:
La 7.200.000 buc. Tip. I a 10 Fani – 72.000.000 Fani
La 19.200.000 buc. Tip. II a 5 Fani – 96.000.000 Fani
La 40.000.000 buc. Tip. III a 1 Fan – 40.000.000 Fani
Total – 208.000.000 Fani
Pentru 208.000.000 Fani, Banca Naţională a pus imediat pe piaţă bancnota nouă, procedând astfel la fiecare lună, cu excepţia lunilor când se acoperă şi scăderea bancnotelor tip IV – 25 Fani – în sumă de 160.000.000 Fani.

Capitolul IV
Tot despre scăderile lunare şi despre menţinerea emisiunii la quantumul iniţial.

La prima vedere, un neajuns insurmontabil în sistem pare acela că la păşirea în luna nouă, posesorul de numerar pierde automat şi fără mijloc de recuperare, o parte din valoarea bancnotelor ce deţine în acel moment. Dar tocmai aici se găseşte formidabila forţă a sistemului.
Posesorii de numerar în Fantazia sunt de două feluri: ordinari şi privilegiaţi.
Posesorii ordinari sunt toţi locuitorii Fantaziei, în număr de aproape 30.000.000. Prin mâinile lor, banul vine şi trece ca şi în sistemele monetare clasice, iar deosebirea şi forţa sistemului nou constau în aşezarea circulaţiei monetare pe baze noi.
Posesorul ordinar nu mai poate păstra banul, sustrăgându-l procesului circulator, şi aceasta din cauza pagubelor grele, inevitabile şi nerecuperabile pe care le pricinuieşte scăderea automată a valorii bancnotelor.
Nolens-volens, imediat ce capătă banul sau cel mai târziu în ultima zi a fiecărei luni, posesorul ordinar fantazian trebuie să-l pună în circulaţie în orice mod.
Prin acest nolens-volens s-a ajuns la dinamizarea fabuloasă a consumaţiei. La rândul său, consumaţia a dinamizat tot aşa de fabulos toată viaţa fantaziană, mii de industrii născându-se peste noapte ca din pământ, câmpurile părăginite transformându-se în grădini fermecătoare, salariile crescând la proporţii nevisate, comerţul înflorind ca în basme, cultura pătrunzând biruitoare pretutindeni, într-un cuvânt bunăstarea generală inundând Fantazia din capitală până în ultimul cătun şi făcând din fiecare fantazian un om în putere să se bucure de o viaţă înzestrată cu toate cuceririle civilizaţiei.
Dar fără o diferenţă de nivel în circulaţia monedei, sistemul ar fi eşuat în întregime. În loc să accelereze schimbul, banul ar fi constituit un agent de stagnare a vieţii economice, oricine refuzând să-l mai primească în tranzacţii către finele lunii, când se apropie spectrul scăderii.
Asemenea vărsării pârâiaşelor în fluvii şi fluviilor în mări şi oceane în virtutea diferenţei de nivel, trebuiau create şi în noul sistem monetar mări şi oceane în speţă, care să primească pârâiaşele de numerar reprezentate de cele treizeci de milioane de fantazieni.
Astfel s-a ajuns la posesorii privilegiaţi.
Spre deosebire de posesorii ordinari, aceştia au privilegiul că banul aflat în mâinile lor îşi păstrează valoarea lunii expirate şi în primele zile ale lunii noi. Sunt de două feluri, corespunzând la două niveluri diferite şi succesive ale circulaţiei monetare:
Posesori privilegiaţi de gradul I, sunt toţi comercianţii fantazieni, fie ei de detaliu, de mijloc, de angro şi au privilegiul că numerarul din mâinile lor îşi păstrează valoarea lunii expirate şi în ziua întâia a lunii noi, până la ora 20.
Posesorii privilegiaţi de gradul II sunt magazinele generale şi au privilegiul că numerarul din mâinile lor îşi păstrează valoarea lunii expirate şi în primele două zile ale lunii noi, până la ora 20 a zilei a doua.
Magazinele comerciale generale au luat fiinţă prin însăşi legea noului sistem monetar. Numărul lor variază între 1 şi cel mult 5 în fiecare judeţ, după mărimea acestuia şi amploarea vieţii economice; sunt înzestrate cu capitaluri mari ca să corespundă importantului rol încredinţat; sunt obligate sub pedeapsa desfiinţării şi a pedepsirii severe a conducătorilor, să fie înzestrate cu tot felul de mărfuri şi sunt autorizate să vândă exclusiv comercianţilor, vânzarea la persoanele fără această calitate fiindu-le strict interzisă.
Pe lângă fiecare magazin general există şi un comisar de control al Băncii Naţionale.
Revenind la chestiunea privilegiilor, adăugăm că privilegiul comercianţilor este valabil numai faţă de magazinele generale, iar privilegiul magazinelor generale este valabil numai faţă de Banca Naţională.
Din cele spuse credem că se observă destul de limpede mecanismul circulaţiei în niveluri succesive a monedei fantaziene:
I. Posesorul fantazian silit de spectrul scăderii inevitabile şi nerecuperabile, pentru el, pune banul în circulaţie până cel mai târziu în ultima zi a lunii.
II. Comerciantul care primeşte banul contra mărfuri de la posesorul ordinar, până în seara ultimei zile a lunii ce expiră, are privilegiul ca în ziua următoare, ziua întâia a lunii noi, să se prezinte la magazinele generale cu tot numerarul compus din bancnote variabile, ridicând contra lui mărfuri de egală valoare. Valoarea numerarului se calculează la valoarea lunii expirate. Magazinele generale n-au voie să primească soldurile de fine de lună în speţă sau orice alţi bani, decât contra mărfuri, fiind interzise creerile de depozite de numerar în cont curent sau altfel, pe seama comercianţilor.
III. Magazinele generale primesc soldurile lunare ale comercianţilor contra mărfuri până în seara zilei întâia a lunii noi, iar în ziua următoare, a doua a lunii noi, se prezintă la sucursalele Băncii Naţionale din capitalele judeţelor, cu tot numerarul compus din bancnota variabilă. Aici se calculează de către bancă scăderea suferită de stocul de numerar prezentat şi se acoperă imediat din tezaur. În acest mod se obţine atât reabilitarea numerarului magazinelor generale cât şi menţinerea emisiunii la quantumul iniţial, deoarece prin operaţiunea ameliorării numerarului magazinelor generale, se pune în circulaţie emisiunea de monedă nouă aproape echivalentă cu scăderile lunare automate.
IV. Un regim mixt a fost conferit societăţilor anonime cu caracter industrial. Ele au privilegiul ca să prezinte pentru reabilitare în ziua întâi a lunii noi, până la ora 20, o sumă echivalentă cu maximum o zecime din capitalul social efectiv vărsat. Numerarul posedat în plus nu se reabilitează.
V. Prin diferenţa dintre emisiunea monetară totală de bancnotă variabilă şi numerarul prezentat de magazinele generale şi societăţile anonime industriale la reabilitare se determină şi infima cantitate de monedă care din neglijenţa posesorilor sau din alte cauze, spre exemplu numerarul din casieriile publice, n-a mai parvenit la timp magazinelor generale. La această monedă se calculează iarăşi totalul scăderii lunare şi suma corespunzătoare se varsă imediat de către Banca Naţională Ministerului de Finanţe, servind la acoperirea scăderii suferită de numerarul aflat în casieriile publice la finele lunii, iar restul constituind venit al statului.
Vărsământul în speţă împreună cu operaţiunea ameliorării numerarului magazinelor generale şi societăţilor industriale constituie mijlocul prin care moneda emisă lunar pentru umplerea golului provocat de scăderea automată se infuzează în procesul circulator şi menţine emisiunea monetară a ţării la nivelul iniţial.
Toate operaţiunile de reabilitare se fac pe bază de registre legale cu care solicitatorii în drept justifică numerarul ce prezintă. Există pedepse severe pentru acei care caută să profite de calitatea ce deţin, căutând să reabiliteze sume ce nu le aparţin de fapt.
Deşi complex la prima impresie, sistemul fantazian este în fond cât se poate de simplu. Regenerarea continuă a circulaţiei monetare se face fără bătaie de cap prin magazinele generale, etc., iar restul posesorilor au numai misiunea uşoară şi plăcută de a cheltui.
Astfel, din pârâiaşe – posesori ordinari ai banului – se formează râuri şi fluvii mari – comercianţii şi magazinele generale – ape ce se varsă în marele ocean al Băncii Naţionale.
În mecanismul scăderilor automate lunare şi în crearea fluxurilor de circulaţie monetară stă toată noutatea şi incomensurabila forţă a sistemului fantazian.

Capitolul V
Autorul vorbeşte despre credit şi economie în Fantazia

Creditul, care pe lângă numerar este cel mai activ instrument de amplificare a consumaţiei, a găsit în noul sistem locul cuvenit. Totuşi, dat fiindcă în sistemul clasic însuşi creditul a ruinat prosperitatea prin dobânzi uzurare, în Fantazia s-au introdus metode capabile să înlăture asemenea neajunsuri.
Astfel, comerţul de bancă este cu desăvârşire interzis, fiind înlocuit cu monopolul de stat.
Creditul se acordă exclusiv, de şi prin agenţii speciale ale Băncii Naţionale, numai pe ipotecă sau gaj, cu o dobânda modică de 3%, încasată nu pentru realizare de beneficii, ci pentru acoperirea cheltuielilor instituţiei. Astfel de agenţii s-au înfiinţat până în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării şi stau sub supravegherea sucursalelor judeţene ale Băncii Naţionale.
În ceea ce priveşte economia în general a avut aceeaşi soartă ca şi comerţul de bancă, adică interzicerea. Practica depunerilor spre fructificare, cea mai proeminentă formă a economiei, contrazicea în plin noul sistem şi nu putea să mai trăiască în cadrul său.
Desigur, afară de depunerile spre fructificare oprite expres de lege, economia de bani este oprită numai în sens relativ, deoarece în căminul propriu oricine este liber să adune ban lângă ban. Dar sistemul monetar însuşi este acela care interzice, prin mecanismul său, în mod absolut, astfel de economie. Nimeni, afără de nebuni desigur, nu mai adună ban lângă ban, când ştie că aceştia nu numai că nu produc nimic, dar, datorită scăderilor automate lunare, îşi pierd cu timpul întreaga valoare.
Pentru că însă sunt atâtea nevoi umane care pretind imediat banul şi pentru că nu toată lumea poate recurge la credit în asemenea ocazii din cauza lipsei de garanţii corespunzătoare, etc., s-a mai creat în Fantazia o instituţie numită „CASA FONDURILOR FAMILIALE”, cu patru secţii deosebite: „caz de naştere”, „caz de căsătorie”, „caz de boală” şi „caz de moarte”.
Această instituţie primeşte fără să plătească vreo dobândă depuneri pentru oricare din secţiunile de mai sus. Ea îndeplineşte oficiul de păstrare şi stă mai mult în serviciul oamenilor săraci, care pot să-şi strângă acolo, zi de zi, an de an, treptat, din mici economii, suma sau sumele ce şi le doresc necesare.
Ca sub aceasta mască instituţia să nu degenereze în factor de promovarea economiei, s-au introdus următoarele restricţii: 1) nu se plăteşte nici un fel de dobândă ci dimpotrivă o taxă de păstrare de 2% pe an; 2) depunerea pentru caz de naştere s-a fixat la 5000 de Fani, idem pentru caz de nuntă 25.000 Fani, idem pentru caz de boală 25.000 Fani, idem pentru caz de moarte 20.000 Fani; 3) suma depusă nu poate fi ridicată decât pentru cazul căruia a fost destinată şi numai când este în ajun de a se produce,- naşterea şi nunta, – când se manifestă – boală, – sau când s-a produs – moarte – şi numai în baza actelor doveditoare; 4) când cazul pentru care a fost destinată depunerea nu se produce până la moartea depunătorului, este vorba desigur de naştere, căsătorie sau boală, suma nu se mai poate ridica ci intră în patrimoniul statului care o foloseşte la asistenţă socială. La fel se întâmplă cu depunerile pentru caz de moarte, când depunătorul moare în războiu, piere în naufragiu, foc sau în orice alt mod care, prin forţă majoră, nu mai permite înmormântarea de către familie.
Prin „caz de nuntă” se înţeleg cheltuielile obişnuite de căsătorie. Noul sistem ignorează dota în numerar ca una ce contravine principiului său faţă de economie.
Operaţiunile „CASEI FONDURILOR FAMILIALE” se fac prin toate oficiile poştale din Fantazia care îndeplinesc expres şi funcţiunea de agenţii ale sale.

Capitolul VI
Autorul arată mecanismul monetar în relaţiile cu străinătatea

Fiindcă moneda fantaziană suferă în fiecare lună o anumită scădere din valoarea sa şi în străinătate nu s-ar fi putut remedia în niciun fel acest neajuns, s-a emis separat o monedă pentru uzul extern. Aceasta are valoare permanent fixă şi este de 3 tipuri: 1.000, 500 şi 100 Fani. Nu are voie să circule pe piaţa internă ci exclusiv pe pieţele externe. Plăţile în străinătate se fac în acest fel de monedă.
La ieşirea din ţară a unui fantazian, acestuia i se dă moneda tip extern în schimbul monedei tip intern ce posedă. La intrarea în ţară se face inversul operaţiunii, adică dacă are monedă externă, i se preschimbă în monedă tip intern. La fel se procedează şi cu străinii cari intră sau ies din Fantazia.
La fiecare vamă există birouri speciale ale Băncii Naţionale care se ocupă cu toate operaţiunile în speţă.
Oricine introduce sau foloseşte moneda tip extern în interiorul ţării se pedepseşte foarte sever.

Capitolul VII
Autorul spune câteva cuvinte de încheiere

Graţie acestui sistem monetar, Fantazia este astăzi, precum am avut ocazia să mai arătăm şi în cuprins, prosperă ca nici-o altă ţară din lume.
Banul, gonit de demonul scăderii, iese din toate colţurile şi se aruncă în consumaţie, dinamizând-o şi revolutionând-o şi prin aceasta generând industrii uimitoare, salarii mari, preţuri bune, mulţumire generală pretutindeni.
Poporul fantazian a marcat în câţiva ani o etapă de progres echivalentă cu 50 de ani anteriori.
Până la reforma monetară, banul câştigat şi pus la păstrare dăuna vieţii sociale prin neparticiparea sa la procesul circulaţiei. Acum el este un motor formidabil care pune în mişcare toate energiile naţiunii.
Astfel au rezolvat Fantazienii criza, au readus pentru eternitate prosperitatea în ţara lor şi s-au instalat cu autoritate şi mândrie în fruntea popoarelor lumii din al XX-lea secol.

Partea a II-a

1
În povestirea mea, intitulată „Moneda fantazienilor” şi publicată în marele ziar „Drum” din Roşiorii de Vede, am mai avut ocazia să vorbesc despre poporul fantazian. În acest fel, cunoaşteti desigur întrucâtva puterea sa de transformare în domeniul social, iar cele arătate mai la vale îi vor demonstra încă odată acest strălucitor geniu.
Şi între popoare, ca şi între oameni, există o lege implacabilă care asigură succesul numai celor îndrăzneţi. Moderaţia este sora bună a mediocrităţii şi competitorii săi s-au salvat în acest secol, agăţându-se cu disperare de pulpana tradiţiei.
Poporul fantazian face parte din categoria popoarelor îndrăzneţe. Destinul său, căci un destin există, poartă prin lume emblema curajului şi dragostea de luptă neobosită pentru cucerirea maibinelui.
Din splendidul său patrimoniu social, contemporaneitatea transmite viitorului cele mai fecunde reforme, difuzate ca un balsam al mântuirii peste întregul glob.
După povestirea amintită la început, mi-a revenit tot mie onoarea de cronicar în acest sens. Ca unul ce dispreţuiesc manierele generatoare de plictiseală ale scriitorilor moderni, voi fi cât se poate de sobru şi de scurt până la sfârşit.
Vă mărturisesc de la început că, după citirea ultimelor pagini, admiraţia ce veţi arăta poporului fantazian nu va fi cu nimic mai prejos decât aceea arătată lui Platon, lui Saint-Simon, lui Morus şi altora de seama lor. Iar peste vremelnica şi meschina noastră viaţă şi peste milenii de ani viitori, stindardul eternităţii va fâlfâi în soare încă o glorie biruitoare. Poporul fantazian.
Cer iertare aproape că, în acest angrenaj, oamenii se vor întoarce şi asupra mea şi mă vor încărca de faimă şi onoruri. Dar cronicar fidel al unor fapte văzute de la un cap la altul, în toată plenitudinea lor, am voit să-mi păstrez înţelegător anonimatul, dar editorul făcând opinie separată, mi-a demonstrat că numele meu celebru constituie o fericită carte de vizita pentru povestire.

2
Acest popor, poporul fantazian, este dotat cu o bogată fantezie, de unde i se trage de altfel şi numele. Această fantezie îl ajută să-şi dezlipească fruntea de ţărână şi să-şi proiecteze vederea dincolo de vârful nasului, în faldurile zilei de mâine.
E un popor în care capul ţine cumpănă cu fermitate orbului stomac. Aici am cunoscut pe Campanela, pe Fourier, pe Owen şi alţi maeştri ai meditaţiei înalte, desigur sub alte nume, sub alte trupuri şi sub alte costume. Cu ei împreună m-am bucurat sau m-am întristat ani de-a-rândul, după caz, prin mărăcinişul schimbător al existenţei.
Fantezia unită cu îndrăzneala şi prevederea unită cu organizarea, iată tot secretul nemuritoarelor opere fantaziene. Pe lângă fantezia ştiinţifică sau artistică mai există o fantezie socială, care putrezeşte în cărţi, fără să fie coborâtă pe pământ, chiar când milioane de oameni au acceptat-o în sinea lor.
Poporul fantazian, singur, a rupt cu înţelepciune această practică.
În alte ţări, realitatea se sufocă decenii şi secole de-a-rândul în conservatorism, în tradiţie. Când se face cu multă greutate o reformă, efectele acesteia sunt aproape nule, fiindcă reforma a venit prea târziu. A venit când, în felul său, era depăşită de necesităţi.
Chestiunea se aseamănă, cu alte cuvinte, cu următorul exemplu edificator. O trăsură condusă de un birjar bătrân şi miop, şi care reprezintă împreună realitatea socială, este urmărită în fugă, pe jos, la o distanţă apreciabil de mare, de un om tânăr şi viguros, reprezentând reforma. În loc ca omul acesta să fie pe capra trăsurii ca s-o conducă cu tinereţea şi cu vigoarea sa, el se află departe în urmă, fugind după ea cu sufletul la gură.
Atunci când totuşi, după goană de decenii sau secole, ajunge trăsura şi se instalează pe capra ei, el nu mai este omul tânăr de la început, ci o fantomă în care şi-au făcut deopotrivă culcuş oboseala, bătrâneţea şi moartea. Aproape un cadavru. Apoi urmărirea istovitoare şi stearpă începe iarăşi cu alţi parteneri şi cu alte cadavre, în nesfârşirea timpului.
Tocmai asemenea gen de spectacole a devenit inexistent în Fantazia. Aici reforma merge pas în pas cu vremea şi cu realitatea socială. Din sincronizarea lor perfectă izvorăşte o lume nouă, o lume în care pacea şi bunăstarea stăpânesc egale.
Am trăit în Fantazia zeci şi zeci de ani. Am văzut cu ochii mei evenimente şi reforme de tot felul. Acum la bătrâneţe mintea mea e încărcată de mulţimea, de varietatea şi de cuprinsul lor. Ca să le descriu cât mai exact pe cele ce voi hotărî să le împărtăşesc lumii voi face apel întotdeauna la jurnalul meu intim, în care le-am notat zilnic şi cu fidelitate o viaţă întreagă. Fac acelaşi lucru şi cu povestirea de faţă.

3
3 Octombrie 1924
Intru în Fantazia în calitatea prea puţin importantă de corespondent al ziarelor din Londra. În câteva speculaţii nenorocite la bursă, părinţii mei au pierdut majoritatea averii şi ca urmare a trebuit să-mi caut în viaţă un rost mai precis în locul vagabondajului belferesc şi confortabil de până aici. Am avut posibilitatea ca să mă duc în aceeaşi calitate în ţări ca Japonia, U.S.A. sau Germania, dar am preferat Fantazia din cauza că mă leagă o adâncă prietenie cu conducătorul sau – Fan. Cu ani în urmă am studiat împreună ştiintele sociale la Oxford. Mă gândesc cu plăcere la lungile noastre discuţii despre sistemele sociale şi economice de tot felul care şi-au făcut loc în lume în toate timpurile.
La această prietenie se mai adaugă apoi şi altceva. În ultimele zile toate agenţiile de presă au anunţat prin telegramele lor că în Fantazia au loc grave tulburări sociale. Aşa ceva mi-a mărit şi mai mult pasiunea de gazetar, pasiune oarecum înăscută, cât şi dorinţa de a pleca mai repede.
În gara centrală a capitalei fantaziene, când cobor din vagon, mă întâmpină însuşi Fan. Nu e însoţit de nici-o suită ci e singur, travestit şi amestecat între lume. Îmi spune că mă primeşte exclusiv ca prieten şi de aceea a ţinut să se bucure între patru ochi de revederea noastră.
Pe imensele peroane din faţa trenurilor remarc imediat rumoarea ce domneşte. Cei mai numeroşi sunt soldaţii în echipament de război. Pe feţele tuturor călătorilor stăpânesc vizibile neliniştea şi teama.
N-am ieşit niciodată din boemia engleză şi poate de aceea mă interesează excesiv acest tablou în care iarba de puşcă se simte în nas. Aş dori să-l privesc mai mult şi să mă pătrund mai adânc în el ca să-l înţeleg mai bine. Dar Fan mă invită să plecăm. Mergem acasă la el şi aici sunt pus în posesia unui sobru şi încăpător apartament.
După ce schimbăm impresiile revederii, împletite cu amintiri, vorbim de chestiunile internaţionale la ordinea zilei. Conflictele cronice din extremul orient, imperialismele europene, noile reforme americane, problema coloniilor, maşinismul şi somajul, iată un colier respectabil de subiecte în care omul aproape se năuceşte. La urmă ne oprim la starea quasi-revoluţionară din Fantazia şi Fan mă pune în curent cu lucrurile.
– Fantazia este o ţară agricolă. În agricultură stăpâneşte marea proprietate, pe când mica proprietate este ca şi inexistentă. Posedăm în total 12.000.000 hectare de pământ arabil. Din acestea 10.000.000 aparţin marii proprietăţi şi numai 2.000.000 micii proprietăţi. Dacă se raportează suprafeţele la numărul proprietarilor, avem 5.000 de familii boiereşti stăpâne pe 10.000.000 hectare şi 2.000.000 de familii ţarăneşti stăpâne pe 2.000.000 hectare. Revin în medie câte 2.000 de hectare de familie boierească şi câte un hectar de familie ţărănească. Media aceasta este adevarată numai în general. În detaliu, ea suferă simţitoare schimbări în sensul că multe moşii sunt mai mari sau mai mici de 2.000 de hectare, precum şi proprietatea ţărănească se ridică în unele cazuri cu ceva peste un hectar iar în altele, foarte multe, se reduce literalmente la nimic.
Cum trăieşte ţărănimea în aceste vitrege împrejurări? Iată întrebarea care cuprinde în miezul său toată explicaţia şi justificarea actualelor tulburări.
Numai din pământul său ţărănimea nu poate trăi. Fie că e prea puţin la majoritatea familiilor, fie că e de-a-dreptul inexistent la altele. Ca urmare, ea trebuie să muncească pe moşiile boiereşti. Şi tocmai aici este speculată sărăcia ei. Pe moşiile boiereşti există un sistem de muncă aproape medieval sau inchizitorial, cum vrei să-i zici. Toate acestea sunt muncite de ţăran în sistemul „una din trei”. Ce înseamnă acest sistem? Nici una nici alta decât că două părţi din recolte sunt luate de boier şi numai o parte de ţărani. Boierul nu contribuie cu nimic la opera de producţie, decât cu pământul. Ţăranul pune sudorile şi zilele lui, vitele şi uneltele lui, sămânţa pentru semănat şi tot ce altceva mai trebuie. Peste acestea mai e obligat să facă o seamă de tot felul de corvezi boiereşti, care adeseori se ridică până la 40 de zile pe an. Numai în asemenea condiţii poate intra ţăranul pe marea proprietate. De primit trebuie să le primească, fiindcă altfel riscă să ajungă pe drumuri şi să moară de foame cu toată casa.
Din cauzele acestea există toată atmosfera neliniştită pe care ai găsit-o aici. Ţărănimea munceşte ca o sclavă sau chiar mai rău şi trăieşte în toate părţile în cea mai cruntă mizerie. Pâinea nu se pomeneşte pe masa lui. Confortul cel mai elementar îi lipseşte complect. Îi rămâne numai porumbul stricat care o înfrăţeşte de timpuriu cu exuberanţa florilor de pelagră şi cu cimitirul.
În acelaşi timp, boierii fantazieni, cu o ironie nemărginită, trăiesc în lux şi dezmăţ. Toate capitalele occidentale sunt pline de ei şi cheltuiesc acolo mai abitir ca maharajahii. La moşii au logofeţi care la rândul lor mai jupoaie încă o piele de pe ţărănime şi cu ce mai fură de la stăpâni ajung ei înşişi, cu vremea, boieraşi sau bancheri mărunţi.
Acestea sunt izvoarele de permanentă revoltă a ţărănimii. Au fost mai întâi tulburări locale, apoi acestea au devenit tot mai întinse zi cu zi, până când au ajuns să împânzească judeţe şi regiuni întregi. An cu an aerul ţării miroase mai apăsător a cenuşă şi moarte.
Dreptatea se ştie de către toţi a cui este. Este a celor mulţi şi săraci, cum a fost întotdeauna. Este a ţărănimii. Dar guvernanţii de până acum au înlocuit-o mereu cu sabia, cu puşca şi cu ocna. Niciunul din ei n-a avut înţelegerea sau curajul să ia în mână cumpăna cu echilibrul adânc avariat şi să-l îndrepteze prin corectarea lesturilor.
Sunt numai de doi ani conducătorul ţării.
Văd cu atât mai bine, în această calitate, din vârful complexului social, că e imoral şi revoltător ca 5.000 de familii boiereşti să huzurească în paradisul bogăţiei şi plăcerii fără prestarea celor mai modeste munci productive iar 2.000.000 de familii ţărăneşti să orbecăiască cu robia pe umăr în mizerie şi întuneric.
Vom merge de altfel prin ţară ca să vezi cu ochii cele auzite. Eu însumi obişnuiesc să călătoresc incognito în toate părţile ca să-mi dau seama mai adânc şi la fata locului de întreaga realitate.

4
7 Octombrie, 1924.
După promisiunea sa, Fan mă cheamă cu el într-o călătorie prin Fantazia. Suntem amândoi travestiţi şi ne recomandăm negustori de cereale.
E o zi de Duminică. Soarele anemic se amestecă întristat cu rugina frunzelor. Domneşte pretutindeni paloarea sfâşietoare a toamnei.
Ne oprim într-unul din sate, anume ca să-l cercetăm mai deaproape. Toate gospodăriile sunt la fel şi la toate fâlfâie de departe blazonul sărăciei. Intrăm la întâmplare într-una. Casa peste care dăm este aidoma ca o cocină de porci, ceva mai mărişoară. Ca să intri pe uşă trebuie să te frângi cum trebuie de la mijloc. În ferestrele cât o palmă se lăfăieşte hârtie proastă de jurnal, lipită cu cocă, în locul geamului limpede de sticlă.
Ne întâmpină un ţăran în vârstă, pe a cărui faţă se citeşte repede că e îngenunchiat de necazuri. Îl cheamă Manor I şi are 38 de ani, deşi arată de 50. Cu îmbrăcămintea de pe el, săracă şi veche, seamănă mai degrabă a cerşetor.
În urma lui se iveşte o femeie fricoasă şi firavă ca un spectru. E însoţită de câţiva copii aproape goi, cu trupurile costelive, supte de mizerie şi de boală.
Dăm bună ziua şi începem să stăm de vorbă. Aflu cu uimire că Manor I şi toţi din familia sa sunt analfabeţi. Toate satele fantaziene sunt la fel şi numai logofeţii boierilor ştiu în ele puţină carte. Lumea cea multă ţine socotelile cu răboj în lemn şi cu noduri pe aţă.
Când îi spunem că suntem negustori de cereale, omul scapă un adânc oftat. Vorbele sale tulbură şi zguduie.
-„Nu este nimic de vânzare în gospodăria mea, fiindcă sunt prea sărac. Ce am eu? Doar nevoi şi necazuri. O soţie sfârşită de muncă şi naşteri, trei copii cu obrajii de ceară, cocina de casă pe care o vedeţi alături, o pereche de boi hămesiţi de foame în tot ceasul şi o vechitură de plug cârpit la zece ţigani. De la părinţi am moştenit numai un pogon de pământ. Au fost săraci şi ei.
Ca să pot trăi trebuie să muncesc pe moşia boierească. Muncesc 9 pogoane de pământ, pentru ca recolta din 6 pogoane s-o ia boierul şi numai din trei pogoane s-o iau şi eu. Peste munca acestor 9 pogoane mai fac în tot anul până la 40 de zile de corvoadă boierească, de nu mai ajung să am o zi de odihnă omenească. Şi sunt silit să fac aşa, ca şi ceilalţi săteni, fiindcă altfel nu primim un pas de pământ în moşie.
Muncesc deci 10 pogoane de pământ, adică şi cu cel părintesc. De abia le birui cu soţia neputincioasă, cu unelte învechite, cu vite prăpădite de foame şi cu copii care acum se ridică. După opt-nouă luni de zile petrecute în tot anul în sudoarea frunţii aduc în hambarul meu te miri ce. În schimb boierul care nu face nimic şi nu l-am văzut de zece ani pe aici, pune de-a-gata mâna pe recolta din 6 pogoane din munca mea pe moşia lui şi huzureşte pe alte meleaguri.
Pe lângă acestea se mai adaugă şi alte păcate.
Când timpul e potrivit şi frumos trebuie să muncim la partea boierului iar a noastră rămâne la urmă, când adeseori i-a trecut şi sorocul. Aşa izbutim să mai punem încă o pagubă, în loc de câştig, lângă sărăcia noastră. Mai rău nu cred să fie decât în iad. Acolo însă răul are înţelesul lui dumnezeiesc.
Ca mine este tot satul acesta de 400 de familii şi ca satul acesta e toată ţara. Puţini dintre noi sunt mai răsăriţi deasupra necazurilor, doi sau trei la sută, graţie pământului părintesc mai întins. Dar nici ei nu se culcă pe roze.
Muncim toţi cât este anul de mare, locuim în case care seamănă mai mult a cocini şi ne ţinem zilele cu porumb stricat. Copii ne mor mai mult de jumătate de mici iar către 50 de ani ne stingem şi noi, aproape la rând, vlăguiţi de trudă şi de neajungeri.
Trăim, într-un cuvânt, câineşte. Trăim aşa cum vedeţi, dar nimeni nu se apleacă asupra durerilor noastre ca să le asculte, să le înţeleagă şi să le izbăvească.
Până când însă?”
Ochii lui Manor I înoată în lacrimi. În lacrimile sale simţim amândoi cum se împletesc laolaltă mizeria şi revolta. Ne despărţim de el cutremuraţi. Mai trecem pe la alte gospodării, prin alte sate şi peste tot ne întâmpină acelaşi spectacol de sărăcie şi disperare. Acum înţeleg de ce în fiecare zi e o revoltă undeva în Fantazia şi înţeleg mai cu seamă frământarea din nobilul suflet al lui Fan. Cu glasul modulat de tristeţe dar ferm, el îşi destăinuie gândurile cu aceeaşi sinceritate ca altădată la Oxford.
-„Precum vezi, poporul fantazian este la marginea prăpastiei. Cu sărăcia intrată până în oase, cu copiii de ceară şi seceraţi în majoritate de moarte, cu cocini în loc de case, cu minţi întunecate ca noaptea, într-un cuvânt ducând o existenţă mai rea decât animalică, unde se poate merge decât la pierzare? Fiindcă acesta e poporul adevărat, această lume înfrăţită cu ogorul, cu robia şi cu sărăcia, iar nu cele câteva mii de trântori latifundiari, care şi-au uitat în parte şi limba şi ţara.
Această tragică situaţie nu mai poate dura decât cu nu ştiu ce riscuri. Poate chiar cu acela al distrugerii naţiunii. Ieşirea din ea e mai mult decât imperioasă. E o chestie de viaţă sau de moarte pentru milioane şi milioane de suflete.
După matură chibzuială, hotărârea mea în acest sens e luată fără întoarcere. Va fi în curând cunoscută şi înfăptuită peste orice obstacole.

5
9 Octombrie, 1924
Fan acţionează rapid. A convocat pentru astăzi un consiliu al salvării naţionale şi mă cheamă să-l însoţesc la şedinţă. Sunt prezente în acest consiliu toate personalităţile proeminente ale ţării, din toate domeniile de cultură, industrie şi comerţ. Savanţi îmbătrâniţi la catedre universitare, înteprinzători plini de energie creatoare şi tehnicieni străluciţi îşi strâng laolaltă mâinile, înfrăţiţi sub acelaşi acoperiş.
Fan deschide sedinţa şi expune lapidar situaţia gravă în care se află ţara. Nu ascunde şi nu menajează nimic, fiindcă ceasul este de grea cumpănă. Toţi cunosc dealtfel, mai mult sau mai puţin. De ani de zile se joacă hora sângeroasă a revoltelor, de ani de zile se agită tot felul de soluţii, dar nimeni nu păşeşte hotărât la îndreptare.
În acest timp răul se adânceşte neîncetat şi catastrofa pustiitoare se apropie vertiginos. Un popor întreg e ameninţat să se mistuie în moarte şi incendiu din cauză că se întârzie mereu cu instaurarea echităţii.
După ce descrie toate acestea, Fan expune problema la care s-a oprit cu îndrăzneală, după o lungă meditaţie. E o reformă radicală, capabilă să reteze din rădăcini tot răul şi să coboare binefăcătoarea linişte peste tot. Aşa cum vorbeşte despre ea, glasul îi pare deodată tunet şi mântuire. Toţi ochii din faţa lui se umezesc de lacrimi de bucurie. Nu sunt aici capete goale de politicieni venali şi oportunişti ci numai elita creatoare a naţiunii. Ea judecă adânc şi nepărtinitor, în concordanţă cu marile interese ale neamului.
În faţa acestei elite Fan a întrupat demult speranţa ţării. Prin convingerile sale progresiste, girul lui de chirurg social a plutit mereu în atmosferă. Speranţa se converteşte astăzi în puternica realitate. Toată adunarea e un glas de aprobare emoţionantă. Fiecare vede aevea zilele viitorului ce vor veni cu pace şi belsug ca să înlocuiască luminoase secularele tristeţi fantaziene.
Pe amvonul tribunei, Fan pare un erou legendar, un semizeu. O voinţă năvalnică şi o sete nemăsurată de bine strălucesc în ochii lui ca nişte diamante. Aşa cum încheie el seamănă aidoma cu un nou Isus, trimis pentru o nouă mântuire.

6
10 Octombrie, 1924
Ieşind în oraş, întâmpin în toate părţile o animaţie extraordinară. Grupuri şi grupuri de oameni discută plini de voioşie şi se opresc în faţa locurilor de afişaj unde zăbovesc mai îndelung. Cunosc obiectul entuziasmului lor. Îmi place să mă amestec între ei ca să le simt mai adânc mulţumirea din suflete. Citesc şi eu uriaşul afiş, răspândit în sute de mii de exemplare pretutindeni. Afişul cuprinde însăşi reforma lui Fan, ratificată ieri de consiliul salvării naţionale şi e adusă la cunoştinţa naţiunii în forma următoare:
FANTAZIENI
Ţara noastră se zbate într-o profundă criză socială. Această criză ne duce cu paşi repezi la o catastrofă ale cărei proporţii nu le poate ghici nimeni. Incendiul şi moartea, mizeria şi suferinţa domnesc atotputernice peste tot şi macină nemiloase fiinţa şi vigoarea poporului nostru.
Sunt cel mai conştient de aceste pustiitoare rele. Pentru a le curma şi pentru a instaura pacea şi echitatea care să ne asigure un viitor de lumină şi de progres, am luat o hotărâre istorică. În numele necesităţilor naţionale am decretat exproprierea tuturor moşiilor mai mari de 100 hectare şi împărţirea lor în loturi de câte 5 hectare la fiecare familie ţărănească.
Marii proprietari vor rămâne numai cu câte 100 de hectare fiecare. Pentru pământurile expropriate vor fi despăgubiţi în proporţie de 40% din valoare în rente de stat, amortizabile în 30 de ani.
Departamentul Agriculturii este însărcinat cu executarea până la 1 februarie, 1925.
Semnat FAN
Citindu-i textul, clar şi hotărât, mă simt eu însumi emoţionat. Lumea din jur e agitată mereu de aceeaşi mare bucurie şi comentează în tot locul cu gesturi aprinse. La fel ca în adunarea elitelor de ieri, Omul simplu simte şi el, tot aşa de intens, că se înmormântează o lume bântuită de toate durerile şi o alta nouă îşi face apariţia triumfală în viaţa fantaziană.

7
2 Februarie, 1925
Convorbire cu Fan.
– Termenul pentru executarea exproprierii şi împroprietăririi a expirat ieri. Marea reformă a fost dusă pretutindeni la bun sfârşit. Sute şi mii de ingineri au lucrat neprecupeţind nici un efort la desăvârşirea ei.
Fantazia păşeşte acum victorioasă pe calea păcii şi prosperităţii.
Am crezut la început că va merge mai greu dar m-am înşelat puţin. Fructul a fost atât de copt că la prima zguduire a căzut cu uşurinţă. În multe părţi ţărănimea refuza deja să mai muncească pe moşii, preferând să îndure foamea, ameţită cu puţinul din ogorul părintesc, decât să mai umple hambarele boierilor şi buzunarele logofeţilor. În primăvara ce se apropie izbucnea cu siguranţă revolta cea mare, revolta cea atotpustiitoare, ai cărei crainici înroşeau tot mai insistent nopţile ţării. În ultimii şase ani revoltele ţărăneşti au băgat în pământ aproape 6.000 de ţărani şi 200 de boieri şi logofeţi, la care mai sunt de adăugat incalculabile pierderi ale economiei naţionale.
În faţa reformei boierii n-au schiţat nici un gest de împotrivire. Statul a procedat fără îndoială cu toată înţelepciunea, lăsând fiecăruia câte 100 de hectare şi despăgubindu-i onorabil pentru pământul expropriat. O revoluţie ţărănească dusă la capăt cu succes – şi acest lucru era din ce în ce mai probabil – nu le-ar fi dat decât spânzurătoarea şi cimitirul. Pe lângă acestea reforma e incontestabil mai bună şi mai satisfăcătoare.
Astăzi fiecare familie ţărănească are pentru totdeauna lotul său de 5 hectare de pământ arabil. Cine n-a avut nimic a primit în întregime cinci, cine a avut 4 a mai primit unul, cine a avut 3 a mai primit 2 şi aşa mai departe. Odată cu exproprierea s-a făcut şi comasarea generală, pentru ca lotul de 5 hectare să fie complet la un loc pentru fiecare împroprietărit.
Cu aceasta operă de dreptate au înflorit imediat, pretutindeni entuziasmul şi liniştea. Forţe răscolitoare şi proaspete s-au născut în popor ca un miracol. Suflete şi câmpuri întineresc şi se luminează. În locul revoltelor vechi stăpâneşte acum iubirea şi în locul îngenuncherilor în ţărână ochii flutură năzuinţi înălţătoare.
Cele 2.000.000 de familii ţărăneşti îngropate până ieri în robie şi sărăcie, ca Manor I, stăpânesc astăzi 10.750.000 de hectare din pământul arabil al ţării. Aceasta înseamnă 97% faţă de 3% cât a mai rămas marilor proprietari.
Reforma fantaziană este desigur unică în istoria lumii, atât prin natura sa, cât şi prin amploarea şi repeziciunea înfăptuirii. Ea stă pavăză de netrecut împotriva oricărui vânt de anarhie şi tot ea ne asigură un glorios viitor, înveşmântat în pace, prosperitate şi progres. Ea ne-a salvat.
Un nou şi măreţ edificiu social înălţăm în soare acum.

8
1 August, 1930
Au trecut cinci ani şi jumătate de la reformă. Călătorim din nou prin ţară, pe aceleaşi drumuri şi prin aceleaşi locuri ca la neuitata călătorie din 1924.
Priveliştea ce ni se înfăţişează acum este cu totul alta. Nu mai întâlnim nicăieri pârloage şi paragini. Tristeţea nu mai hălăduieşte peste largile întinsuri. O aspră dragoste de muncă şi de ţarină tresare în orice colţ pe unde trecem. Oamenii sunt veseli, cu ochii înrouraţi de mulţumire şi de bunăstare. Nişte grădini uriaşe se scurg în jurul nostru şi simţim rodul lor greu şi îmbelşugat cum ne tulbură.
Ne oprim la vechea noastră cunoştinţă, Manor I, ca să-l vedem cum trăieşte în viaţa cea nouă de proprietar deplin a 5 hectare de pământ. Ne recunoaşte şi ne primeşte cu inima deschisă.
Împrejur nu mai găsim nimic din tragicul peisaj de odinioară. Manor I e curat îmbrăcat şi pare întinerit cu câţiva ani. În locul cocinei unde locuia pe atunci cu toată familia se ridică acum o casă înaltă, încăpătoare, cu ferestre mari de sticlă. În fundul curţii grajdul vitelor şi hambarul de cereale stau umăr la umăr ca nişte surori. Copii sunt mari şi sănătoşi iar soţia seamănă cu o matroană romană. Se cunoaşte de departe că nu mai sunt robi ai mizeriei ci stăpâni îndestulaţi.
Manor I, necăjitul de odinioară cu aspect de cerşetor, ne mărturiseşte acum toată bucuria ce-i încălzeşte inima.
-„Să-i dea Dumnezeu sănătate lui Fan. El ne-a scos din suferinţe de iad şi din dobitoace ne-a făcut oameni. Dacă nu ne împroprietărea nu ştim ce se întâmpla. Paharul amărăciunilor ajunsese la fund. Anii răi, boerii răi, logofeţii răi. Aşteptam parcă sfârşitul lumii ca să ne mistuie pe toţi în vâlvătaia sa de foc.
Astăzi trăim omeneşte. Fiecare familie ţărănească are lotul său de 5 hectare de pământ arător. Iubim acest pământ ca pe noi înşine. îl muncim cu toate puterile noastre şi culegem din el suficient ca să mâncăm, să ne îmbrăcăm, să ne îmbunătăţim gospodăriile an de an şi să ne plătim impozitele.
Avem case bunişoare în locul coteţelor de altă dată, îndestulare în locul sărăciei moştenite din părinţi în părinţi, dreptate adevărată în justiţia ţării şi copiii ne merg la şcoală ca să primească lumina cărţii.
Numai în visele nopţilor lungi de iarnă, toropiţi de necazuri, vedeam asemenea lume de basme, fără să gândim că va îmbrăca vreodată strălucitoarea haină a realităţii. Dar marele Fan a săvârşit minunea. Minunea prin care milioane de oameni au renăscut în nădejde şi bunăstare.”
Acestea sunt vorbele lui Manor I. Ele izvorăsc din sufletul său ţărănesc, curat ca limpezimea apelor de munte. Sinceritatea care le străbate e mângâietoare şi înălţătoare.
Pretutindeni pe unde mai trecem întâlnim aceeaşi icoană a lucrurilor. Pe faţa lui Fan surâde bucuria că a dat ţării sale şi mântuirea şi pacea. E sfântă această operă şi incomensurabilă în măreţia ei.

9
3 August, 1945.
Au trecut 20 de ani de la reformă. Timpul preface totul, ca un demon neobosit al schimbării. Fantazia e o ţară puternică şi prosperă, dar în adâncurile sale iau naştere probleme grave, care se proiectează sumbre pe ecranul viitorului.
Încetul cu încetul reforma îşi pierde efectul mântuitor de la început. Dacă lumea ar fi ceva încremenit, reforma ar fi trăit în eternitate ca un izvor de pace şi bunăstare. Dar lumea e schimbătoare, e în veşnică evoluţie, se înmulţeşte fără încetare, pe când pământul rămâne mereu acelaşi, neîntinzându-se ca un gumilastic.
Lotul iniţial de 5 hectare nu se mai află astăzi întreg decât în rare locuri. El s-a pulverizat pe calea moştenirilor, împărţit din tată în fiu, an cu an, şi continuă să se pulverizeze tot mai vertiginos pe aceeaşi cale. Pe nesimţite un val nou de sărăcie şi mizerie se apropie să năpădească neiertător lumea.
Cu fiecare generaţie lotul iniţial se fărămiţează. Tot mai multe familii se sprijină pe brazdele lui şi cu cât sunt mai multe cu atât li se reduce la fiecare posibilitatea de existenţă.
Primele generaţii au trăit sau mai trăiesc suportabil, din ce în ce mai anevoios, pe măsura pulverizării. Dar ce va fi peste şapte sau opt generaţii, când media proprietăţii va ajunge la un pogon de familie sau nici atât?
În condiţiile naturale în care se află ţara, industria este oricând incapabilă să absoarbă în întregime marele excedent al populaţiei rurale. Evadarea în colonii este imposibilă, fiindcă Fantazia nu posedă aşa ceva. Rămâne în picioare o singură perspectivă, o perspectivă întunecată, aceea a legiunilor de şomeri agricoli, milioane şi milioane la număr.
Cine priveşte numai cât lungul nasului nu vede nicăieri ameninţarea aceasta. Acela crede în stările actuale ca într-o strălucitoare veşnicie. Dar cine scrutează mai adânc evoluţia lucrurilor, numai în perspectiva unui secol, se înfioară şi se cutremură. Poporul fantazian galopează către altă prăpastie, către prăpastia întradevăr mare şi cu adevărat pustiitoare. Căci ce va face această lume atunci când, din pulverizare în pulverizare, se va ajunge la o proprietate ţărănească în stare să dea existenţa unei capre sau unui cal, dar nicidecum unei familii de oameni?
Cu 30 de ani în urmă domnia mizeriei a fost alungată cu împroprietărirea. Pentru viitor nu mai e nici-o latifundie ca să se astupe încă odată gura molohului.
Ce cale de salvare mai e deschisă oare acestui popor? Niciuna? Poate niciuna.

10
3 Septembrie, 1945
Călătorie prin Fantazia, pe drumurile parcurse şi altădată. Ne oprim iarăşi la vechea cunoştinţă Manor I. Acum ne întâmpină un alt gospodar, un ţăran tânăr, chipeş şi sănătos. Este Manor II, fiul mai mare al lui Manor I. Are cam 37 de ani. Cu glasul trist ne povesteşte ce s-a întâmplat de la ultima noastră călătorie.
-„Tatăl ne-a murit de câteva luni, în vârstă de 55 de ani. Credem că viaţa i-a fost atât de scurtă numai din cauză că şi-a petrecut tinereţea în tot felul de lipsuri şi în muncă istovitoare de pe moşia boierească.
Am rămas în urma sa 3 copii. Din lotul său de 5 hectare am luat fiecare copil câte 1 hectar şi ceva peste jumătate sau 1 hectar şi 6.666 metri pătraţi.
Eu m-am căsătorit cu o fată care a avut aceeaşi parte de pământ, astfel că am acum 3 hectare şi ceva de arătură. Ceilalţi fraţi s-au aranjat şi ei aproape la fel.
Totuşi viaţa nu mai este uşoară. Tatăl nostru a trăit binişor cu 5 hectare şi noi trăim altfel cu trei. Greutăţile se ivesc una câte una în calea noastră şi anevoie izbutim să le înlăturăm. Am ca şi tata tot trei copii şi mă gândesc cu îngrijorare la viitorul lor. Ei nu vor mai avea nici cât am eu.
Împroprietărirea a fost izbăvitoare numai la început. Pe măsură ce trece timpul puterea ei de vindecare scade şi lumea se apropie de o noua mizerie.
Pe lângă pulverizarea prin moşteniri se mai adaugă munca agricolă executată în condiţii din ce în ce mai nesatisfăcătoare. Cu cât se împarte pământul scade posibilitatea unei munci bune iar odată cu ea scade însăşi producţia. Munca e generatoarea recoltelor mari. Cu pământ puţin nu mai putem să întreţinem nici vite cum trebuie şi nici nu mai putem procura uneltele noi şi corespunzătoare. Se văd de pe acum vite desfigurate de foame şi apar în brazdă vechiturile cârpite de prea multe ori. În umbra neajunsurilor păleşte şi energia noastră.
Eu tot trăiesc cum vedeţi. Copiii mei vor izbuti iarăşi să trăiască târâş-grăpiş. Mă gândesc însă cu inima înfiorată la nepoţi şi la strănepoţi, la toată viitorimea care vine după mine ca un fir nesfârşit de apă. Cu progresiunea actuală a pulverizării pământului, aceştia vor ajunge la câte cine ştie palme de arătură, care nu vor mai fi în stare să le dea pâinea de toate zilele.
Cu mintea mea simplă, cu mintea mea de ţăran aplecat pe coarnele plugului, cred că va fi mai rău ca pe vremea boierilor. Se va mânca poate om pe om de foame, sau mamele îşi vor ucide copiii ca să nu-i mai crească pentru necuprinse necazuri. Căci atunci nu vor mai fi moşii de împărţit. Va fi numai lume şi lume şi acelaşi pământ de astăzi.

11
4 Septembrie, 1945
Îl revăd pe Fan după călătoria de ieri. E literalmente zdrobit de cele văzute şi auzite. Imensa lui credinţă în destinele poporului fantazian s-a năruit ca o schelărie de lemne putrede. O tristeţe fără margini îl stăpâneşte şi ghimpele amar al zădărniciei îi sângerează sufletul.
Vasăzică nu e de ajuns o reformă, fie ea cât de profundă şi de vastă, ca să statorniceşti pentru totdeauna fericirea între oameni. Nu. E necesar ca să te zbuciumi mereu, să te lupţi mereu, să reformezi mereu ca să ţii pasul cu asprele vânturi ale realităţii, ca să abaţi cursul vieţii de la genuni la apocalips.
De ce nu încremeneşte lumea la un nivel de fericire atinsă uneori şi să trăiască aşa în veci, fără spaţii de întuneric şi fără năruirea celor mai înalte înfăptuiri? Ce aspră zeitate o urmăreşte neîncetat cu biciul său de gheaţă şi o frământă nemilos în mâinile suferinţei?
Nimic nu durează sub cer. Sublimul de azi e ridicolul de mâine. Grandiosul de azi e miniatura de mâine. Ce se trâmbiţează azi peste toate meridianele pământului e uitarea şi pulberea de mâine. Totul se dărâmă mai devreme sau mai târziu, ca în loc să se ridice stindarde noi, bucurii noi sau gemete noi.
Aceasta e legea lumii. Unde se mai vede măreţia reformei lui Fan? Unde mai e fericirea ce transfigura o ţară întreagă, aşa ca o binecuvântare divină? Parcă nimic n-a fost real. Din strălucirea unei victorii rămâne numai o legendă. Iar înmuguresc îngrijorări şi iar se tulbură visele oamenilor.
Aproape 20 de ani a trăit Manor I mulţumit cu viaţa. Manor II a trăit iarăşi câteva zeci de ani mulţumit numai pe jumătate. Apoi Manor III numai pe sfert. Pe urmă Manor IV, Manor V, etc., vor fi iarăşi câini înfrăţiţi cu suferinţa ca străbunii de pe moşii.
Destinul omenirii pare o linie care creşte curba dintr-un punct oarecare, până devine un cerc închis. Apoi altă linie pleacă la fel ca să construiască alt cerc şi mereu aşa în eternitate. Cerc după cerc se succede implacabil şi fiecare cerc înmormântează cu el amărăciuni şi victorii. Închiderea cercului e moartea, e sfârşitul. Nimeni şi nimic nu-i scapă.
Aceste gânduri îl copleşesc pe Fan. În perspectiva viitorului el vede aevea falanga uriaşă a proletariatului ţărănesc, fără pământ şi fără nici-un liman salvator. Întradevăr atunci va fi mai rău ca pe timpul boierilor, un rău adânc şi incurabil.
Opera lui o vede agonizândă, îmbătrânită şi sclerotică. După un popas oarecare în farniente poporul fantazian se apropie iarăşi de hăurile vechi. O tragică apropiere ce nu poate fi oprită.
Omul care din revoltă şi mizerie a făcut o clipă o ţară de lumină, plânge acum ca un copil căruia focul i-a mistuit pozele feerice şi castelele de carton.

12
7 Octombrie, 1954
Notez aceste puţine rânduri la Londra. Am primit astăzi o telegramă de la Fan. De la marea sa deziluzie se împlinesc 10 ani. Timpul trece ca un vis şi vestitul reformator are astăzi 54 de ani.
După trista întâlnire cu Manor II el a părăsit conducerea efectivă, lăsând-o în seama miniştrilor. S-a retras în singurătate ca să mediteze cu inima frântă asupra zădărniciilor omeneşti. Eu am plecat la Londra, unde mă reclamau interese de familie, dar alungat şi de atmosfera dezolantă din apropierea lui Fan.
Prin telegrama de azi el mă anunţă că a reluat conducerea statului în propriile mâini. Apoi mă cheamă în Fantazia în cel mai scurt timp. Nu spune nimic mai mult. Din laconismul lui eu simt totuşi că se pregăteşte de o nouă luptă, de o luptă omerică pentru salvarea poporului său.

13
9 Octombrie, 1954
Sosesc pentru a doua oară în Fantazia. Fan mă aşteaptă şi mă pune în curent cu noile evenimente.
-„Am revenit la postul de comandă, ca să fac cea mai mare reforma a lumii. Prima reformă, la care ai asistat ca martor, a fost numai un paleativ. Astăzi, după 30 de ani bunele sale urmări sunt aproape epuizate. Un nou abis ne pândeşte. Un abis teribil, care ne cuprinde pe nesimţite cu tentacule de întuneric şi cu vijelii de suferinţă. Un abis al morţii.
Am luat hotărârea ca să-l înlătur. Nu voi precupeţi nimic ca să deschid poporului fantazian un drum de victorie şi de lungă fericire. Simt în mine aceeaşi uriaşă forţă de a transforma tenebrele în lumină, aşa cum simţeam în 1924.
Dar noua reformă va fi literalmente alta. Ea va fi o reformă care va schimba însăşi sensul existenţei omeneşti şi va răsturna întregul eşafodaj pe care ne spijinim acum. Ea nu se va mai făuri în douăzecişipatru de ore sau într-o săptămână ca cea dintâi. Nu va mai fi un miracol. Ea se va zidi cărămidă cu cărămidă, zi cu zi, an cu an, pentru ca solidă şi puternică să se înalţe în faţa eternităţii.
Vreau să lămuresc că nici-o revoluţie nu-i va mânji trena cu sânge, aşa cum s-a întâmplat adesea în istorie. Semnul său va fi semnul păcii, al păcii desăvârşite.
Cea dintâi reformă a fost un năpraznic fulger care a sfâşiat negurile, dar tot aşa de repede a pălit şi s-a stins. A doua reformă va fi asemenea insulei de corali, clădită şi cimentată într-un proces organic milenar.
În aceşti zece ani, cât am stat departe de afacerile publice, am meditat îndelung asupra situaţiei poporului fantazian. Geniul binelui m-a luminat. El mi-a arătat că mai există o mântuire, o unică şi mare mântuire.
Voi face această mântuire.

14
12 Octombrie, 1954
Călătorie prin Fantazia. Câmpurile sunt goale, culese ca în fiecare toamnă de rodul lor. Ochii oamenilor pe care îi întâlnim şi hainele ferfeniţite ne demonstrează că sărăcia începe să se instaleze cu autoritate peste tot.
Ajungem la aceeaşi casă unde Fan a cules întotdeauna bucuria sau tristeţea, îmbărbătarea sau înfrângerea. Ne întâmpină un om tânăr, pe care nu-l cunoaştem. E Manor III, care ni se destăinuie cu sinceritate.
-„Tatăl meu, Manor II, a murit cu doi ani în urmă din cauza unui accident. Am rămas după el 3 copii, eu şi două surori. Averea ce ne-a lăsat-o a fost de trei hectare şi ceva de arătură, afară de acareturi. Surorile şi-au luat partea lor de avere – un hectar şi ceva de pământ fiecare – şi s-au măritat. Eu am rămas cu gospodăria şi cu aceeaşi parte de pământ ca fiecare dintre surori. M-am căsătorit cu o fată ce mi-a adus zestre 1 hectar, aşa că împreună cu al meu am adunat 2 hectare.
Trăim numai de aici. Trăim însă greu. Pământul e prea puţin ca să ne mai ajungă să împlinim toate nevoile. Avem de pe acum doi copii. Casa cere cheltuieli, ca orice casă. Cu ce culegem din câmp avem aproape numai cât să mâncăm. Hainele de pe noi, asemănătoare cu cele ale cerşetorilor, vorbesc suficient de viaţa ce ducem.
Trăim greu. Chiar aşa însă existenţa noastră mai e posibilă. Cu privaţiuni peste privaţiuni, izbutim să ne târâm de la o zi la alta şi de la un an la altul. Dar ce vor mai face copiii noştri? Cum vor mai aduna ei bucata de mămăligă sau de pâine cu care să se ţină pe ei şi casele lor? Eu am două hectare de pământ care mi-ajug tocmai bine ca să nu mor de foame. Ei nu vor mai avea nici pe departe atât. Mai rău nu vor avea apoi cei ce vin dincolo de ei, nepoţi şi strănepoţi.
Simţim uneori imboldul ca să-i omorâm de mici, numai ca să nu-i mai creştem mari pentru cine ştie ce amar de încercări şi suferinţi.
Toate gândurile noastre sunt întunecate de aceste lucruri. Milioane de ţărani fantazieni tânjesc cu ele în cap şi caută o lumină care nu se vede. Puţini dintre noi sunt mai liniştiţi, aceia unde copii au fost câte unul sau n-au fost deloc. Dar puţini sunt în asemenea situaţie. Cei mai mulţi sunt cei săraci”.
Plecăm de la Manor III în grabă. Mai trecem pe la alte gospodării şi prin alte sate, o zi întreagă. În toate părţile se proiectează peste ani aceeaşi tragedie sfâşietoare. Pământul se pulverizează mereu între generaţii. Odată cu pulverizarea scade şi venitul familiei ţărăneşti. De la lotul initial de 5 hectare s-a mers şi se merge progresiv la tot mai puţin. Concomitent cu aceasta scade şi capacitatea de muncă. Plugul barbar, sapa cât palma şi vitele de jug reduse la piele şi oase sunt edificatoare.
Ţara stă astfel între două crize. O criză a pulverizării pământului şi altă criză a producţiei generale, promovată de scăderea capacităţii de muncă a clasei ţărăneşti. Ţărănimea sărăcită prin pulverizare nu mai poate munci cum trebuie şi nu se poate folosi de atâtea strălucite cuceriri ale civilizaţiei – de la tractor la irigaţie şi la soiuri alese de seminţe şi animale – generatoare de însutit şi înmiit randament.
O situaţie gravă.
Împovărat de tot ce-i în jurul nostru, privesc la Fan ca să-i surprind întristarea pe faţă. Dar ochii mei întâlnesc o minune. Fan e de nerecunoscut. Senin ca divinele dimineţi ale verii, el seamănă aidoma cu un mare iluminat. Din fruntea lui largă simt cum radiază efluvii de soare şi de viaţă nouă.
Tragedia pe care o vedem amândoi în mii de exemplare rodeşte în el ca un balsam dulce. Rodeşte balsamul mântuitor. Închiagă fericitul viitor unde toate bucuriile omeneşti vor trăi înlănţuite milenii în şir.
Alături de el, aş vrea să arunc şi eu povara ce mă apasă, dar nu reuşesc. Eu văd că poporul fantazian merge fără nici-o putinţă de oprire pe drumul destinului său.
Cum mai e oare posibilă o mântuire?

15
16 Octombrie, 1954
Consiliul salvării naţionale este din nou întrunit. Pentru a doua oară se întâmplă acest eveniment în istoria fantaziană, primul având loc pentru reforma agrară din 1924. Ca şi atunci sunt prezente toate personalităţile proeminente ale ţării, călite în creaţie şi muncă.
Fan e la tribună. Ridicat deasupra imensului amfiteatru care cuprinde toată elita naţiunii, el seamănă cu o divinitate la care omenirea aleargă însetată să caute alinări şi nădejdi. Prin opera sa el şi-a câştigat de pe acum nimb de recunoştiinţa glorioasă, apropiindu-se de mit şi legendă.
Începe să vorbească senin, ca un cer de Iunie. Arată amănunţit întunecatul viitor ce aşteaptă poporul fantazian, vâltoarea fără fund a acestuia şi toată vremelnicia reformei anterioare. Demonstrează apoi că lupta se cere purtată zi de zi, fără nici-un armistiţiu, fiindcă numai aşa poate fi păstrat binele între oameni în locul mizeriei degradante.
-„Desigur, spune el, poporul fantazian se găseşte acum în echilibru, dar echilibrul acesta este numai aparent. În realitate el se află angajat pe drumul ce duce implacabil spre moarte. Toate reformele încercate în istoria omenirii nu-i vor ajuta mai mult ca baloanele de oxigen unui bolnav în comă. Criza nu e de suprafaţă ci de structură. Operaţia salvatoare trebuie făcută de aceea chiar în structură, cu toată îndrăzneala”.
Astfel ajunge Fan la nodul gordian al problemei. Aici el expune sublim reforma ce singură poate dărui Fantaziei fericirea eternă şi întoarcerea din calea prăpastiei. Glasul care-i tremură de emoţie împrumută momentului o măreţie sfântă. În toată adunarea nu mai sunt câteva sute sau mii de oameni, străini unul de altul, veniţi fiecare de la rostul său, ci e numai o divină înfrăţire în aprobare şi entuziasm. Tumultul aplauzelor pare o superbă melodie a bucuriei. O imensă încredere în viitor străluceşte pe toate feţele.
O noua epocă începe în istorie. O epocă de lumină, de eternă fericire, de biruinţă totală a geniului omenesc. Fan e piatra de temelie a lumii noi iar ctitoria lui înseamnă izbândă şi desăvârşire.

16
18 Octombrie, 1954.
Toată Fantazia citeşte astăzi, afişat pretutindeni sau publicat în ziare, drumul destinului cel nou. E un text simplu şi concis, aşa cum sunt toate textele istorice. Iată-l:
FANTAZIENI,
Viitorul poporului nostru este în pericol. Reforma agrară din 1924 îşi pierde cu fiecare zi efectele salvatoare de la început din cauza împărţirii pământului între moştenitori din ce în ce mai numeroşi.
În cazurile unde a treia generaţie este ajunsă de pe acum în posesia pământului şi unde copiii au fost mai numeroşi, fapt aproape general la noi, de la lotul de 5 hectare de familie s-a ajuns la suprafeţe de unul sau două hectare de familie.
Privind această schimbare în lumina viitorului se vede limpede că generaţiile patru, cinci, şase, etc., vor fi literalmente muritoare de foame. Pământul repartizat în suprafeţe infime fiecărei familii şi muncit individual, dezorganizat şi cu mijloace neîndestulătoare nu va mai putea să ne asigure existenţa. Puţinele excepţii fericite nu interesează întru nimic în această desfăşurare de lucruri, ci interesează numai marea mulţime, marea majoritate peste care vin sărăcia şi suferinţa cu paşi uriaşi.
Îngrijorat de această perspectivă, am examinat cu atenţie întreaga situaţie împreună cu fruntaşii naţiunii întruniţi în consiliu naţional. Este vorba să prevenim catastrofa din cale şi să creiem naţiunii noastre condiţii unde munca şi bunurile, înfrăţite complet, să ne dea o uriaşă putere de viaţă, o imensă capacitate în politica demografică. Nu ne gândim la promovarea unui spor forţat de populaţie ci numai la asigurarea unei existenţe bune pentru înmulţirea normală.
În acest scop am hotărât următoarele:
1. Se interzice, pe viitor şi pentru totdeauna, cumpărarea pământului arabil de către particulari. Tot pământul acesta care se oferă spre vânzare va fi cumpărat de către stat.
2. Toţi micii funcţionari, micii meseriaşi şi micii comercianţi care posedă o suprafaţă de pământ arabil până la 3 hectare inclusiv, sunt obligaţi ca în termen de 5 ani să-l cedeze statului contra cost achitat integral şi imediat. La fel sunt obligaţi funcţionarii superiori de carieră, marii industriaşi şi marii comercianţi, cu deosebire că pentru aceştia nu există nici-o limită de suprafaţă, oricât de mari ar fi domeniile ce posedă. Acestora li se lasă însă posibilitatea de opţiune între cariera lor profesională sau proprietatea pământului.
3. Pentru toate cumpărările de pământ arabil ce se vor face de către stat de la 1 Januarie 1955 până la 31 Decembrie 1959, adică timp de 5 ani, se fixează preţul de 50.000 Fani hectarul, faţă de actualul preţ liber de 40.000 Fani.
Începând cu 1 Januarie 1960 preţul pământului se va reduce automat la 40.000 Fani hectarul pe tot cursul anului 1960, iar în fiecare an viitor acest preţ va fi redus cu câte 1.000 de Fani anual. Tabloul de mai jos arată cum va evolua acest preţ:

Odată cu începerea anului 2000 preţul va deveni nul şi de aici înainte pământul va putea intra în patrimoniul statului numai cu titlu de donaţie gratuită.
4. În anul 1960, adică după trecerea primilor 5 ani, se va proceda la comasarea întregului pământ cumpărat de stat. Comasarea cumpărăturilor făcute după această perioadă se va face de preferinţă în jurul primei comasări. Comasarea iniţială se va face pentru fiecare comună în parte sau pentru mai multe comune la un loc, unde va fi cazul.
5. Pe pământul astfel comasat va lua fiinţă la 1 februarie 1960 forma cea nouă de convieţuire socială numită „coop”. În aceasta se vor primi exclusiv oameni săraci, lipsiţi cu desăvârşire de pământ sau orice altă avere.
„Coopul” va fi sistemul care va da agriculturii cel mai strălucit viitor şi va asigura o existenţă fericită întregului popor fantazian. Munca generală efectuată în comun şi pe întinse suprafeţe va permite maximum de organizare, maximum de raţionalizare şi maximum de înzestrare cu toate cuceririle în speţă ale progresului şi civilizaţiei. Din toate acestea înfrăţite în „coop” va ieşi un randament înzecit şi înmiit, atât în ordinea materială cât şi în cea culturală.
Preţul ridicat al pământului între anii 1955 – 1960 se aşează pe aceeaşi linie de salvare publică şi se justifică prin dorinţa statului ca la sfârşitul primilor 5 ani să se afle în stăpânirea unei suprafeţe cât mai întinse spre a putea inaugura cu vigurozitate lumea cea nouă.
De aceea vindeţi neîntârzâiat pământul vostru statului. Consolidaţi viitorul poporului vostru şi al urmaşilor voştri. După 5 ani existenţa voastră nu se va pierde pe drumuri ci va fi asigurată de „coop” în mod strălucit.
Conducătorul Fantazienilor
FAN

17
21 Octombrie 1954.
Fan îmi vorbeşte ceva despre reformă:
-„Am călătorit împreună prin Fantazia şi cunoaştem evoluţia neamului Manor, de la Manor I la Manor III. În situaţia lui Manor III se află de pe acum aproape jumătate din populaţia ţării. Restul stă încă mai bine din cauza lipsei de copii sau a copiilor mai puţini lucru ce a conservat întrucâtva lotul iniţial. În plus, unii dintre micii agricultori şi-au mărit averea prin cumpărături dar şi lor li se vor pune în faţă, peste câteva zeci de ani, aceleaşi neajunsuri ale pulverizării proprietăţii.
Consecventă acestei perspective, executarea reformei s-a eşalonat pe un timp de 45 de ani, tocmai ca să primească toată ţărănimea în sânul său nu prin constrângere ci pe măsură ce necesităţi aspre o vor împinge om cu om şi familie cu familie în „coop”.
Cei săraci vor intra imediat, cei mijlocii peste 5, 10 sau 20 de ani, iar cei bogaţi mai târziu când bunăstarea actuală li se va măcina fie prin moştenitori mai numeroşi, fie prin alte cauze.
În acest mod reforma cea nouă se va desăvârşi şi se va dezvolta organic, solid, neimprovizat, pas cu pas cu pulverizarea pământului, asemenea creşterii unui copil.
Am fixat la cumpărare un preţ de ispită pe timp de 5 ani ca să achiziţionăm în această perioadă o cât mai însemnată suprafaţă. Toţi funcţionarii, meseriaşii şi comercianţii, puşi în faţa situaţiei create acum, după care pământul se poate vinde numai statului şi cu preţuri progresiv şi simţitor mai mici după 1959,se vor grăbi cu siguranţă să ni-l vândă chiar când vor avea mai mult de 3 hectare, adică peste minimul obligat la cedare.
Tot în primii 5 ani vom atrage în patrimoniul Statului resturile fostelor latifundii, căci proprietarii lor vor fi mai bucuroşi să le valorifice acum decât să le păstreze pentru o devalorizare sigură în viitor. Lipsa de interes cu care le exploatează nu le mai procură de altfel nici-un venit. Le ţin mai mult ca o povară, ca un lux, ca un blazon al trecutului.
Neprimirea în „coop” decât a celor fără nici-o avere prezintă o dublă însemnătate.
În primul rând dă omului siguranţa că după ce a rămas fără o brazdă de pământ, după ce şi l-a vândut statului, îşi va afla un refugiu în „coop”. Astfel va proceda cu uşurinţă şi fără grijă la vânzare. O familie cu două hectare care îi asigura o existenţă câinească le va vinde bucuroasă contra 100.000 Fani, ştiind că această sumă îi va ajunge să ducă o viaţă omenească până în anul 1960 când va lua fiinţă „coop”-ul şi va intra în el. Desigur că puţini dintre cei cu pământ puţin vor rezista acestei modalităţi.
Preţul primilor 5 ani constituie o metodă de accelerarea pauperizării unui număr cât mai mare de familii ţărăneşti, pentru ca pe de o parte să se elibereze pământ pentru „coop” iar pe de alta să se creeze, tot pentru „coop”, populaţia necesară începutului.
În al doilea rând, restricţia primirii în „coop” la cei (a celor) absolut săraci vizează solidaritatea în „coop”. În acesta se vor primi numai oameni rupţi complet de orice alte legături sau interese şi de orice alte baze de existenţă în afară, pentru ca astfel „coop”-ul să le fie viaţă şi moarte, suflet şi sânge, tot şi nimic, ştiind că dincolo de graniţele lui îi aşteaptă suferinţa şi pieirea.
De altfel se vor stabili la timp toate măsurile care să asigure cu succes legătura dintre „coop” şi omul din el.
Până atunci, reforma se difuzează şi se explică pretutindeni, de la oraş până la cătun, ca să pătrundă cât mai adânc. O presă specială şi echipe speciale conlucrează cu toată energia la această propagandă.

18
3 Julie, 1957.
Sunt doi ani şi jumătate de la decretarea reformei. Călătorim din nou prin Fantazia, Fan şi cu mine. Ne informăm pretutindeni de mersul lucrurilor şi ajungem la Manor III care ne spune:
-„Aveam, precum ştiţi, 2 hectare de pământ din care trăiam cu greutate. Imediat le-am vândut statului şi am luat pe ele 100.000 de Fani. Cu aceşti bani toată familia duce astăzi o viaţă omenească. Ne-am potrivit cheltuielile în aşa fel ca să ne ajungă pe 4 – 5 ani înainte.
La fel ca mine au făcut şi fac mereu, rând pe rând, o mulţime de oameni săraci. Zi de zi scade ezitarea şi creşte cu repeziciune domeniul statului.
Dar nici domeniul acesta nu stă pârlog. Ca să nu trândăvim după vânzare, muncim fiecare câteva hectare din el în arendă. Contractul de arendare în speţă se face până în anul 1959 inclusiv. După acest an toate cumpărăturile statului ştim că urmează să fie comasate şi să constituie întinse domenii unitare pe lângă fiecare comună.
Pe aceste domenii ştim că vor lua fiinţă noile aşezări omeneşti numite „coop” şi formate exclusiv din lume săracă.
Reforma fiind a marelui Fan o privim cu încredere nemărginită. Gazete, broşuri şi echipe speciale o lămuresc în toate părţile şi ne luminează asupra însemnătăţii sale epocale”.
Ne despărţim emoţionaţi de Manor III. Reforma se află numai în faza de pregătire şi a pătruns deja în cugetele oamenilor ca liman salvator. Desigur că e vorba mai ales de populaţia săracă. Aceasta a fost întotdeauna prietena reformelor, fiindcă, în general, orice reformă se face pentru ea. Cei bogaţi sunt sau potrivnici sau indiferenţi, căci rar reformă să nu le zguduie mai mult sau mai puţin poziţiile pe care stau. De aceea revoluţiile au întotdeauna două portdrapele: iluminaţii şi vagabonzii.
De la Manor III trecem pe la alte gospodării şi găsim, cu puţine excepţii, aceeaşi stare de spirit şi de lucruri. Vizităm apoi pe nepotul unui fost latifundiar care ne spune:
-„Istoria noastră e simplă. Tata a avut 5.000 de hectare de pământ şi doi copii. I
s-au expropriat 4.800 de hectare şi i-au mai rămas 200 hectare. După moartea sa am împărţit acest rest, revenindu-ne la fiecare copil câte 100 de hectare.
Acum ne-am hotărât amândoi să-l vindem în întregime statului. Cu metodele arhaice de muncă, ce ne stau la îndemână şi cu preocuparea de profesiunile noastre personale, noi nu câştigăm din el aproape nimic.
De altfel nici nu trăim din acest pământ. În primul rând eu sunt medic iar fratele meu e înalt funcţionar în diplomaţie. În al doilea rând am moştenit tot de la părinţi oarecari participaţiuni în industrie care ne aduc venituri simţitoare.
Pământul l-am ţinut mai mult ca un omagiu pentru înaintaşi şi fiindcă nu se ivea ocazia unei bune valorificări. Acum această ocazie a venit. Contractele de vânzare sunt în curs de perfectare. Cu cele 10.000.000 de fani ce vom primi în schimb ne gândim să ne mărim participaţiunile industriale sau, eu personal, să-mi înzestez şi mai bine instalaţiile de medic.
Dar în afară de aceste beneficii personale noi acordăm reformei lui Fan tot înţelesul său salvator şi naţional. Pe vechile drumuri ne aştepta un viitor întunecat, cu poporul întreg pauperizat şi muritor de foame, de sus până jos. Căci sărăcia generală, ca şi bunăstarea, pleacă tot de la marea masă consumatoare ce este ţărănimea. Dacă aceasta pierde puterea de consumaţie prin pauperizare, ţara pierde în aceeaşi măsură industria şi comerţul rămase fără debuşeu, sufocate.
Reforma lui Fan restaurează energiile naţionale într-un cadru nou. Aşa cum e conceput acest cadru, el va fi întotdeauna un puternic generator de bine şi de progres.
Vedem clar că zilele poporului fantazian sunt asigurate, în eternitate, înalte şi senine.

19
15 Julie, 1958.
Odată cu iniţierea celei de a doua reforme, Fan a prevăzut şi satisfacerea unei vitale necesităţi a viitorului. În diverse părţi existau de mai înainte câteva domenii agricole ale statului. Pe acestea s-au înfiinţat imediat un numar de 5 „coop-şcoli” pentru formarea de conducători ai viitoarelor „coopuri”.
Iată pe scurt organizarea „coop-şcolilor”.
Fiecare posedă un teren de cultură de 400 – 500 hectare şi este înzestrat cu tot ceeace progresul a pus în slujba agriculturii şi a confortului mijlociu al vieţii. În fiecare an se adună în fiecare „coop-şcoală” câte 200 de familii ţărăneşti sărace. Aici formează laolaltă un sat real, dar un sat nou, model, unde sub conducerea marilor specialişti în agronomie şi în educaţie socială a ţării se trăieşte, se munceşte, se organizează şi se administrează în comun, după cele mai moderne principii. Totul este o vastă şcoală practică unde se pregăteşte metodic o altă faţă a lumii. După comasarea ce se va face la finele anului 1959, cei pregătiţi în „coop-şcoli” vor deveni conducători de „coopuri” pe tot întinsul ţării. Ei sunt primii pionieri ai cooperaţiei integrale, spre deosebire de palida şi şubreda cooperaţie clasică de capital, căci în „coop” proprietatea generală este în mod simbolic a statului iar posesia şi uzufructul general ale comunităţii.
Ne aflăm în „coopul-şcoală – Owens”. Îl cercetăm palpitând de emoţie faţă de cele ce vedem şi ascultăm explicaţiile conducătorului şcolii. E de notat că Fan se ascunde ca întotdeauna sub un travesti oarecare, acum prezentându-se ca trimis special al unui stat străin pentru studierea reformei în curs.
-„Suntem, ne spune conducătorul „coop-şcolii” în al treilea an de funcţionare. Această „coop-şcoală” pregăteşte în fiecare an câte 200 de conducători de „coop”. Aşa cum este organizat „coopul-şcoală” vor fi organizate şi „coopurile”comunale, ce vor acoperi ţara peste doi ani.
Aici în „coop” toate sunt clădite pe principii înaintate şi sănătoase. Viaţa de familie în general, viaţa copiilor în special, împărţirea şi sincronizarea muncii în comun sunt minunate de văzut.
Organizarea şi raţionalizarea stăpânesc în producţie iar viaţa omului ca fruntaş al creaţiunii merge către un înalt nivel material, moral şi etic.
Posedăm ultimele cuceriri în munca agricolă, de la tractor până la siloz. În ordinea sufletească şi culturală vedeţi biserică încăpătoare, teatru, cinematograf, şcoală primară bine înzestrată, bibliotecă, radio, parc public, grădiniţe speciale pentru copii, etc.
Locuinţele sunt higienice, sănătoase şi înzestrate cu tot ceea ce conferă un confort sobru dar suficient. Baie şi ştrand figurează de asemenea în această enumerare.
Organizarea şi raţionalizarea din „coopul şcoală” ne dovedesc că acelaşi om care lucrează anarhic şi primitiv în sistemul proprietăţii individuale se alege cu foarte puţin pe urmă, pe când aici, încadrat muncii în comun şi ca atare cu moderne mijloace tehnice şi cu alte moduri de cultură, produce de zeci şi sute de ori mai mult.
„Coopul-şcoală – Owens”, cum se numeşte acesta, a luat fiinţă la 1 Januarie 1955. Pregătind câte 200 de conducători anual, înseamnă că la finele anului 1959 vom da un total de 1.000 de conducători „coop”. Pe lângă aceasta mai există încă 4 „coop-şcoli” şi anume: Campanella, Fourier, Platon şi Morus, care urmează aceleaşi prescripţii în organizare şi educaţie, dând acelaşi număr de conducători. După 5 ani de funcţionare cele 5 „coop-şcoli” vor da ţării 5.000 conducători de „coop”, suficienţi începutului reformei.
La 1 Januarie 1960 toţi aceşti conducători îşi vor lua în primire „coopurile” create prin comasare din pământurile cumpărate an de an de către stat.

20
1 Januarie, 1960.
Fan îmi spune:
-„Se împlinesc astăzi 5 ani de la începutul reformei a doua. Rezultatul obţinut e strălucitor. Sunt în toată ţara 5.000 de comune rurale de şes. Cumpărăturile de pământ făcute de stat au urmat, în medie, următoarea evoluţie:
În 1955 câte 15 hectare în fiecare comună
În 1956 câte 35 hectare în fiecare comună
În 1957 câte 50 hectare în fiecare comună
În 1958 câte 100 hectare în fiecare comună
În 1959 câte 300 hectare în fiecare comună
În total câte 500 hectare în fiecare comună.
Socotind la 5.000 de comune câte 500 hectare de fiecare comună, însemnează că au intrat în patrimoniul statului 2.500.000 hectare de pământ arabil. Patrimoniul particularilor va mai rămâne cu 19.500.000 hectare dar în timp de 40 de ani şi acesta va intra în „coop” sub apăsarea mizeriei care se aproprie implacabil de omul singur, în consecinţă sărac şi neputincios.
Comasarea pământului cumpărat de stat este gata. Lucrează la ea de trei luni şi astăzi au terminat-o. Avem astfel în 5.000 de comune tocmai 5.000 de suprafeţe arabile masive a 500 hectare în medie fiecare, adică 5.000 de baze puternice pentru crearea a tot atâtea „coopuri”. Înscrierile în acestea au început şi merg în pas cu aşteptările. Ispita preţului mare şi speranţa în „coop” au reuşit împreună cu alte cauze să întindă vertiginos procesul pauperizării ţărăneşti. Mii şi mii de oameni şi-au vândut pământul statului. Au trăit până acum din banii primiţi în schimb şi din acelaşi pământ muncit pe urmă în arendă. Acum însă au terminat şi banii şi arenda. Nolens-volens trebuie să intre în „coop” ca să poată trăi. Singura avere cu care pot intra aici constă în vite şi unelte agricole, însă numai donându-le gratuit şi definitiv „coopului”. Cine nu vrea astfel e liber să şi le vândă înainte de intrare dar nu mai are cine ştie ce foloase cu asta.
Salvarea cea mare rămâne tot în „coop” şi de aceea intrările în el sunt destul de numeroase. Toţi ştiu că numai aici vor găsi o pâine pentru ei şi pentru copiii lor. Cel puţin la atât se opreşte năzuinţa lor, nevisând nici-unul înaltul standard social care îi aşteaptă.
Odată intraţi în „coop” legătura lor cu cealaltă lume nu mai există. Va exista în schimb o altă legătură, aceea de „coop” care va duce la binele individual prin colectiv iar nu prin individ.
Munca colectivă din „coop”, organizată şi raţionalizată, dă cum s-a mai spus, un randament înzecit, însutit, înmiit, uneori şi viaţa de aici va mai fi la fel de emancipată. „Coop-şcolile” au demnostrat cu prisosinţă aceasta.
Câte un conducător de „coop” este trimis în fiecare comună, unde ia în primire averea „coopului”, începând cu pământul şi procedează la începerea vieţii de „coop”. Statul dă tot ajutorul. Începutul este câtva greu, ca orice început, dar în scurt timp, dezvoltarea şi consolidarea „coopurilor” va merge cu paşi mari spre desăvârşire.
Cinci mii de „coopuri” se nasc astăzi în Fantazia. Cinci mii de puncte radiind de bunăstare, de înălţare a muncii şi a vieţii, de înlăturare a multimilenarei mizerii.
Gospodăria individuală a fost săracă şi neputincioasă iar omul ei meschin, egoist, analfabet şi trăit câineşte tocmai din cauza ruperii de om prin individualizarea bunurilor.
Gospodăria de „coop”, fundată pe cooperaţia integrala de muncă, mijloace şi bunuri, alături de raţionalizare, va fi bogată şi puternică şi la fel va fi omul ei, desăvârşit în fiecare zi prin bunăstare, echitate şi cultură.
Ce splendidă va fi Fantazia când de la un hotar la altul se va încadra în „coop” ultima brazdă de pământ, odată cu ultimul om dezbrăcat de fetişul sărmanei şi meschinei proprietăţi individuale.

21
1 Julie, 1975.
Călătorim iarăşi prin ţară. Sunt 15 ani de la crearea „coopurilor”. Acum acestea s-au consolidat şi s-au dezvoltat impresionant. În drumul nostru le observăm ca pe nişte imense grădini în care munca şi ordinea s-au înfrăţit pentru totdeauna.
Ne oprim într-unul din ele. În mijlocul câmpului de muncă se află „satul-coop”. E un sat nou, ridicat după ultimele principii ştiinţifice, estetice şi higienice. Şiruri de case încăpătoare şi sănătoase mărginesc străzi drepte, curate şi pavate.
Ne întâmpină conducătorul „coopului”, care nu este altul decât vechea noastră cunoştinţă, Manor III. În timp ce ne poartă prin „satul-coop” ca să ne arate aşezămintele acestuia, ne spune:
-„Sunt de 3 ani conducătorul acestui „coop” şi mai am încă unul de funcţionare. Nimeni nu conduce în „coop” mai mult de 4 ani. În fruntea sa este nevoie ca forţele să fie mereu proaspete şi inovatorii, neîncătuşate de rutină. Din 4 în 4 ani „coopul” alege pe cel mai vrednic familist şi-l trimite în „şcoala-coop”. Alesul stă acolo 4 ani în şir, împreună cu familia, căci trebuie să aiba soţie şi copii. După 4 ani se înapoiază în „coopul” de origină şi preia conducerea.
Toate „coopurile” s-au mărit şi în acelaşi timp li s-au înmulţit necesităţile iar standardul de viaţă s-a ridicat la un nivel nebănuit. Patru ani de pregătire în „şcoala-coop” sunt absolut necesari acum ca cineva să devină un conducător corespunzător.
La început când „coopurile” erau mici au corespuns într-o măsură şi conducătorii pregătiţi, prin forţa lucrurilor, în grabă. Neajunsuri însă tot se mai întâlneau. Erau inevitabilele dibuiri ale oricărui început. Dar încet, încet au dispărut toate.
„Coopul nostru e astăzi de 4 ori mai mare ca la început, ca întindere şi populaţie. Munca tuturor dăruită cu dragoste şi încredere, organizată ca orchestra sub bagheta dirijorului, contribuie zi cu zi mai mult la bunăstarea generală.
Timp de 4 ani fiecare conducător este unica şi ultima autoritate în „coop”. El e ajutat şi secondat în opera sa de un mic comitet. Când îi expiră mandatul de conducere el reintră automat în rândurile „coopului” şi în comitetul noului conducător.
În „coopul” său fiecare conducător este obligat să urmeze cu sfinţenie directivele din „şcoala-coop”, de unde vine pătruns şi obişnuit cu cele mai recente metode de muncă şi organizare. În acest fel nimic nu se lasă asasinat de rutină sau de mirajul tradiţiei. Prin „şcolile-coop” toată ţara merge în pas cu ultimele salturi ale progresului şi civilizaţiei, căci viaţa nu e încremenire ci eternă curgere înainte, eternă transformare.
Îmbelşugarea în „coop” este minunată. Munca înzestrată cu maşini de tot felul şi ajutată de organizare şi raţionalizare dă un randament impresioant, considerat în economia individuală ca ceva himeric. În acest mod omul a scăpat de munca sinonimă cu sclavia, de munca ce îi mânca odinioară şi zilele şi nopţile. Cel din urmă om are astăzi timp suficient să se dedice şi nobilelor înălţări spirituale, cât şi bunurilor ce înfrumuseţează viaţa.
Iată câteva comparaţii între viaţa de „coop”, între munca de „coop” şi cea din afara „coopului”. În 400 de gospodării individuale, adică media unui sat, se întrebuinţează 400 de ore în fiecare dimineaţă cu adăpatul vitelor. La noi, în „coop” acelaşi număr de vite este adăpat într-o oră de numai 2 oameni, graţie sistematizării şi instalaţiilor introduse.
Tot acolo 400 de gospodine întrebuinţează fiecare zilnic, câte 3 ore în bucătărie, adică în total 1200 de ore. Bucătăria întregului „coop” pentru acelaşi număr de persoane, se face tot în 3 ore dar numai de către 20 de gospodine, deci un total de 60 de ore faţă de 1.200 de ore.
Se realizează zilnic deci, numai în aceste exemple, o economie de 398 ore la adăpatul vitelor şi alta de 1140 ore la bucătărie. În acelaşi fel se realizează economii în zeci şi zeci de ocazii, ajungându-se la mii şi mii de ore de muncă economisite, sustrase primitivului angrenaj al exploatării individuale şi întrebuinţate acum în vaste lucrări de interes colectiv şi bunăstare generală, cât şi ca răgaz pentru înălţarea vieţii prin manifestări culturale, sportive, etc.
Creşterea copiilor mici cere în gospodăriile individuale sute de mame încolţite de grijă şi extenuate de veghe iar neştiinţa şi sărăcia aduc la tot pasul nenorocirea, boala şi moartea. În „coop” aceeaşi creştere e dată în seama „leagănului-coop”, înzestrat cu medic şi îngrijitoare pregătite special. Aici domneşte igiena ideală în urma căreia sănătatea înfloreşte fermecătoare pe chipurile fragede.
Statisticile ţării vorbesc concludent. Mortalitatea infantilă de 3% în „coopuri” se ridică în afara lor la 40%.
Copiii rămân în „leagănul-coop” până când împlinesc 5 ani. După această vârstă ei trec obligatoriu în căminul părinţilor ca sub scutul direct al acestora să se dezvolte pătrunşi de ascultare şi stimă părintească. Regimul de hrană le rămâne mai departe separat de părinţi, până la 15 ani, în cantine speciale.
În afară de grija părinţilor, creşterea lor e desăvârşită de grădiniţă şi de şcoala primară. Corpul didactic, pregătit cu atenţia cea mai aleasă, e neobosit în datoriile ce-i incumbă.
Primul clasificat între absolvenţii şcoalei primare este trimis obligatoriu de către „coop”, în fiecare an, la şcolile superioare unde se pregăteşte aparatul ştiinţific, cultural şi administrativ al ţării. Graţie acestei metode ajunge în fruntea societăţii numai ceea ce este valoare şi talent. Prostia împinsă până la cer de bogăţie şi de neamurile de la Ierusalim nu mai are drumurile deschise înainte.
În ceea ce priveşte numărul copiilor în „coop” este de nerecunoscut. Natalitatea aproape s-a dublat. Inegalitatea de odinioară dintre sarcini şi posibilităţi era pustiitoare. Existau pe de o parte, familii bogate fără nici-un copil şi pe de alta familii dăruite deopotrivă cu sărăcie şi cu turme de copii. Ce nenorocire pe capul celor din urmă, unde fiecare nou născut însemna o nouă povară, un nou semn de întrebare şi un nou client neîntârziat pentru pământul lacom al cimitirelor. S-au cunoscut căsnicii dintre acestea, care din şapte, opt sau 10 naşteri au ridicat până dincolo de majorat numai un copil sau doi şi chiar aceia degeneraţi, pustiiţi de vlagă, cu spectrul morţii zugrăvit în ceara obrajilor.
În „coop” copiii nu mai sunt o sarcină exclusivă a familiei în care se nasc. Ei sunt sarcina întregului „coop”. Acesta le organizează şi le suportă hrana, asistenţa medicală, îmbrăcămintea, încălţămintea, educaţia generală, etc., până la vârsta ce le permite intrarea în angrenajul productiv al existenţii. În acest mod, orice familie din „coop”, fie că are sau nu are copii, contribuie în mod egal la ridicarea generaţiilor de mâine. Copiii nu mai sunt astfel o povară, ci o mare bucurie.
Dar nu ne creşte numai natalitatea. În „coop” cresc toate, prosperă toate. O lume cu totul nouă ia naştere aici, o lume înfrăţită cu bunăstarea, cu pacea, cu înălţarea sufletească. Săracia şi egoismul, meschinăria şi întunericul nu mai clocesc între oameni disperarea, suferinţa, lupta necruţătoare.
„Coopul” e înzestrat cu baie şi plajă, teatru şi cinematograf, bibliotecă şi sală de lectură, radio şi abonamente la gazete, biserică, aşezăminte moderne de învăţământ, terenuri de sport, dispensar medical, doi medici umani şi unul veterinar, uzină electrică, etc. Nu lipseşte nimic din ceea ce s-a cucerit în materie de spirit pentru îmbunătăţirea vieţii.
Toate cele spuse le vedeţi aidoma în faţa ochilor şi puteţi observa perfecţiunea cu care funcţionează. „Coopul” acesta e imaginea fidelă a „coopurilor-şcoală” unde se pregătesc conducătorii. Asemenea lui sunt toate „coopurile” din ţară. La terminarea stagiului de pregătire în „coopul-şcoală” am vizitat, cu întreaga promoţie, peste 50 de „coopuri” şi am găsit pretutindeni aceeaşi înălţătoare icoană.
Cum am remarcat şi mai înainte, această înflorire îşi are izvoarele ei în organizare şi raţionalizare şi în înzestrarea „coopului” cu cele mai moderne maşini. Graţie acestui triumvirat tehnic, randamentul muncii şi producţiei s-a înzecit, însutit şi chiar înmiit în multe compartimente. Nimic nu mai rămâne neutilizat. Cel mai sterp pământ se schimbă în cel mai fertil şi cea din urmă otrapă sau hârtie au schimbat drumul gunoiului cu acela al transformării în fabricate noi.
În acest timp, în afara „coopului” pământul se pulverizează mereu şi viaţa devine din ce în ce mai grea, mai jalonată de întristare. În schimb „coopul” creşte zilnic cu aderenţi noi. Majoritatea acestora nu-şi mai vând pământul ca să bată la uşa noastră după sfeterisirea banilor, ci şi-l donează „coopului” odată cu intrarea.
În tot ceea ce se face în „coop” pulsează geniul marelui Fan. El ne-a deschis calea pe care să ne izbăvim de întunericul viitorului şi să evadăm din el în lumină nepieritoare.
Unica mea dorinţă, încheie Manor III, este să ajung ziua când ultimul fantazian şi ultimul petic de pământ se vor contopi în divina creaţie a „coopului”.

22
1 August 1985.
După 25 de ani de la începutul reformei, Fan îmi spune:
-„Coopurile” agricole au ajuns foarte puternice astăzi. Ele cuprind 65% din populaţia ţării şi tot pe atâta din domeniul agricol. Procesul de încorporare se desfăşoară normal.
Dar m-am gândit în ultimii ani la generalizarea „coopului”, adică la extinderea lui şi dincolo de agricultură. Prin aceasta se consolidează mai mult situaţia „coopurilor” agricole, se complectează un organism şi se dăruieşte formula de adevărată coexistenţă socială a unui mare număr de oameni.
Am hotărât astfel crearea industriilor noastre proprii, industria de „coop” în locul industriilor private de la care ne aprovizionam până acum.
Astfel au luat de curând fiinţă 3 „coopuri” pentru fabricarea zahărului, 3 pentru fabricarea metalurgicelor, 5 pentru fabricareaa textilelor în general, două pentru pielărie, unul pentru chimicale, unul pentru farmaceutice şi unul pentru importul şi exportul articolelor ce interesează toate „coopurile”.
De fapt trebuia să mă gândesc cu cel puţin cincisprezece ani mai înainte la o industrie proprie a „coopurilor” dar am fost prea absorbit de consolidarea şi mărirea lor. Poate e totuşi mai bine că s-a întâmplat aşa. Pe vremea aceea, în zbuciumul începuturilor, ideea industriei de „coop” probabil mai mult ne-ar fi încurcat decât ajutat.
Ca să exemplific cu ceva revoluţia ce se face acum, precizez că industria de „coop” produce zahărul la preţul de 10 Fani kg. în loc de 30 fani cum îl cumpărau „coopurile” de la industria privată. Toate celelalte fabricate în „coop” urmează aceeaşi scădere uriaşă de preţuri.
Pregătirile în vederea industriei de „coop” s-au făcut metodic. În ultimii 6 ani fiecare „coop” agricol a trimis câte doi tineri de câte 18 ani pentru pregătirea ca lucrători industriali. Specialiştii conducători au fost pregătiţi în aceeaşi vreme din copii fruntaşi trimişi la şcolile superioare după terminarea şcoalelor primare.
Industriile înfiinţate acum reprezintă numai începutul. Consecvent spiritului general al reformei care urăşte improvizaţia, totul trebuie să se construiască încet dar solid. În viitorii 10 ani vor lua naştere toate felurile de industrii şi se vor ridica cu producţia la nivelul consumaţiei generale. Savanţi şi tehnicieni studiază fără încetare proiecte iar instituţii speciale pregătesc cu seriozitate echipe de lucrători.
De la ac până la locomotivă, de la cheie până la dirijabil, de la săpun până la ultramarin, totul se va produce în industria de „coop”. Prin această inovaţie se dă încă un impuls adeziunii la „coopurile” agricole, un impuls care va reduce literalmente la un sfert timpul normal de încorporarea restului. Căci în „coop” viaţa devine tot mai bună, tot mai îndestulătoare. Diferenţa de preţ la articolele industriale care mergea până aici în buzunarele capitaliste va rămâne de acum înainte în „coop” şi va servi la noi şi minunate realizări.
În acelaşi timp, prin contrast, viaţa în afară de „coop” se va înrăutăţi profund şi mai repede ca până acum. Industria privată are soarta pecetluită, căci 70% din debuşeul său era în „coopuri”. Mărginită acum să producă numai pentru cei din afara „coopurilor”, mereu mai puţini şi mai săraci, desigur că nu va putea rezista mult. Puţinele fabrici ce vor mai rămâne în picioare vor trebui să vândă enorm de scump ca să poată trăi din modestul debuşeu ce le mai rămâne. Situaţia consumatorilor va fi astfel, cu certitudine, mai mult decât grea. Or, tocmai aceasta va accelera simţitor încorporarea în „coop”.

23
1 Septembrie 1990.
În toate domeniile viaţa fantaziană se îndreaptă spre „coop”. Cu agricultura a fost începutul. A urmat apoi industria iar acum în urmă arta şi ştiinţa.
Şcoli speciale pregătesc artişti de dramă, de comedie, de operă, de operetă, de balet, de revistă, etc., care vor forma la un loc marele „coop” dramatic.
La fel se întâmplă cu pictura şi sculptura.
Pentru talentele literare care s-au manifestat prin cel puţin două opere de valoare este deschisă intrarea în „coopul” literar creat de curând.
Ştiinţa deasemeni şi-a organizat „coopul” său. Fruntaşii săi au trăit până acum fără nici-o legătură unii cu alţii, răspândiţi în „coopurile-şcoală” şi la catedrele şcoalelor superioare. Dar în „coopurile-şcoală” se făcea numai practică ştiinţifică, deoarece locul ştiinţei pure, de studiu, de investigaţie, nu era aici. La catedrele şcolilor superioare stăpânea turnul de fildeş al fiecărui profesor, mulţumit să fie un exponent conştiincios al materiei sale.
„Coopul” ştiinţei pune capăt acestei situaţii. Aici se lucrează în frăţietate şi entuziasm la împingerea înainte a civilizaţiei, la perfecţionări, la descoperiri. Toate aceste opere sunt date imediat poporului pentru ca viaţa colectivă să primească infuzii noi de putere, de strălucire şi confort.
„Coopul” ştiinţei e deschis tuturor savanţilor şi tehnicienilor. În afară de ei, oricine are o idee nouă sau un proiect nou, le expune consiliului ştiinţific al „coopului” şi dacă acesta le găseşte practice sau interesante, procedează neîntârziat la studiere şi realizare.
Tot în acest sens, conducătorii de „coopuri” sunt obligaţi să trimită aceluiaşi consiliu ştiinţific rapoarte anuale de eventualele descoperiri făcute, de greutăţile tehnice întâmpinate în producţie şi de perfecţionările ce le cred necesare în raza lor de activitate.
„Coopul” ştiinţei este înzestrat cu uzine imense, cu clinici de studiu, cu cele mai moderne laboratoare şi cu vaste terenuri de tot felul pline de asemenea de floră şi faună de tot felul.
El este singurul „coop” fantazian subvenţionat de stat. Subvenţia se ridică la enorma sumă de trei miliarde de Fani anual dar poporul fantazian câştigă înzecit de pe urma ameliorărilor, invenţiilor şi descoperirilor ce ies de aici.

24
1 Decembrie, 1995.
Convorbire cu Fan:
-„Zece ani au trecut de la începerea primelor industrii de „coop”. Acestea s-au întins astăzi în toate domeniile şi capacitatea lor de producţie a depăşit necesităţile „coopurilor”. Graţie acestei depăşiri victoria totală e aproape şi lumea veche va primi lovitura de graţie.
Chiar de la început s-a produs degringolada industriilor private. Puse în faţa falimentului sigur, o parte ni s-au oferit spre vânzare la preţ modic, ceeace am acceptat imediat iar altele ne-au fost literalmente donate cu utilaj şi lucrători.
Câteva, puţine desigur, au mai rămas totuşi în picioare, pe ici pe acolo, unde se zbat în mii de greutăţi. Datorită lor, un număr oarecare de ţărani chiaburi, meseriaşi şi comercianţi mai stau încă departe de „coop” şi continuă rezistenţa cu înverşunare. Legaţi de petecul lor de proprietate preferă orice preţuri şi orice spoliere numai ca să rămână acolo, în multimilenarul întuneric al sufletului, în sarabanda egoismului şi mizeriei.
Dar şi rezistenţa lor va fi înfrântă. Când 85% din populaţie şi din suprafaţa ţării sunt încadrate în „coop” n-ar mai fi o absurditate din partea statului ca să-i încadreze cu forţa aici. Totuşi aşa ceva nu se va face. Ca întotdeauna, nimeni nu va intra în „coop” decât atunci când va bate singur la uşă. Şi această nevoie, a baterii la uşa „coopului”, o vom crea chiar noi de acum înainte. Pentru prima dată „coopul” va întrebuinţa strategia machiavelică.
Începând de astăzi industriile de „coop” îşi deschid porţile de vânzare şi pentru habotnicii din afara „coopurilor”. Cum preţul de „coop” este de şapte sau opt ori mai mic decât al industriilor private, se înţelege că nimeni nu va mai cumpăra decât de la industriile „coop”. Industriile private vor fi omorâte cu desăvârşire …
Şi astfel se apropie victoria totală.”

25
1 Decembrie, 1998.
Iarăşi convorbire cu Fan:
-„Pronosticăm înfrângerea ultimelor rezistenţe împotriva „coopului”, odată cu permisiunea acordată industriilor de „coop” de a vinde şi în afară. Pronosticul s-a împlinit.
Graţie preţului modic de „coop”, puţinele industrii private ce mai stătuseră în picioare au fost ocolite cu totul, fiind nevoite să-şi închidă definitiv porţile. Tot utilajul lor a fost oferit spre vânzare sau donat statului care l-a luat bucuros. Personalul lor muncitoresc şi funcţionăresc, a intrat imediat în „coop”, singurul loc unde puteau să-şi continuie existenţa şi munca.
În acelaşi timp vânzarea de articole industriale de „coop” nu s-a permis decât direct consumatorilor. Această restricţie a dus la dispariţia comercianţilor şi a altor intermediari care în faţa încetării funcţiunii lor economice şi ameninţaţi de foame au intrat rând pe rând în „coop”.
În doi ani a dispărut şi ultima rămăşită din industria privată şi ultimul muncitor industrial a intrat în „coop”.
Atunci am oprit, ca un trăznet, vânzarea produselor noastre industriale în afara „coopurilor”. Ultimul act al piesei era jucat. Cu industria privată dispărută complet şi cu cea de „coop” închisă pentru ei, ultimii habotnici au dus zile tragice. Lipsiţi de produse industriale vitale ca: textile, zahăr, metalurgice, farmaceutice, petrolifere, sare, încălţăminte, etc., viaţa lor a coborât în cea mai cruntă mizerie.
Au fost timpuri de epopee pentru toată lumea aceea îndârjită în rezistenţa ei prostească. Dar în faţa suferinţei, în faţa mizeriei neînchipuit de mari, toate cerbiciile s-au îndoit şi cei din urmă agricultori au intrat în „coop”.
Se cunoşteau familii unde căsătorii bogate sau moşteniri mărginite la un singur copil din generaţie în generaţie contribuiseră la formarea de întinse domenii agricole. Dar totul era în zadar. Pentru toate produsele acestui pământ nu mai exista nici-un cumpărător iar proprietarii lor nu mai găseau nicăieri cele trebuitoare unei cât de modeste existenţe.
Şi astfel a izbutit Fantazia să ajungă o ghirlandă nesfârşită de „coopuri” agricole, industriale, ştiinţifice, etc.”

26
31 Decembrie, 1999.
Timpul curge mereu în eternitate. Odată cu el trec oameni, trec evenimente, se schimbă faţa pământului şi la cartea istoriei se adaugă pagini noi. Sunt 45 de ani de la începuturile epocalei reforme. Fan însuşi a împlinit o sută de ani şi în bătrâneţea sa decorată cu părul capului alb ca zăpada pare un patriarh al păcii şi al luminii.
Opera lui este definitiv încheiată, consolidată şi merge înainte cu paşi siguri. De la agricultura sub toate formele până la cea mai înaltă industrie şi de la artă la ştiinţă, toată viaţa fantaziană este încadrată şi organizată în sublima celulă socială – „coopul”.
În „coop” trăieşte o nouă omenire. Pacea desăvârşită, solidaritatea desăvârşită, echitatea desăvârşită şi bunăstarea desăvârşită – aici domnesc. Mizeria de odinioară, sălbatecul antagonism de interese individuale şi egoismul pustiitor de suflete par legende îndepărtate şi mai întunecate ca infernul.
Poporul fantazian se ridică zi cu zi pe scara perfecţiunii. Prin puterile sale proprii, el întemeiază paradisul biblic dăruit primei perechi omeneşti de către mărinimia dumnezeiască, şi pierdut tocmai din cauza relelor arătate în aceste pagini.

27
1 Januarie, 2000.
Un singur om în toată Fantazia mai sta pe vechea poziţie. Acesta e ţăranul chiabur, Tibon. Numără aceiaşi ani ca Fan şi chiar s-au cunoscut bine în copilărie. Are 25 de hectare de pământ, adunate prin căsătorie şi prin cumpărări făcute până la 1955. Unicul fiu i-a murit la vârsta de 26 de ani, cu nora, într-un accident de cale ferată. Pe urma lor, bătrânului i-au rămas doi nepoţi mici şi neştiutori, ca să-i poarte numele mai departe.
Acest Tiban se află acum în audienţă la Fan. Sunt unicul martor al întâlnirii lor.
Bătrânul Tibon este falnic în încruntarea sa, precum falnic este şi Fan în lumina ce-i străluceşte pe faţă. Şi bătrânul Tibon izbucneşte cu necaz şi furie:
-„Fan, tu vrei să mă omori şi odată cu mine să dai nesăţiosului pământ întreaga mea familie. Oriunde mă întorc mă întâmpină ceaţa şi disperarea. Ai clădit în jurul meu un zid mai tare ca fierul şi mai întunecat ca noaptea. Grâul meu putrezeşte în hambare fiindcă nu mai există nimeni care să-l cumpere. Banul meu rugineşte în pungă fiindcă nu-l mai primeşte nimeni. Uneltele mele de plugărie sunt vechi şi rupte fiindcă nu mai găsesc altele noi şi nici fierar să le cârpească. Umblu desculţ………………………………….
Alături de el, cu fizionomia crispată, …………………………, sălbatec, Tibon pare o creatură apocaliptică ……………………………………………. viforul mai suflă cu sălbăticie şi dincolo de ……………………… vieţii.*)
Şi în faţa acestui tablou, unde două inimi au încetat să mai bată şi unde două guri au amuţit pe vecie mă cuprinde întristarea şi adâncul înţeles al zădărniciei omeneşti. Cât zbucium în urmă, câta iubire şi câta ură, pentru ca totul să se termine atât de stupid într-o clipă.
Dar nu! Iată că mi se întoarce iarăşi gândul înapoi şi iată că mă pătrund înfiorat de aceste două morţi şi mă cutremur de măreaţa lor semnificaţie.
Cu Tibon moare ultimul cetăţean al lumii vechi, al înfrăţirii generale în suferinţă, în ură şi în răzbunare, moare ultimul individualist şi liberalist.
Cu Fan moare primul cetăţean al lumii noi, al înfrăţirii generale în fericire, în iubire şi în pace, moare primul colectivist.
Dar pe când cel dintâi pecetluieşte cu moartea sa sfârşitul unui capitol tragic în istoria umanităţii, al doilea rămâne între oameni cu sufletul viu în eternitate, ca părinte al mântuirii lor eterne pe acest pământ.

FINE

Sicheviţa, 7 februarie,1938

*Notă: Această parte a textului, datorită deteriorării, în timp, a ultimei pagini de manuscris, cele circa zece rânduri au fost doar parţial lizibile.

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*